După Ierusalim şi Roma drumul către Santiago de Compostela este al treilea mare pelerinaj creştin. Din ultimele date statistice rezultă că anual, ajung aici, pe jos, peste 150.000 de pelerini şi aproape 3 milioane de turişti de pe toate continentele.
În 25 iulie este sărbătorit Sfântul Apostol Iacob, iar cine ajunge în această zi la Santiago primeşte binecuvântări speciale. De aceea, în această zi, mii de pelerini se îndreaptă spre Santiago de Compostela, unde se crede că s-ar afla mormântul apostolului, patronul spiritual al Spaniei. Pelerinii parcurg drumul cu trenul, cu maşina, cu bicicleta sau autocarul, dar în special pe jos, păstrând tradiţia şi semnificaţia iniţială a drumului. În Europa Occidentală sunt organizate puncte de plecare, trasee bine marcate, sunt editate hărţi cu puncte de interes şi cazare, trasee bine descrise, puncte de informare sau primire a pelerinilor susţinute de organizaţii sau asociaţii caritabile. Surorile guanelliene au la Arzua, la 32 km distanţă de Santiago, o casă şi un punct unde îi întâmpină pe pelerini. Am avut bucuria să mă întâlnesc cu sora Maria Luisa şi sora Patricia la 23 iulie 2016, bucurându-mă de ospitalitatea lor. Mărturie sunt cele două ştampile de pe Credencial-ul meu cu Sfânta Maria a Divinei Providenţe şi a Sfântului Alois Guanella.
Aşadar cel mai cunoscut traseu este "El Camino Frances", bine marcat pe teritoriul spaniol cu o săgeată galbenă şi cu scoica pelerinului. El Camino Frances începe la poalele Pirineilor, în Franţa, la Saint-Jean Pied de Port, străbate de la Est la Vest nordul Spaniei şi se încheie la Santiago de Compostela, la moaştele sfântului Iacob, după aproximativ 900 km. De-a lungul timpului principala motivaţie a străbaterii acestui drum lung şi dificil a fost cea religioasă, de a face penitenţă sau de a cere sfântului Iacob protecţie şi ajutor. Pentru cei de azi pelerinajul are pe lângă scopul religios şi o motivaţie culturală şi reprezintă un test al rezistenţei fizice sau o incursiune în propria experienţă de viaţă. În ultimul timp s-a produs o reală renaştere a pelerinajului, iar ca o recunoaştere a însemnătăţii sale pentru lumea culturală şi spirituală europeană, din 1987 Camino de Santiago a devenit Drum Cultural European. În 1993 Camino de Santiago a fost inclus în lista patrimoniului UNESCO.
Pelerinilor, care au parcurs pe jos sau călare cel puţin 100 de kilometri, de altfel şi cicliştilor, care au parcurs 200 km pe bicicletă, li se acorda un certificat de recunoaştere a traseului parcurs în scop religios, certificat care se numeşte Compostela, cu text în latină. Călătorii trebuie să dovedească însă faptul că sunt pelerini cu paşaportul de pelerin, numit Credencial, ştampilat la adăposturile sau parohiile vizitate de-a lungul traseului.
Pentru mine, drumul spre Santiago de Compostela a început cu ceva timp în urmă. Mai întâi ca o poveste, apoi curiozitate, idee de vacanţă, care, în cele din urmă s-a transformat în dorinţa de împlinit, în emoţie şi entuziasm, dar şi ca o penitenţă de împlinit. Din tot ce-am citit, din toată "documentarea" mea, din cărţi scrise despre Camino, Paolo Coelho, din filmele despre Camino, "The Way", din impresiile altor călători, însemnările părintelui Emil Dumea care au cântărit mult la entuziasmul meu, apoi din comentariile cu care este invadat internetul, am reţinut un îndemn scris în una din bisericile de pe Camino, invocat de altfel de o călătoare pe acest drum. "Drumul e tăcere, tăcerea e rugăciune, iar rugăciunea e calea spre Dumnezeu!" Din păcate nu am ajuns în această biserică fiindcă drumul meu a început dincolo de acest punct...
