Discursul Sfântului Părinte Francisc la Consiliul Europei (25 noiembrie 2014)

După ce a părăsit Parlamentul European, Sfântul Părinte Francisc a mers cu maşina la Consiliul Europei. La sosirea sa la "Palais de l'Europe" la ora 12.30, papa a fost primit de secretarul general al Consiliului, dl. Thorbj?rn Jagland, de preşedintele Comitetului de Miniştri, de preşedintele Adunării Parlamentare, dna. Anne Brasseur, de preşedintele Congresului Puterilor Locale şi Regionale, de preşedintele Curţii Supreme a Drepturilor Omului, de comisarul la Drepturile Omului şi de preşedintele Conferinţei Internaţionale a Organizaţiilor Nonguvernamentale.

După prezentarea celor două delegaţii, în biroul secretarului general papa a întâlnit, în prezenţa câtorva personalităţi politice şi ecleziastice, pe secretarul general Thorbj?rn Jagland.

Apoi, în "Lobby al Comitetului de Miniştri", a scris în Condica de Aur a Consiliului Europei următoarea dedicaţie: "Din inimă urez Consiliului Europei să răspundă cu creativitate la vocaţia sa de unitate pentru a construi o civilizaţie a întâlnirii. Franciscus" şi a lăsat ca dar un "Medalion cu Înger" din bronz, care poartă scrierea: O lume de solidaritate şi de pace întemeiată pe dreptate, operă a artistului italian Guido Veroi.

Trecând din Sala Comitetului de Miniştri, din care vede catedrala din Strasbourg, papa Francisc a coborât apoi în emiciclu pentru Sesiunea solemnă a Consiliului Europei, care a început la ora 13.00.

După salutul de bun venit al secretarului general, Sfântul Părinte a rostit discursul pe care-l prezentăm în continuare:

* * *

Domnule secretar general, doamnă preşedinte,

Excelenţe, doamnelor şi domnilor,

Sunt bucuros că pot să iau cuvânt în acest congres care are adunată o reprezentare semnificativă a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, pre reprezentanţii ţărilor membre, pe judecătorii de la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, precum şi diferitele instituţii care compun Consiliul Europei. De fapt, aproape toată Europa este prezentă în această aulă, cu popoarele sale, limbile sale, exprimările sale culturale şi religioase, care constituie bogăţia acestui continent. Sunt deosebit de recunoscător secretarului general al Consiliului Europei, dl. Thorbj?rn Jagland, pentru invitaţia respectuoasă şi pentru cuvintele gentile de bun venit pe care mi le-a adresat. Apoi o salut pe doamna Anne Brasseur, preşedinte al Adunării Parlamentare. Tuturor le mulţumesc din inimă pentru angajarea pe care o desfăşuraţi şi contribuţia pe care o oferiţi păcii în Europa, prin promovarea democraţiei, a drepturilor umane şi a statului de drept.

În intenţia Părinţilor săi fondatori, Consiliul Europei, care în acest an celebrează a 65-a aniversare a sa, răspundea unei tensiuni ideale spre unitate care, în mai multe rânduri, a însufleţit viaţa continentului încă din antichitate. Totuşi, în decursul secolelor au prevalat de mai multe ori stimulentele particulariste, caracterizate de desfăşurarea multor voinţe hegemonice. E suficient să ne gândim că zece ani înainte de acea zi de 5 mai 1949, în care a fost semnat la Londra tratatul care instituia Consiliul Europei, începea cel mai crud şi sfâşietor conflict pe care şi-l amintesc aceste ţinuturi, diviziunile au continuat ani lungi după aceea, atunci când aşa-numita cortină de fier tăia în două continentul de la Marea Baltică la Golful Trieste. Proiectul Părinţilor fondatori era acela de a reconstrui Europa într-un spirit de slujire reciprocă, ce şi astăzi, într-o lume înclinată mai mult să revendice decât să slujească, trebuie să constituie cheia de boltă a misiunii Consiliului Europei, în favoarea păcii, libertăţii şi demnităţii umane.

