Prov 31,10-13.19-20.30-31 Ps 128; 1Tes 5,1-6; Mt 25,14-30.
"Aşadar, să nu dormim precum ceilalţi, ci să veghem şi să nu ne pierdem cumpătul" (1Tes 5,6).
Pericopa evanghelică de astăzi (cf. Mt 25,14-30) prefaţează timpul sfârşitului şi ne oferă ocazia de a medita şi de a înţelege că Dumnezeul creştinilor, deşi fericit (cf. 1Tim 6,15) şi desăvârşit în sine (cf. Mt 5,48), a lucrat şi lucrează cu toată fiinţa sa întreită la fericirea şi desăvârşirea creaturilor sale: "Tatăl meu lucrează până acum; lucrez şi eu" (In 5,17). Dumnezeu, după ce a creat cerul şi pământul, a început să le umple cu fiinţe şi lucruri, spre fericirea îngerilor din cer şi a oamenilor de pe pământ.
După actul creaţiei a fost o scurtă zi de odihnă (cf. Gen 2,2-3), zic scurtă pentru că a fost scurtată de păcatul îngerilor şi al oamenilor, iar de atunci, cu gândul la noua odihnă mesianică şi veşnică, toţi trebuie să lucreze şi să sufere, începând cu persoanele divine care suportă cea mai mare parte din lucrare, căci Dumnezeu însuşi lucrează şi suferă (cf. In 5,17), îngerii lucrează şi suferă (cf. Ap 12,1), oamenii din cer şi de pe pământ lucrează şi suferă (cf. Rom 8,23), unde şi întreaga creaţie lucrează şi suferă (cf. Rom 8,19-22).
În acest context Dumnezeu a zis despre oamenii de pe pământ: "Voi sunteţi dumnezei" (Ps 82,6; In 10,34), în sensul de: "voi sunteţi împreună lucrători cu mine" spre binele, folosul, fericirea şi desăvârşirea creaţiei. Dacă Dumnezeu a scos totul din nimic spre fericirea şi desăvârşirea oamenilor, oamenii, pornind de la lucrarea lui Dumnezeu, pornind de la darurile lui Dumnezeu pentru ei, fiecare cât poate cuprinde, trebuie să lucreze cu ele la fericirea şi desăvârşirea altora, spre slava şi cinstea lui Dumnezeu.
Prin soţia harnică şi iscusită în cele gospodăreşti (cf. Prov 31,10-31) şi prin sluga fidelă în folosirea avutului pe care i l-a încredinţat stăpânul (cf. Mt 25,14-30), prima lectură şi evanghelia par să insinueze însuşirile spiritului omului nou prezentat în predica de pe munte. De fapt, prin aceste exemple, Scriptura vrea să ne dea o lecţie de perseverentă fidelitate. Aceasta este fidelitatea pe care o cere de la noi şi Sfântul Apostol Paul în epistola sa (cf. 1Tes 5,1-6), atunci când ne impune să rămânem treji în aşteptarea venirii din nou a Mântuitorului. Pe cei credincioşi ziua revenirii Domnului nu poate să-i surprindă, pentru că ei sunt mereu în lumină şi activi. Răpirea Bisericii, acea nădejde binecuvântată, poate avea loc în orice moment, ca atare, ar trebui să fim treji în orice clipă. Bazaţi pe promisiunile lui Isus putem spune că într-o zi vom cânta. Dar trebuie să ducem o viaţă de veghe. Va veni un mare necaz peste lume, dar noi, ca Enoh, vom fi răpiţi înaintea acestui necaz. De aceea trebuie să fim treji ca să putem pleca cu Isus când va veni.
Privind în Biblie la felul cum au lucrat oamenii cu darurile primite, putem spune în primul rând că oamenii Bibliei nu au posedat multe daruri şi la superlativ. Cei mai mulţi dintre eroii Bibliei au posedat la început doar un singur talant: femeia din prima lectură se pricepea la tors şi prin tors a devenit desăvârşită (cf. Prov 31,19); regele David ştia să arunce bine cu praştia şi de aici a ajuns desăvârşit (cf. 1Sam 17,50); Sfântul Paul a început ca ţesător de corturi şi a ajuns să fie un apostol desăvârşit (cf. Fap 20,34). Interesant de observat este că toţi eroii Bibliei, pornind de la un singur talant pe care l-au utilizat bine, s-au învrednicit de a fi primit şi alţii pe parcurs, deschizându-şi perspectiva veşniciei, unde vor primi atâţia talanţi câţi vor fi suficienţi pentru a lucra împreună cu Dumnezeu la desăvârşirea creaţiei sale. Aici pe pământ rar putem vedea oameni cu doi sau cu cinci talanţi, dar putem vedea la tot pasul oameni cu un singur talant, care lucrând bine cu el în aducerea oamenilor la mântuirea lui Dumnezeu, prin Cristos şi Duhul Sfânt, au primit pe parcurs şi alţii. Pentru scopul de a lucra la desăvârşirea şi mântuirea creaţiei oamenii au primit, fie progresiv, fie de la început, mai mulţi talanţi, pentru a lucra împreună cu Dumnezeu, cu îngerii şi sfinţii, la mântuirea întregii creaţii, începând cu mântuirea omului, cel care poartă chipul şi asemănarea cu Dumnezeu (cf. Gen 1,26). Dacă vezi soarele, vei vedea puterea lui Dumnezeu. Dacă vezi oglinda unei ape, vei vedea buna creaţie a lui Dumnezeu. Şi văzând acestea, vei ieşi din tine şi vei începe să faci bine celor din jur.