Nu ştiu dacă am înţeles în cele trei săptămâni petrecute pe drumul spre Santiago de Compostela în acest an, în iulie, ce înseamnă tăcerea, dar sigur am atins concretul solitudinii şi gândurilor proprii, am înţeles că viaţa e ca un drum, cu suişuri şi coborâşuri, cu frumos şi urât deopotrivă, cu momente de bucurie sau de tristeţe, şi, mai presus de toate am simţit că am îngerul meu păzitor. Este cel care mi-a fost tovarăş de drum, m-a însoţit pe tot parcursul drumului meu, i-am simţit prezenţa, mi-a dat curajul şi gândul bun... Mi-a dat încredere şi forţa să merg mai departe, m-a orientat şi m-a ocrotit în câmpuri deschise sau în păduri... Mi-a potolit setea şi mi-a scos în cale oameni deosebiţi.
Am intrat pe Camino spre Santiago ca într-o bulă imensă, am intrat într-o altă lume, cunoscută şi apropiată sufletului meu, dar de mult uitată. A fost ca o întoarcere în timp, la îndeletnicirile primare, începând cu mersul pe jos, preocuparea obişnuită de a-ţi potoli setea, foamea sau de a-ţi căuta adăpost. Uitasem mirosul pământului sau a ierbii proaspăt cosite, uitasem culoarea câmpurilor abia secerate şi sunetul paşilor proprii pe pietricelele drumului. Uitasem să ascult vântul sau foşnetul frunzelor, cântul păsărilor sau culorile câmpului, cum arată zmeurişul, macul sau cicoarea... Pe drum le-am regăsit, însă, cel mai adesea în dificultăţile drumului, am învăţat să-mi ridic ochii spre cer zicând: "Ajută-mă, Doamne!"... "Mulţumesc, Doamne!" "Sfinte apostol Iacob, dacă m-ai adus aici, ajută-mă să trec peste pietrele acestea"...
În Pamplona, pe lângă parcul Citadelei, am intrat pe Camino, pe un trotuar altfel pietruit completat de săgeată galbenă şi scoica iacobină. Dar drumul meu începuse de dimineaţă la Catedral de Santa Maria unde m-am rugat pentru sprijin în călătoria mea în necunoscut, pentru copiii mei şi pentru odihna sufletului soţului meu, cel ce ar fi trebuit să mă însoţească şi pe acest drum şi căruia îi datorez această călătorie pentru suflet şi penitenţă. Îmi doream să obţin Credencialul la "Catedrala de Santa Maria", încercasem şi cu o zi înainte, dar am găsit catedrala închisă. Am ajuns în Pamplona în plină sărbătoare de Sant Fermin, catedrala adaptându-şi programul la evenimentele zilei.
Am revenit în dimineaţa următoare, tot închisă era la acea oră. Plecasem, dar m-am întors din drum şi, bine am făcut, am reuşit să intru. M-am rugat, am aprins lumini pentru cei răposaţi, însă nu vedeam cum să intru în posesia Credencialului. După clipe de îndoială, deznădejde, aşteptare, printr-o minune, mi-a apărut în cale salvatorul meu îmbrăcat în alb şi roşu şi, într-o ultimă încercare..." Por favor! Credecial?" "Si..." şi încă multe alte cuvinte străine pentru mine... Da, am primit paşaportul de pelerin Credencial del Peregrino, astfel că mi-am început drumul cu lacrimi de bucurie şi mulţumire către Domnul. I-am simţit prezenţa! M-a ajutat! I-am simţit prezenţa nu numai în acel moment, ci mereu, prin curajul care mi l-a dat să străbat locuri necunoscute singură, fără hărţi, le lăsasem la Barcelona uşurându-mi rucsacul. Singurele mele indicatoare au fost semnele de Camino, săgeata galbenă sau scoica de pe pietre, clădiri, biserici, poduri, din grădinile private sau de pe şosele şi încrederea că Drumul meu va fi ocrotit de Dumnezeu. M-am lăsat în Voia Domnului! Mai târziu când am întâlnit inscripţia "Yo soy el camino, y la verdad, y la vida "(Jesús) am avut sentimentul că însemnarea aceasta era pentru mine să-mi întărească încrederea, speranţa şi credinţa.