Pe de altă parte, calea privilegiată pentru pace - pentru a evita ca tot ceea ce s-a întâmplat în cele două războaie mondiale din secolul trecut să se repete - înseamnă a recunoaşte în celălalt nu un duşman care trebuie combătut, ci un frate care trebuie primit. Este vorba despre un proces continuu, care nu poate să fie niciodată considerat obţinut pe deplin. Este tocmai ceea ce au intuit Părinţii fondatori, care au înţeles că pacea era un bun de cucerit încontinuu şi care cerea vigilenţă absolută. Erau conştienţi că războaiele se alimentează în intenţia de a lua în posesie spaţii, de a cristaliza procesele care merg înainte şi de a căuta să fie oprite; viceversa, căutau pacea care se poate realiza numai în atitudinea constantă de a începe procese şi de a le duce înainte.

În acest mod afirmau voinţa de a merge formându-se în timp, pentru că tocmai timpul e cel care guvernează spaţiile, le luminează, le transformă într-un lanţ de creştere continuă, fără căi de întoarcere. De aceea a construi pacea cere să se privilegieze acţiunile care generează dinamisme noi în societate şi implică alte persoane şi alte grupuri care le vor dezvolta, până când aduc rod în evenimente istorice importante¹.

Pentru acest motiv au dat viaţă acestui organism stabil. Fericitul Paul al VI-lea, după câţiva ani, avea să amintească faptul că "instituţiile înseşi, care în ordinea juridică şi în concertul internaţional au funcţia şi meritul de a proclama şi a conserva pacea, obţinu scopul lor nobil dacă ele sunt încontinuu active, dacă ştiu în fiecare moment să genereze pacea, să facă pacea"². Este nevoie de un drum constant de umanizare, aşa încât "nu e suficient a opri războaiele, a suspenda luptele, (...) nu e suficientă o pace impusă, o pace utilitară şi provizorie; trebuie să se tindă spre o pace iubită, liberă, fraternă, adică întemeiată pe reconcilierea sufletelor"³. Adică a duce înainte procesele fără anxietate dar sigur cu convingeri clare şi cu tenacitate.

Pentru a cuceri binele păcii este nevoie înainte de toate de a educa la pace, îndepărtând o cultură a conflictului care tinde spre frica altuia, spre marginalizarea celui care gândeşte sau trăieşte în manieră diferită. Este adevărat că nu poate să fie ignorat sau disimulat conflictul, trebuie să fie asumat. Dar dacă rămânem blocaţi în el pierdem perspectiva, orizonturile se limitează şi realitatea însăşi rămâne fragmentată. Când ne oprim în situaţia conflictuală pierdem simţul unităţii profunde a realităţii⁴, oprim istoria şi cădem în epuizările interne de contradicţii sterile.

Din păcate pacea este încă prea des rănită. Este rănită în atâtea părţi ale lumii, unde se dezlănţuie conflicte de diferite tipuri. Este rănită şi aici în Europa, unde nu încetează tensiunile. Câtă durere şi câţi morţi încă în acest continent, care tânjeşte la pace, şi totuşi recade cu uşurinţă în ispitele de odinioară! De aceea este importantă şi încurajatoare opera Consiliului Europei în căutarea unei soluţii politice la crizele aflate în desfăşurare.

Însă pacea este încercată şi de alte forme de conflict, cum sunt terorismul religios şi internaţional, care nutreşte dispreţ profund faţă de viaţa umană şi seceră în mod nediscriminat victime nevinovate. Acest fenomen este din păcate susţinut de un trafic de arme foarte adesea netulburat. Biserica consideră că "această cursă a înarmărilor este una dintre cele mai grave plăgi ale omenirii şi dăunează în mod intolerabil săracilor"⁵. Pacea este încălcată şi de traficul de fiinţe umane, care este noua sclavie din timpul nostru şi care transformă persoanele în marfă de schimb, privând victimele de orice demnitate. Adesea observăm apoi că aceste fenomene sunt legate între ele. Consiliul Europei, prin comitetele sale şi grupurile de experţi, desfăşoară un rol important şi semnificativ în combaterea acestor forme de inumanitate.

Totuşi, pacea nu este simpla lipsă de războaie, de conflicte, de tensiuni. În viziunea creştină ea este, în acelaşi timp, dar al lui Dumnezeu şi rod al acţiunii libere şi raţionale a omului care vrea să urmărească binele comun în adevăr şi în iubire. "Această ordine raţională şi morală se sprijină exact pe decizia conştiinţei fiinţelor umane a unei armonii în raporturile lor reciproce, în respectarea dreptăţii pentru toţi"⁶.