Indiferent cât de multe sau de puţine ar fi resursele materiale sau spirituale, darurile şi talanţii unui om, ai unui creştin, acesta să nu uite că tot ce are nu este al lui, ci i-a fost doar încredinţat, şi că el va trebui să-i dea socoteală lui Dumnezeu pentru ei (cf. 1Cor 4,7), adică va da socoteală pentru puterea, capacităţile, timpul, talentele, oportunităţile şi mijloacele oferite lui. Această este o lucrare a fiecăruia. Dumnezeu ne oferă nouă pentru ca noi, oferind altora, să devenim asemenea lui: generoşi, mărinimoşi, milostivi. Cei care, uitând misiunea sacră ce le-a fost încredinţată odată cu talanţii daţi lor, caută să economisească sau să cheltuiască pentru a-şi satisface mândria sau egoismul, poate că vor reuşi să-şi asigure câştigurile şi plăcerile acestei lumi, însă în ochii lui Dumnezeu, când vor fi evaluaţi în funcţie de realizările lor spirituale, ei vor fi găsiţi săraci, nenorociţi, ticăloşi, orbi şi goi (cf. Ap 3,17).
Cât de folositor ne-ar fi dacă zilnic am privi cum lucrează Dumnezeu sub ochii noştri începând cu: o nouă dimineaţă, cu soarele răsărind, cu căldura care dezmorţeşte, cu norii şi vântul care răcoresc, cu ploaia care revigorează, cu noaptea care odihneşte. Şi recunoscători pentru aerul pe care îl respirăm şi cu ceea ce primim în fiecare clipă de la el, am începe să-l imităm în dragoste faţă de cei care ne înconjoară, începând o lucrare mântuitoare, ca de exemplu: o convorbire sinceră spre edificare, o iniţiativă de rugăciune aducătoare de linişte şi pace, un simplu salut cuiva părăsit de lângă noi, o strângere de mână, o lacrimă de empatie, un zâmbet cald şi binevoitor, o iertare dată cuiva care ne-a greşit şi multe altele. Recunoştinţa faţă de darurile primite de la Dumnezeu şi de la alţii ne însufleţeşte şi ne face mai frumoşi la chip şi suflet. Dacă vezi luna, vei vedea frumuseţea lui Dumnezeu.
Parabola de astăzi ne învaţă că istoria de acum gravitează în jurul unui om care, înainte de a pleca într-o călătorie lungă, şi-a strâns robii şi le-a dat fiecăruia dintre ei diferite sume de bani, potrivit cu capacitatea lor. Nu e greu să vedem că omul plecat este Cristos, este stăpânul nostru, iar călătoria lungă este perioada dintre prima şi a doua sa venire. Cei trei slujitori sunt imaginea ucenicilor însărcinaţi cu răspunderea de a purta de grijă intereselor Domnului absent. Ei primesc responsabilitatea în funcţie de capacităţile individuale ale fiecăruia.
După multa vreme, stăpânul s-a întors şi le-a cerut socoteala. Aceasta reprezintă a doua venire a Domnului. Primii doi au primit exact aceeaşi elogiere: "Bine, rob bun şi credincios; ai fost credincios în puţine lucruri, te voi pune peste multe lucruri; intră în bucuria stăpânului tău". Proba la care a fost supusă slujirea lor nu a constat atât din cantitatea câştigată, cât din efortul depus. Fiecare s-a folosit de capacitatea sa din plin şi a câştigat sută la sută. Aici sunt întruchipaţi credincioşii adevăraţi, a căror răsplată este să se bucure de binecuvântările împărăţiei mesianice.
