Luna iulie a anului 2015 a fost un timp de mare importanţă spirituală pentru 46 de creştini (catolici şi ortodocşi), care s-au îndreptat spre 25 de sanctuare din Spania şi Portugalia, plecând din Iaşi, duminică, 12 iulie 2015, şi întorcându-se în noaptea de 28/29 iulie.
De la Barcelona la Tibidabo, de la Manresa la Monserrat, de la Saragosa la Avila şi Santarem toate drumurile noastre au avut un "vârf de sarcină": Fatima.
Au fost şi alte drumuri: de la Braga şi Pontevedra la Santiago de Compostella, de la Lugo la Leon şi Burgos, toate fiind făcute sub privirile Maicii Domnului.
Grupul de pelerini, îndrumaţi de pr. Iosif Dorcu, a făcut un prim contact cu pământul spaniol, vizitând celebra "Sagrada Famiglia", un sanctuar ce-ţi taie respiraţia încă de departe pentru că mesajul său cel mai puternic se află în sculpturile exterioare. Gaudi invită pelerinii la un exerciţiu de admiraţie, la o temă de meditaţie, la o zăbovire a privirii pe întreaga dantelărie din piatră, ce parcă nu se mai termină. Sagrada Famiglia e atât de încărcată de simboluri, de lumină, de rugăciune încât, pe drept cuvânt, se confundă cu un oraş întreg, Barcelona.
A fost apoi Manresa, locul de unde sfântul Ignaţiu de Loyola a pornit într-o călătorie de căutare a Domnului, printr-o cunoaştere profundă a inimii omului, izvorul şi depozitul binelui şi răului. Am fost fascinat de ce-au putut să facă aceşti călugări iezuiţi pentru semenii lor. Catedralele din Manresa şi Salamanca m-au convins de puterea şi înţelepciunea, de lumina şi spiritul descoperit celor ce-şi doresc toate acestea. Vocea iezuitului Ignaţiu parcă se aude şi astăzi în catedrala din Manresa, îndemnând pe toţi la o intrare zilnică în "castelul interior", care este sufletul nostru
Urcarea, apoi, pe Tibidabo, ne prilejuieşte întâlnirea cu un sanctuar închinat Inimii lui Isus.
Din turnul acestui sanctuar se vede întregul oraş Barcelona. Statuia lui Isus Cristos, având o înălţime de aproape 8 metri, îmbrăţişează pe toţi pelerinii veniţi pe aceste meleaguri, dar şi pe locuitorii din "vale".
Panorama de pe Tibidabo este copleşitoare, întregul oraş aşternându-se cuminte la picioarele sale.
Ne continuăm urcarea şi descoperim, la puţin timp, Montserrat-ul. Undeva sus, între cer şi pământ, agăţată parcă de o mână puternică nevăzută, se află sanctuarul benedictin Monserrat. De jos n-ai cum să-ţi explici cum stă această mănăstire acolo sus, nesprijinită parcă de nimic. Serpentinele urcă ameţitor şi deodată se intră la lărgime, muntele devine docil, lasă loc omului de construcţii, pentru că aici, pe munte, e un întreg complex, de la sanctuarul cu Madona Neagră şi până la ultimul magazin de suveniruri. "Ce bine ne este noua aici !" Într-adevăr, Monserrat-ul te lasă fără cuvinte. Munţii ce străjuiesc înălţimile şi ascultă rugăciunile celor ajunşi aici, îşi etalează splendoarea şi, îndrăgostiţi şi ei de sanctuar, se lipesc de pereţii acestuia protejându-l de efemer şi superficial.
Pe Monserrat totu-i făcut să dureze până la a doua venire a Domnului. Aceasta este impresia cea mai puternică ce mi-a venit acum în "grădină". Monserrat-ul rămâne "foc nestins" pentru inimile îndrăgostite de frumuseţea acestui sanctuar aflat la peste 780 de metri deasupra Barcelonei.
Marele sanctuar din Zaragoza, unde ne-am întâlnit cu părintele Ionel Jicmon, truditor pentru românii din aceste locuri, ne-a pus în contact cu Madona de Pilar, cea care l-a încurajat în opera de evanghelizare pe apostolul Iacob.