Aşadar, cum se urmăreşte obiectivul ambiţios al păcii?

Drumul ales de Consiliul Europei este înainte de toate acela al promovării drepturilor umane, de care se leagă dezvoltarea democraţiei şi a statului de drept. Este o muncă deosebit de preţioasă, cu însemnate implicaţii etice şi sociale, pentru că dintr-o corectă înţelegere a acestor termeni şi dintr-o reflecţie constantă asupra lor depinde dezvoltarea societăţilor noastre, convieţuirea lor paşnică şi viitorul lor. Acest studiu este una dintre marile contribuţii pe care Europa le-a oferit şi încă le oferă întregii lumi.

De aceea, aici simt datoria de a aminti de importanţa aportului şi a responsabilităţii europene pentru dezvoltarea culturală a omenirii. Aş vrea să fac asta pornind de la o imagine pe care o iau dintr-un poet italian din secolul al XX-lea, Clemente Rebora, care într-una din poeziile sale descrie un plop, cu ramurile sale îndreptate spre cer şi mişcate de vânt, trunchiul său solid şi stabil şi rădăcinile sale adânci care se înfig în pământ⁷. Într-un anumit sens ne putem gândi la Europa în lumina acestei imagini.

În decursul istoriei sale, ea s-a îndreptat mereu spre sus, spre ţinte noi şi ambiţioase, însufleţită de o nepotolită dorinţă de cunoaştere, de dezvoltare, de progres, de pace şi de unitate. Însă înălţarea gândirii, a culturii, a descoperirilor ştiinţifice este posibilă numai datorită solidităţii trunchiului şi a profunzimii rădăcinilor care-l alimentează. Dacă se pierd rădăcinile, trunchiul lent se goleşte şi moare, iar ramurile - un timp bogate şi drepte - se apleacă spre pământ şi cad. Aici se află probabil unul din paradoxurile cele mai incomprehensibile pentru o mentalitate ştiinţifică izolată: pentru a merge spre viitor este nevoie de trecut, este nevoie de rădăcini adânci şi este nevoie şi de curajul de a nu ne ascunde în faţa prezentului şi a provocărilor sale. Este nevoie de amintire, curaj, utopie sănătoasă şi umană.

Pe de altă parte - observă Rebora - "trunchiul se înfige unde este mai adevărat"⁸. Rădăcinile se alimentează din adevăr, care constituie hrana, limfa vitală a oricărei societăţi care vrea să fie cu adevărat liberă, umană şi solidară. Pe de altă parte, adevărul face apel la conştiinţă, care nu poate fi redusă la condiţionări, şi de aceea este capabilă să cunoască propria demnitate şi de a se deschide la absolut, devenind izvor al alegerilor fundamentale conduse de căutarea binelui pentru alţii şi pentru sine şi loc al unei libertăţi responsabile⁹.

Apoi trebuie ţinut cont de faptul că fără această căutare a adevărului, fiecare devine măsură pentru sine însuşi şi pentru propria acţiune, deschizând drumul afirmării subiectiviste a drepturilor, aşa că este înlocuit conceptul de drept uman, care are în sine valenţă universală, cu ideea de drept individualist. Acest lucru duce la faptul de a fi în mod substanţial neatenţi faţă de alţii şi de a favoriza acea globalizare a indiferenţei care se naşte din egoism, rod al unei concepţii despre om incapabil să primească adevărul şi să trăiască o dimensiune socială autentică.

Un astfel de individualism ne face săraci din punct de vedere uman şi sterili din punct de vedere cultural, pentru că taie de fapt acele rădăcini profunde pe care se altoieşte copacul. Din individualismul indiferent se naşte cultul opulenţei, căruia îi corespunde cultura rebutului în care suntem cufundaţi. De fapt avem prea multe lucruri, care adesea nu folosesc, dar nu mai suntem în stare să construim raporturi umane autentice, marcate de adevăr şi de respect reciproc. Şi astfel astăzi avem în faţa ochilor imaginea unei Europe rănite, datorită multelor încercări din trecut, dar şi datorită crizelor din prezent, care nu mai pare capabilă să facă faţă cu vitalitatea şi energia de odinioară. O Europă un pic obosită, pesimistă, care se simte asediată de noutăţile care provin din alte continente.