Al treilea slujitor nu a avut ce să-i dea stăpânului său decât insulte şi scuze. Astfel el l-a acuzat pe stăpânul său că este aspru şi irezonabil, că seceră de unde n-a semănat şi că strânge de unde n-a vânturat. Slujitorul acesta a fost negreşit un necredincios, iar stăpânul său l-a mustrat, făcându-l viclean şi leneş. Dacă aşa gândea despre stăpânul său, de ce nu i-a depus banii la bancă, pentru ca aceştia să câştige dobândă? Dacă acest om ar fi câştigat un talant cu talantul ce-l avea, ar fi primit aceleaşi elogii ca ceilalţi slujitori. În schimb, singura sa recoltă a fost o groapă în pământ!
Referirea la "zarafi" sau "bancheri" ne sugerează ideea că, dacă nu putem folosi bine bunurile noastre pentru Domnul, atunci ar fi indicat să le dăm altora, care ştiu cum să se folosească de ele. Bancherii, în acest caz, ar putea fi misionarii, oamenii de bine, administratorii înţelepţi, societăţile biblice, editurile creştine, programe radiofonice de vestire a evangheliei etc. Robul netrebnic a fost aruncat afară - adică a fost exclus din împărăţie, pentru a avea parte de soarta îngrozitoare a celor răi, căci lipsa lui de fapte bune a demonstrat că nu poseda credinţă salvatoare.
Cine vizitează muzeul Luvru din Paris va întâlni o mulţime de turişti stând zeci de minute în şir în faţa unui tablou: Gioconda de Leonardo da Vinci (1452-1519), femeia care zâmbeşte mereu, parcă stă şi râde de cei care stau şi o privesc, când au atâtea lucruri bune de făcut spre mântuirea lor şi a altora.
Sfântul Macarie (300-391), mergând în vizită la Sfântul Antonie cel Mare (251-346), deşi era obosit de drum şi flămând, în timp ce vorbeau despre cele divine, văzând nişte nuiele în chilie, în timp ce limba îi vorbea despre slava lui Dumnezeu, a început să împletească un coş spre aceiaşi slavă a lui Dumnezeu. Trebuie să veghem şi să lucrăm ca să avem parte de timpul odihnei cereşti!
"Totul vine de la tine, Doamne, spunea împăratul David, şi din mâna ta primim ce-ţi aducem" (1Cr 29,14). Toate lucrurile sunt ale lui Dumnezeu, nu numai prin creaţie, ci şi prin răscumpărare. Toate binecuvântările din viaţa aceasta şi din viaţa veşnică ne sunt date purtând pecetea crucii de pe Golgota. De aceea, învinuirea că Dumnezeu este un stăpân aspru, secerând de unde n-a semănat, este falsă. Tatăl nostru ceresc nu cere nici mai mult, nici mai puţin decât ceea ce ne-a făcut el în stare să facem. El nu pune asupra slujitorilor săi nici o povară pe care ei să n-o poată duce. "El ştie din ce suntem făcuţi; îşi aduce aminte că suntem ţărână" (Ps 103,14). Prin harul său, noi putem aduce la îndeplinire tot ceea ce el cere de la noi. Deci, "cui i s-a dat mult, i se va cere mult; şi cui i s-a încredinţat mult, i se va cere mai mult" (Lc 12,48). Fiecare dintre noi vom fi personal răspunzători, chiar şi numai pentru o iotă făcută mai puţin decât am fi fost în stare să facem.
Urmaşii Domnului Cristos, creştinii, au fost răscumpăraţi pentru slujire. Domnul ne învaţă că scopul real al vieţii este slujirea mântuirii omului şi a întregii creaţii. Domnul Cristos a fost un muncitor, şi tuturor urmaşilor săi le-a dat legea slujirii lui Dumnezeu şi a slujirii semenilor lor. Aici, Domnul Cristos a prezentat lumii cea mai înaltă concepţie a vieţii ce a fost cunoscută vreodată. Trăind pentru a sluji lui Dumnezeu şi altora, omul este astfel adus în legătură cu Domnul Cristos. Legea slujirii devine veriga de legătură ce ne leagă de Dumnezeu, de semenii noştri şi de fericirea veşnică.
Ceea ce vom fi în ceruri este o reflectare a ceea ce suntem acum, în ceea ce priveşte caracterul şi slujirea sfântă. Domnul Cristos spune despre sine: "Fiul Omului n-a venit să i se slujească, ci el să slujească" (Mt 20,28). Această lucrare a sa aici pe pământ este şi lucrarea sa în ceruri. Şi răsplata noastră, pentru faptul că am lucrat cu Cristos în această lume, este primirea unei puteri mai mari şi a unui privilegiu mai deosebit de a lucra cu el până în veşnicie.