Sanctuarul cu cele cinci turnuri, are o deschidere uriaşă, lungimea de peste o sută de metri şi o lăţime de peste opt zeci de metri, îi conferă o măreţie cu totul aparte. Aici vom întâlni modestia Mariei, statuia ei fiind foarte mică în comparaţie cu coloana pe care este aşezată. La Zaragoza rugăciunea nu se întrerupe, în permanenţă pelerini şi localnici se regăsesc la picioarele Maicii Domnului.
Sanctuarul adăposteşte o mulţime de capele pentru rugăciune, una mai frumoasă decât alta.
Madridul cu frumoasa catedrala Almudena, nu putea să nu impresioneze. Am celebrat Liturghia într-o capelă a catedralei împreună cu părintele Leonard Diac, cel care adesea se confundă cu Madridul şi madrilenii, dar care tresare totuşi la vorbe româneşti.
Avila este oraşul cetate, locul sfintei Tereza cea Mare cum îi spunem noi. Zidurile ce înconjoară acest oraş au trecut de mult examenul istoriei, sunt incluse şi în patrimoniul UNESCO, iar aura de oraş medieval pune stăpânire pe toţi paşii noştri.
Te aştepţi în orice clipă să întâlneşti, la un colţ de stradă, pavată cu pietre albe, un cavaler în armură sau o călugăriţă carmelită desculţ, mângâind între degete bobiţele Rozariului. De la Avila la Alba de Tormes, locul unde îşi află ultimul domiciliu pământean sfânta Tereza, prezenţa ei, ne umple, ne îndeamnă la mult mai mult decât suntem.
Despre seara petrecută la Salamanca, cu vizitarea centrului oraşului, complet luminat, catedralele, veche şi nouă, inundate de lumină, despre rolul iezuiţilor în acest loc şi despre frumuseţea la ea acasă mi-aş dori să vorbesc mai pe larg altădată, pentru că bucuria întregului grup a atins cote maxime, bucurie peste care nu vreau să trec prea repede. A doua zi, după o plimbare prin Salamanca, pe jos, urcăm în autocar cu destinaţia Portugalia, la Santarem.
Miracolul de la Santarem, (atunci când o hostie consacrată, fiind furată de o femeie, a început să sângereze), tulbură şi astăzi inimile noastre. Impresionează simplitatea sanctuarului, de care se înconjoară Domnul, asemenea celei din Lanciano (Italia).
Pe malul Atlanticului starea este cu totul specială, orăşelul Nazare lasă urme de nostalgii în inimile noastre. Suntem mişcaţi de simplitatea şi naturaleţea localnicilor care fac şi ce pot pentru a-şi câştiga existenţa.
Ritmurile se pierd în largul oceanului ce se frământă destul de nervos astăzi, 20 iulie 2015.
În după amiaza zilei de 20 iulie drumul nostru cunoaşte cea mai importantă oprire, Fatima. Zărim de departe turnul sanctuarului şi inimile încep să vibreze la unison. Au vibrat de la prima până la ultima vizită făcută la sanctuar pentru că prezenţa Mariei pe aceste locuri este atât de evidentă, încât o spun şi pietrele drumului, dar şi natura întreagă, pomi, flori şi verdeaţă. Două seri la rând tricolorul românesc a fluturat în preajma Capelei Apariţiilor, aici auzindu-se şi cinci "Bucură-te, Marie" în limba română. Tot la capelă s-a celebrat şi sfânta Liturghie a doua zi, dimineaţă. Fatima rămâne loc predilect pentru Maria şi pentru copiii ei. Fatima rămâne loc special pentru rugăciune.
La Fatima s-au celebrat trei sfinte Liturghii, Rozarii comune şi particulare, o Cale a Crucii (cu meditaţiile părintelui Dorcu) şi multe alte rugăciuni personale, particulare.
La Fatima s-au mai alăturat doi români din ţară, veniţi special pentru comuniunea şi întâlnirea cu Regina Păcii.