Putem întreba Europa: unde este vigoarea ta? Unde este acea tensiune ideală care a însufleţit şi a făcut mare istoria ta? Unde este spiritul tău întreprinzător curios? Unde este setea ta de adevăr, pe care până acum ai comunicat-o lumii cu pasiune?

De răspunsul la aceste întrebări va depinde viitorul continentului. Pe de altă parte - ca să ne întoarcem la imaginea lui Rebora - un trunchi fără rădăcini poate continua să aibă o aparenţă vitală, dar în interiorul său se goleşte şi moare. Europa trebuie să reflecteze dacă imensul său patrimoniu uman, artistic, tehnic, social, politic, economic şi religios este o simplă vechitură de muzeu din trecut, sau dacă încă este capabilă să inspire cultura şi să deschidă comorile sale pentru întreaga omenire. În răspunsul la această întrebare, Consiliul Europei cu instituţiile sale are un rol de importanţă primară.

Mă gândesc îndeosebi la rolul Curţii Europene a Drepturilor Omului, care constituie într-un fel "conştiinţa" Europei în respectarea drepturilor umane. Dorinţa mea este ca această conştiinţă să se maturizeze tot mai mult, nu printr-un simplu consens între părţi, ci ca rod al tensiunii spre acele rădăcini adânci, care constituie temeliile pe care au ales să edifice Părinţii fondatori ai Europei contemporane.

Împreună cu rădăcinile - care trebuie căutate, găsite şi menţinute vii cu exercitarea zilnică a amintirii, deoarece constituie patrimoniul genetic al Europei - există provocările actuale ale continentului care ne obligă la o creativitate continuă, pentru că aceste rădăcini să fie rodnice astăzi şi să se proiecteze spre utopii din viitor. Îmi permit să menţionez numai două: provocarea multipolarităţii şi provocarea transversalităţii.

Istoria Europei poate să ne ducă la conceperea ei în mod naiv ca o bipolaritate, sau cel mult o tripolaritate (să ne gândim la concepţia antică: Roma - Bizanţ - Moscova), şi în această schemă, rod al reducţionismelor geopolitice hegemonice, să ne mişcăm în interpretarea prezentului şi în proiecţia spre utopia viitorului.

Astăzi lucrurile nu sunt aşa şi putem vorbi în mod legitim despre o Europă multipolară. Tensiunile - atât cele care construiesc cât şi cele care dezagregă - au loc între multipli poli culturali, religioşi şi politici. Europa înfruntă astăzi provocarea de "a globaliza" această multipolaritate, dar în mod original. Nu în mod necesar culturile se identifică cu ţările: unele dintre acestea au diferite culturi şi unele culturi se exprimă în diferite ţări. Acelaşi lucru se întâmplă cu exprimările politice, religioase şi asociative.

A globaliza în mod original - subliniez asta: în mod original - multipolaritatea comportă provocarea unei armonii constructive, liberă de hegemonii care, deşi pragmatic ar părea să uşureze drumul, ajung să distrugă originalitatea culturală şi religioasă a popoarelor.

A vorbi despre multipolaritate europeană înseamnă a vorbi despre popoare care se nasc, cresc şi se proiectează spre viitor. Misiunea de a globaliza multipolaritatea Europei nu-l putem imagina cu figura sferei - în care totul este egal şi ordonat, dar care este reductivă pentru că fiecare punct este echidistant de centru - ci mai degrabă cu aceea a poliedrului, unde unitatea armonioasă a întregului păstrează particularitatea fiecăreia dintre părţi. Astăzi Europa este multipolară în relaţiile şi tensiunile sale; nu se poate nici gândi nici construi Europa fără a asuma profund această realitate multipolară.