Oricare ar fi lucrarea pe care o avem de făcut în slujirea mântuirii, Dumnezeu este onorat printr-o slujire din toată inima şi cu bucurie. El are mare plăcere atunci când noi aducem la îndeplinire îndatoririle noastre cu recunoştinţă, bucurându-ne de faptul că suntem găsiţi vrednici a fi colaboratori cu el. "Rămâneţi în mine şi eu în voi, spune Domnul. Cel care rămâne în mine şi eu în el, acela aduce roade multe" (In 15,4-5).
Psalmul responsorial 128 ne spune: "Ferice de oricine se teme de Domnul, va fi fericit şi-i va merge bine" (Ps 128,1-2). În Vechiul Testament, bunurile rezervate omului credincios erau cele ale: longevităţii, prosperităţii şi odihnei. În Noul Testament, bunurile rezervate celui credincios sunt aşezate în cer cu Cristos (cf. Ef 1,3). Prosperitatea sufletului este cea mai bună prosperitate. Omul ar vrea să inverseze lucrurile. Îşi închipuie că ar ajunge la fericire îmbunătăţindu-şi situaţia materială. Dar mizeria lui este în primul rând de ordin moral. Omul este nefericit pentru că este păcătos. Să înceapă prin a se întoarce la Dumnezeu, pentru a se teme de el şi a umbla pe căile lui! Atunci va vedea binecuvântarea extinzându-se peste el, căci "evlavia este de folos la toate" (cf. 1Tim 4,8). Aceasta nu semnifică faptul că va avea o prosperitate care constă în a-şi satisface poftele, ci că vor avea bucuria liniştită aici pe pământ şi o mare favoare divină în cer (cf. Ps 37,4).
Astăzi Biserica celebrează a IV-a Zi Mondială a Săracilor, zi în care fiecare este invitat de Dumnezeu cu aceste cuvinte: "Întinde-ţi mâna către cel sărac" (Sir 7,32) şi nu numai atât: "Faceţi dreptate si judecata; scoateţi pe cel asuprit din mâinile asupritorului; nu chinuiţi pe străin, pe orfan si pe văduvă; nu apăsaţi si nu vărsaţi sânge nevinovat" (Ier 22,3). Din capul locului trebuie să spunem că omul nemântuit este cel mai sărac dintre toţi săracii, mai orfan decât toţi orfanii, mai gol decât toţi goii, mai flămând decât toţi flămânzii, pentru că a rămas departe de mântuirea lui Dumnezeu, prin Cristos şi Duhul Sfânt. Mântuirea lui Dumnezeu prin Cristos şi Duhul Sfânt este singura care ne scoate din cea mai sumbră sărăcie: păcatul, moartea şi iadul. În Biblie Dumnezeu, pornind de la eradicarea sărăciei materiale a celor mai vulnerabili dintre copiii săi, ne poartă cu gândul la eradicarea sărăciei spirituale aduse de diavol prin păcat, sărăcie prin care am fost privaţi de bunurile mesianice de bunurile împărăţiei lui Dumnezeu. Dacă în vechime era îndemnul: "Întinde-ţi mâna către cel sărac" (Sir 7,32), acum în Noul Testament, îndemnul este: "Mergeţi în toată lumea, predicaţi evanghelia la toată făptura! Cine va crede şi va fi botezat se va mântui; iar cine nu va crede va fi condamnat" (Mc 16,15-16). Dacă în Vechiul Testament, Dumnezeu fie direct, fie indirect pedepsea pe cei care nu aveau milă faţă de săracii săi, în Noul Testament Dumnezeu face la fel cu cei care nu se miluiesc de săracii spiritual şi nu-i aduc la mântuire. Căutaţi pâinea sufletească şi dăruiţi-o şi altora! "Nu numai cu pâine va trăi omul, ci şi cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu" (Mt 4,4). De aceea Sfântul Paul spunea: "Vai mie dacă nu vestesc evanghelia" (1Cor 9,16)! Iar Sfântul Iacob spune: "Dacă cineva rătăceşte departe de adevăr şi un altul îl întoarce, să ştie că cel care îl întoarce pe un păcătos de pe drumul rătăcit îşi va salva sufletul de la moarte şi va acoperi o mulţime de păcate" (Iac 5,19-20). Deci, suntem chemaţi să eradicăm sărăcia materială şi spirituală a semenilor noştri.
Închei consideraţia cu îndemnul Sfântului Paul către ucenicul său Timotei: "Dar tu fii treaz în toate lucrurile, rabdă suferinţele, fă lucrul unui evanghelist şi împlineşte-ţi bine slujba" (2Tim 4,5). Amin.
Pr. Ioan Lungu
* * *
Predici la Radio Iaşi: Duminica a 33-a de peste an