Unde am început Camino e o parte uşoară a acestuia, drumul mărgineşte câmpurile de cereale, coteşte pe sub dealuri cu eoliene, podgorii şi margini de păduri. Drumul e conturat de muri, cicoare, maci, romaniţă, dar şi de mărar sălbatec. Pe Camino întâlneşti smochinul, măslinul, eucaliptul, dar şi caişi sau meri, plantaţii de vii, ogoare cu floarea soarelui sau porumb. Câmpurile, dealurile, plantele şi florile conturează imaginea drumului, dar tabloul nu e complet fără mirosul pământului, a câmpului, adierea vântului şi zgomotul pietricelelor de sub paşii tăi...
Printre vii, câmpuri, drumul era uneori neted, lin, alteori abrupt prin păduri cu suişuri şi coborâşuri, cu pietre şi stânci. Drumul duce spre apus, dimineaţa soarele era în spatele meu, aşa că deseori eram însoţită de propria-mi umbră. Mă bucuram şi nu mă simţeam singură chiar dacă în câmpul meu vizual nu aveam pe nimeni.
În Navarra şi în Galicia, partea din Camino pe care le-am făcut la pas, cam la 5 km întâlneam un sat, care negreşit avea o biserică veche, de secole cu treptele tocite, cu urme lăsate de pelerinii poposiţi acolo de-a lungul vremii. Pe Camino am înţeles de ce bisericile au ziduri groase şi bănci din piatră pe care să-ţi odihneşti şi să-ţi răcoreşti trupul lipindu-te de zidurile reci după ore de parcurs sub soare...
În Villatuerta, un orăşel foarte curat şi liniştit, trotuarul e marcat special pentru pelerini cu scoica, asemenea şi pentru biciclişti. Nu lipsesc nici parcurile sau locurile amenajate pentru popasul pelerinilor. Aici am avut parte de o experienţă de suflet... Când am ajuns la biserică parohială, acesta era închisă, era prea devreme. Mi-am spus rugăciunea de dimineaţă în faţa grilajului, am făcut turul bisericii admirând frumuseţea construcţiei, câteva poze care să-mi aducă aminte de trecerea mea pe-aici, şi plec mai departe pe Camino, era dimineaţă şi timpul bun pentru mers, însă cu tristeţe în suflet că nu am reuşit să intru în biserică. Mai trag o privire în urmă, cu regret, şi aud clopotul. Mă întorc, gândindu-mă că cineva l-a pus în mişcare... Spre bucuria mea grilajul era dat deoparte şi intru... Îmi las rucsacul de pelerin la uşă, o doamnă îmi cere Credencialul, nu să mă legitimeze, ci să mi-l stampileze şi să mă felicite pentru curajul vârstei mele, că am ajuns aici, în Villapuerta din îndepărtata Românie cu mesajul meu de suflet, de linişte, iertare şi iubire. "Tatăl nostru" rostit aici, la Paroquia Santa Maria de la Asuncion, îmi umple sufletul de bucurie şi-mi dă putere pentru drum. Fiindcă intrarea mea în biserica aceasta a fost ca un miracol, aici mi s-a părut locul potrivit unde să mă rog pentru o prietenă profund încercată de viaţă, pentru drumul ei pentru mai departe...
Pe Camino am trecut şi prin momente dificile fiindcă am ignorat unele semne, semne date de corpul meu, nu de drum, dar îngerul meu păzitor m-a însoţit şi m-a scos la liman.
În primele zile parcursesem cam 17-18 km pe zi, mai mult decât aş fi sperat, în a patra zi am plecat dimineaţa devreme de la Villamajor de Monjardin, am ajuns la Los Arcos la ora 12, până aici făcusem 17 km, mi-am zis că pot merge mai departe, însă până seară am mai parcurs doar 10 km, greu, foarte greu, în plin soare cu pante de urcat sau coborât, fără sursă de apă. Nu aveam unde opri, nu mai era nicio localitate, niciun albergue...