Cealaltă provocare pe care aş vrea s-o menţionez este transversalitatea. Pornesc de la o experienţă personală: în întâlnirile cu politicienii din diferite ţări din Europa am putut să observ că politicienii tineri înfruntă realitatea dintr-o perspectivă diferită faţă de colegii lor mai adulţi. Probabil că spun lucruri aparent asemănătoare, însă abordarea este diferită. Cuvintele sunt asemănătoare, dar muzica este diferită. Acest lucru se vede în politicienii tineri din diferitele partide. Această realitate empirică indică o realitate a Europei de astăzi de care nu se poate face abstracţie în drumul consolidării continentale şi al proiecţiei sale viitoare: a ţine cont de această transversalitate care se întâlneşte în toate domeniile. Acest lucru nu se poate face fără a recurge la dialog, chiar inter-generaţional. Dacă am vrea să definim astăzi continentul, ar trebui să vorbim despre o Europă dialogantă care face în aşa fel încât transversalitatea de opinii şi de reflecţii să fie în slujba popoarelor unite în mod armonios.

A asuma acest drum de comunicare transversală comportă nu numai empatie generaţională ci metodologie istorică de creştere. În lumea politică actuală a Europei este steril dialogul numai în interiorul organismelor (politice, religioase, culturale) propriei apartenenţe. Istoria cere astăzi capacitatea de a ieşi pentru întâlnire din structurile care "conţin" propria identitate cu scopul de a o face mai puternică şi mai rodnică în confruntarea fraternă a transversalităţii. O Europă care dialoghează numai în grupurile închise de apartenenţă rămâne la jumătatea drumului; este nevoie de spiritul tineresc care să accepte provocarea transversalităţii.

În această perspectivă primesc cu favoare voinţa Consiliului Europei de a investi în dialogul intercultural, inclusiv dimensiunea sa religioasă, prin Întâlnirile despre dimensiunea religioasă a dialogului intercultural. Este vorba despre o ocazie rodnică pentru un schimb deschis, respectuos şi îmbogăţitoare între persoane şi grupuri de diferită origine, tradiţie etnică, lingvistică şi religioasă, într-un spirit de înţelegere şi respect reciproc.

Aceste întâlniri par deosebit de importante în actualul ambient multicultural, multipolar, în căutarea unei feţe proprii pentru a conjuga cu înţelepciunea identitatea europeană formată de-a lungul secolelor cu instanţele care vin de la celelalte popoare care acum se arată pe continent.

În această logică trebuie înţeles aportul pe care creştinismul îl poate furniza astăzi dezvoltării culturale şi sociale europene în cadrul unei relaţii corecte între religie şi societate. În viziunea creştină raţiunea şi credinţa, religia şi societatea, sunt chemate să se lumineze reciproc, susţinându-se reciproc şi, dacă este necesar, purificându-se reciproc de extremismele ideologice în care pot să cadă. Întreaga societate europeană nu poate decât să scoată profit dintr-o legătură reînsufleţită între cele două domenii, fie pentru a face faţă unui fundamentalism religios care este mai ales duşman al lui Dumnezeu, fie pentru a împiedica o raţiune "redusă", care nu aduce onoare omului.

Sunt destul de numeroase şi actuale temele în care sunt convins că poate să fie îmbogăţire reciprocă, în care Biserica catolică - îndeosebi prin Consiliul Conferinţelor Episcopale din Europa (CCEE) - poate să colaboreze cu Consiliul Europei şi să dea o contribuţie fundamentală. Înainte de toate există, în lumina a ceea ce am spus puţin mai înainte, domeniul unei reflecţii etice despre drepturile umane, despre care Organizaţia voastră este chemată adesea să reflecteze. Mă gândesc, în mod deosebit, la temele legate de tutelarea vieţii umane, chestiuni delicate care au nevoie să fie supuse unui examen atent, care să ţină cont de adevărul întregii fiinţe umane, fără a se limita la specifice domenii medicale, ştiinţifice sau juridice.

La fel sunt numeroase provocările din lumea contemporană care au nevoie de studiu şi de o angajare comună, pornind de la primire migranţilor, care au nevoie înainte de toate de esenţialul pentru a trăi, dar îndeosebi să fie recunoscută demnitatea lor de persoane. Este apoi toată problema gravă a muncii, mai ales pentru nivelele ridicate de şomaj în rândul tinerilor care se întâlnesc în multe ţări - o adevărată ipotecă pentru viitor - dar şi pentru chestiunea demnităţii muncii.

