Un seminar la aniversarea a 60 de ani de la semnarea Tratatelor de la Roma
De Andrea Simoncini, Universitatea din Firenze
Cum să celebrăm un aniversar - al şaizecilea de la semnarea Tratatelor de la Roma care au dat naştere primului nucleu al Uniunii Europene - fără ca această circumstanţă să se concretizeze într-o comemorare nostalgică sau într-o sublimare emfatică? La această întrebare încearcă să răspundă ciclul de seminarii, organizate de Institutul Sturzo şi de Comitetul Naţional pentru cei 60 de ani ai Tratatelor Europene, intitulat "De la Tratatele de la Roma la stagiunea «post-constituţională»: istoria şi destinul Uniunii Europene".
O primă întâlnire (la 3 aprilie) a tratat tema istoriei procesului de integrare ajuns astăzi la o cotitură decisivă, după pasul pe loc datorat acelui "nu" francez spus Tratatului constituţional. De fapt, la Lisabona, în anul 2007 a fost adoptată o nouă şi importantă modificare generală a Tratatelor, a cărei ratificare va fi una din primele împliniri pe care va trebui să o trateze noul Parlament italian ieşit din recentele alegeri.
A doua întâlnire (9 mai, la sediul Institutului Sturzo din Roma) are ca temă "Europa drepturilor" cu contribuţiile lui Andrea Bixio, Marta Cartabia, Ugo De Siervo - actual judecător al Curţii constituţionale italiene - şi a celui care scrie.
După istoria integrării europene, drepturile; de la origini la actualitate, s-ar putea spune. Pentru că un fapt este sigur: astăzi tema tutelării drepturilor şi a diferitelor ideologii care subînţeleg aceste drepturi, este în centrul dezbaterii europene. Dar nu este numai chestiune de "activism" judiciar, toate statele europene la Nizza în anul 2000 au proclamat în mod solemn o "Cartă europeană a drepturilor fundamentale": un nou catalog de drepturi fundamentale care trebuie adăugate la cele deja existente. Şi totuşi Polonia şi Regatul Unit, atunci când a fost vorba de a da valoare legală acestui nou catalog, chiar în foarte recentul Tratat de la Lisabona 2007, s-au "dat înapoi". Ce ne aşteaptă în viitor? O Europă cu "două viteze" în materie de drepturi?
Aşadar tema este simţită şi - dincolo de un anumit "filoeuropeism" uneori un pic nechibzuit - merită să fie aprofundată serios şi nu prin grupări ideologice preconstituite.
Înainte de toate, tema drepturilor nu face parte din începutul tratatelor, nu există menţionare a acestui sector printre competenţele primelor comunităţi centrate, cum se ştie, pe teme în mod prevalent economice. Şi, pe de altă parte, această lipsă avea un motiv al său. Pentru a garanta tutelarea drepturilor fundamentale existau - şi există încă, pentru a spune adevărul - constituţiile naţionale post-totalitare.
Dacă asta n-ar fi suficient, chiar în anii '50 se naşte o altă organizaţie europeană - Consiliul Europei - care aprobă un tratat specific dedicat tutelării drepturilor ("Convenţia europeană despre ocrotirea drepturilor umane şi a libertăţilor fundamentale", cunoscută mai bine ca CEDU) şi se dotează cu o curte specializată - cea de la Strasbourg.
Aşadar, de ce se pune tema drepturilor? Privind mai bine, o lacună în sistemul juridic european există, de fapt, şi este aceea faţă de actele puterilor comunitare. Ce se întâmplă dacă o directivă sau un regulament european încalcă un drept fundamental? Cu privire la o atare încălcare ar putea face foarte puţin constituţiile naţionale sau CEDU; aşadar, deja din anii '60 Curtea de justiţie începe să afirme competenţa sa şi să examineze actele instituţiilor comunitare care lezează drepturile fundamentale; astfel începe un "parcurs" judiciar în care acest nucleu iniţial s-a lărgit treptat ajungând să implice şi actele statelor membre (legile italiene sau germane, de exemplu) care se consideră că lezează drepturi fundamentale.
E adevărat că Curtea europeană, ca "frână" la această expansiune, a cerut mereu ca actele interne să fie executive de norme comunitare, dar e la fel de adevărat că prin jocul interpretării este destul de uşor a conduce la materiile comunitare cam totul, cu consecinţa că urmărind tutelarea drepturilor, Europa şi instituţiile sale judiciare şi politice intră tot mai mult în dilemele cele mai delicate şi fierbinţi ale vieţii civile şi sociale ale statelor membre. Astfel se deschide cealaltă mare întrebare: astăzi Europa - cam ca toate instituţiile politice - caută legitimarea sa propunându-se ca "garant" al drepturilor, dar "care" drepturi?
Este evident că drepturile - libertăţile civile, sociale, politice şi obligaţiile sau pretenţiile legate de ele - sunt în mod indisolubil legate de o anumită imagine de bărbat şi de femeie. Drepturile nu sunt o abstracţie, sunt rod de istorie şi cultură; şi asta maxim în cazul "bătrânului" continent. Cum să conjugăm pluralismul cultural care a dat naştere la diferitele şi secularele tradiţii constituţionale europene şi centrarea pe care cele mai multe instituţii comunitare tinere în mod inevitabil o realizează în acest domeniu?
Pentru a fi şi mai expliciţi, sunt cu toţii conştienţi că "matricea" drepturilor care în anul 1948 s-a afirmat în acelaşi timp în constituţiile naţionale europene postbelice şi în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului de la ONU, este o matrice în mod clar "personalistă" şi "demnitară"; catalogul drepturilor fundamentale ale Uniunii europene are, în schimb, un caracter categoric mai "individualist" şi "libertar".
Cine va decide asupra conflictelor pe care aceste diferite "matrice" în mod inevitabil le vor produce?
(După L'Osservatore Romano, 10 mai 2008)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