A fost ziua mea de încercare, de singurătate, au fost ore întregi în care nu am zărit niciun pelerin, şi nu singurătatea m-a supus încercării, ci mai degrabă teama că am să cedez fizic. Am ieşit în şosea cu butelia de apă goală, să fiu mai aproape de oameni, în speranţa că cineva va înţelege disperarea mea. Urcam în plin soare, îmi fixam o ţintă, umbra unui copac, stăteam câteva momente şi din nou, mai urcam câţiva metri până am ajuns în vârf. De acolo aveam de coborât cam tot atâta drum, un alt deal şi în sfârşit am zărit Vianna, dar mai erau încă vreo 3 km de mers, greu de parcurs in plin soare. Am cerut ajutor, "Ajută-mă, Doamne!"... Îndată m-a ajuns din urmă un pelerin, "spaniolul din Barcelona", ce mi-a oferit ultimele lui rezerve de apă şi compania lui pe ultimii kilometri...
Astfel am ajuns la Santiago de Compostela în ziua Sfântului Apostol Iacob, pe 25 iulie, parcurgând încă de dimineaţă ultimii kilometri de la Monte de Gozo, pe drept numit "muntele bucuriei", fiindcă cu adevărat simţi o mare bucurie şi împlinire că drumul tău se încheie, că ai trecut cu bine peste dificultăţi, peste dureri fizice, că te-ai împlinit sufleteşte cu frumuseţea drumului, cu liniştea şi pacea Catedralelor, că ai simţit mereu că în singurătatea câmpurilor nu eşti niciodată singur, nu eşti părăsit atâta timp cât speranţa şi gândul tău bun către Domnul sunt îndreptate.
Am avut privilegiul să particip la Liturghia oficială, cu invitaţi speciali dintre personalităţile Galiciei şi ale prelaţilor, cu pelerini sau turişti de toate naţionalităţile. M-au impresionat în egală măsură Liturghia, mesajele transmise, îndeosebi pentru pelerini, deşi limba mi-era străină, m-a impresionat pendularea Butafumeiro, cădelniţa uriaşă, trasă de frânghii de către 5-6 călugări...
E un moment rar, fumul de tămâie ajunge până în cele mai îndepărtate colţuri ale catedralei, atingându-te... Fumul binemirositor e un semn al jertfei gândului nostru şi al inimii noastre deschise către Dumnezeu. Este semnul prezenţei Duhului lui Dumnezeu care se pogoară şi lucrează în vieţile noastre, de unde şi emoţia mea profundă.
La fel de emoţionantă şi profundă a fost şi întâlnirea cu sfântul apostol Iacob, am urcat scările tocite de paşii pelerinilor, am îmbrăţişat statuia aurită, răcorindu-mi obrazul fierbinte de oboseală şi emoţie pe umărul sfântului. Am ieşit liniştită şi copleşită de emoţie, a fost o zi plină de sentimente şi trăiri intense, cu convingerea că există CINEVA care e mai presus de TOATE şi care face să se pună TOTUL la locul potrivit ca într-un puzzle.
În piaţa Obradoiro, din faţa catedralei mi-am revăzut prietenii întâlniţi pe Camino, pe tinerii români care trăiesc în Teneriffe, pe Oliver şi Sara din Germania sau grupul de tineri din Chile ce-şi purtau cu mare drag icoana Maicii Domnului. Aşa i-am şi recunoscut!
Camino e un râu care curge, pelerinii se mişca de la est la vest, în drumul lor către Ocean, se întâlnesc şi se regăsesc în Plaza Obradoiro în faţa catedralei "Sfântul Apostol Iacob". Pe feţele lor nu poţi să citeşti decât bucurie, fericire şi împăcare. Camino e un râu viu, trăieşte şi se hrăneşte cu credinţă, speranţă, liniştindu-se odată cu îmbrăţişarea dată de pelerini apostolului Iacob.
Veronica Panait