Doresc cu putere ca să se instaureze o nouă colaborare socială şi economică, liberă de condiţionări ideologice, care să ştie să facă faţă lumii globalizate, menţinând viu acel simţ de solidaritate şi caritate reciprocă ce a marcat atât de mult faţa Europei graţie lucrării generoase a sute de bărbaţi, femei - dintre care pe unii Biserica catolică îi consideră sfinţi - care, în decursul secolelor, s-au străduit pentru a dezvolta continentul, atât prin activitatea întreprinzătoare cât şi cu opere educative, de asistenţă şi de promovare umană. Mai ales acestea din urmă reprezintă un important punct de referinţă pentru numeroşii săraci care trăiesc în Europa. Câţi există în străzile noastre! Ei cer nu numai pâinea pentru a se susţine, care este cel mai elementar dintre drepturi, dar şi de a redescoperi valoarea propriei vieţi, pe care sărăcia tinde să o facă uitată, şi să regăsească demnitatea conferită de muncă.

În sfârşit, printre temele care cer reflecţia noastră şi colaborarea noastră este apărarea ambientului, a acestui pământ iubit al nostru care este marea resursă pe care Dumnezeu ne-a dat-o şi care este la dispoziţia noastră nu pentru a fi desfigurat, exploatat şi pârjolit, ci pentru ca, bucurându-ne de imensa sa frumuseţe, să putem trăi cu demnitate.

Domnule secretar, doamnă preşedinte, excelenţe, doamnelor şi domnilor, fericitul Paul al VI-lea a definit Biserica "expertă în umanitate"¹⁰. În lume, după imitaţia lui Cristos, ea, în pofida păcatelor fiilor săi, nu caută altceva decât să slujească şi să dea mărturie despre adevăr¹¹. Nimic altceva în afară de acest spirit ne conduce în susţinerea drumului omenirii.

Cu această dispoziţie sufletească Sfântul Scaun vrea să continue propria colaborare cu Consiliul Europei, care are astăzi un rol fundamental în forjarea mentalităţii viitoarelor generaţii de europeni. Este vorba de a face împreună o reflecţie completă, pentru ca să se instaureze un soi de "noua agora", în care orice instanţă civilă şi religioasă să se poată confrunta liber cu altele, chiar şi în separarea domeniilor şi în diversitatea poziţiilor, însufleţită exclusiv de dorinţa de adevăr şi de a edifica binele comun. De fapt, cultura se naşte mereu din întâlnirea reciprocă, menită să stimuleze bogăţia intelectuală şi creativitatea celor care iau parte la ea; şi asta, în afară de a fi realizarea binelui, asta este frumuseţe. Urarea mea este ca Europa, redescoperind patrimoniul său istoric şi profunzimea rădăcinilor sale, asumând multipolaritatea sa vie şi fenomenul transversalităţii dialogante, să regăsească acea tinereţe a spiritului care a făcut-o rodnică şi mare.

Mulţumesc!

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note

¹ Cf. Evangelii gaudium, 223.
² Paul al VI-lea, Mesaj pentru a VIII-a Zi Mondială a Păcii, 8 decembrie 1974.
³ Ibid.
⁴ Cf. Evangelii gaudium, 226.
⁵ Catehismul Bisericii Catolice, 2239 şi Gaudium et spes, 81.
⁶ Ioan Paul al II-lea, Mesaj pentru a XV-a Zi Mondială a Păcii, 8 decembrie 1981, 4.
⁷ "Vibrează în vânt cu toate frunzele sale / plopul sever; / suportă aerul în toate durerile sale / în neliniştea gândirii: / din trunchi în ramuri prin frunze se exprimă / toate spre cer întinse cu vârfuri reculese: / stabil rămâne trunchiul misterului, / şi trunchiul se înfige unde este mai adevărat": Plopul, în: Canti dell'Infermit?, ed. Vanni Scheiwiller, Milano 1957, 32.
⁸ Ibid.
⁹ Cf. Ioan Paul al II-lea, Discurs la Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, Strasbourg, 8 octombrie 1988, 4.
¹⁰ Scrisoarea enciclică Populorum progressio, 13.
¹¹ Cf. ibid.