La Fatima, in pofida "şantierului" ce pregăteşte jubileul celor 100 de ani de la apariţii în 2017, pelerinul se simte acasă pentru că în pragul oricărui loc de pe aici îl întâmpină zâmbetul Mariei.
A treia zi ne luăm rămas bun de la Fatima pentru a ne îndrepta spre una din cele mai vechi mănăstiri din Portugalia, Batalha. Impresionează dantelăria în piatră a arcurilor gotice de deasupra uşilor de la intrare, înălţimea coloanelor dar şi faptul că această mănăstire are aerul istoriei la fiecare pas făcut pe dalele de piatră. Vizităm apoi şi cea mai mare mănăstire din Portugalia, Alcobaca.
Urcăm din nou, de această dată spre două sanctuare ale oraşului Braga, ce vor lăsa multe inimi rănite de dorul revenirii.
Vizităm şi ne rugăm mai întâi la Sameiro, un sanctuar închinat Sfintei Fecioare. Pe vârf de munte, într-o linişte ce n-o poţi parcă defini, mănăstirea albă se înalţă spre cer, implorând de la Domnul binecuvântare şi bunăstare materială şi spirituală pentru oraşul ce se întinde la poalele muntelui, Braga.
Şi dacă Sameiro este loc binecuvântat ce să mai spunem de "Bom Jesus do monte" (Bunul Isus de pe munte), următorul sanctuar vizitat la mai puţin de jumătate de oră, pe acelaşi munte?
Scara ce urcă spre sanctuar e plină de simboluri, are o istorie şi o poveste asupra căreia voi reveni.
Despre "Bom Jesus" se pot scrie cărţi întregi, cel mai important lucru, însă, rămâne întâlnirea cu el, Domnul Isus.
Un alt loc important, un loc de pelerinaj prin excelenţă, este Santiago de Compostela, unde ajungem în seara zilei de 23 iulie. Vom rămâne aici două zile, vom prinde şi sărbătoarea sfântului apostol Iacob de pe data de 25 iulie. Oraşul este foarte aglomerat. Pelerinii vin din toate părţile, pe trasee bine definite şi controlate de organizatori, iar unii vin pe jos de la sute de kilometri. Experienţa lor rămâne pentru mulţi o provocare, un imbold pentru o nouă redescoperire de sine. În pofida vacarmului şi a aglomeraţiei, spiritul apostolului se face auzit, îndemnul său de a ieşi întotdeauna în întâmpinarea celui aflat în dificultate. Faptele vorbesc întotdeauna înaintea cuvintelor. Au fost două sfinte Liturghii într-o capelă... Madona de Pilar, au fost Rozarii, au fost rugăciuni. După sfânta Liturghie din zorii zilei de 25 iulie, autocarul face cale întoarsă. Ne îndreptăm din nou spre casă.
În drumul nostru de întoarcere vizităm patru catedrale, una mai frumoasă decât alta, prin tot ce-a reprezentat stilul gotic şi baroc în artă. Catedralele din Lugo, Leon, Logrono şi, mai ales, Burgos, au lăsat amintiri de neşters în toţi pelerinii veniţi din România.
După o ultimă Liturghie, pe pământ spaniol, la Lleida, celebrată împreună cu părintele Paul Fechetă, trimis recent de către episcop în această zonă a Cataluniei, ne îndreptăm spre Barcelona. A doua zi avionul ne va aduce acasă.
Pelerinajul pe pământ iberic s-a sfârşit în urmă cu o săptămână.
În inima mea el abia acum începe şi, ce este mai frumos, nu se va sfârşi niciodată...
Şi asta pentru că hrana primită de-a lungul întregului pelerinaj, m-au făcut fericit.
Fericit că sunt creştin, că aparţin unui întreg, că sunt parte componentă a întregului şi că izvorul binelui, luminii şi al iubirii nu se află undeva departe în univers ci aici în inima mea, aici pe Planeta Albastră.
Emil Bejan
* * *
Mai multe imagini de la acest eveniment puteţi vedea în Albumul foto: 12-28 iulie: Pelerini pe pământ iberic
* * *
