|
| © Vatican Media |
Sanctitate,
Mulţumesc pentru cuvintele dumneavoastră, mulţumesc pentru această vizită în oraşul apostolilor Petru şi Paul, unde deja aţi trăit şi aţi studiat şi unde veniţi acum drept catholicos al venerabilei Biserici ortodoxe siro-malankareze. Aş vrea să vă spun, Sanctitate, că aici sunteţi acasă, ca frate aşteptat şi iubit.
Împreună cu dumneavoastră aş vrea, înainte de toate, să aduc mulţumire Domnului pentru legăturile ţesute în ultimele decenii. Reapropierea Bisericilor noastre, după secole de separare, a început cu Conciliul Vatican II, la care Biserica ortodoxă siro-malankareză a trimis câţiva observatori. În aceeaşi perioadă, Sfântul Paul al VI-lea l-a întâlnit pe catholicos-ul Baselios Augen I la Bombay în 1964. Acum, venirea dumneavoastră aici ajunge în a patruzecea aniversare a primei vizite la Roma a unui catholicos al Bisericii dumneavoastră iubite, făcută în 1983 de Sanctitatea Sa Baselios Marthoma Mathews I, pe care, trei ani mai târziu, Sfântul Ioan Paul al II-lea l-a vizitat în Catedrala "Mar Elia" la Kottayam. Anul acesta este şi a zecea aniversare a îmbrăţişării fraterne a predecesorului dumneavoastră imediat, Sanctitatea Sa Baselios Marthoma Paulose al II-lea, de binecuvântată amintire, pe care am avut bucuria de a-l primi la începuturile pontificatului meu, în septembrie 2013.
Astăzi, primindu-vă pe Sanctitatea Voastră şi pe membrii distinsei delegaţii a dumneavoastră, doresc să salut cu fraternitate episcopii, clerul şi credincioşii Bisericii ortodoxe siro-malankareze, ale cărei origini provin de la predica apostolului Toma. El, în faţa Celui Înviat, a exclamat: "Domnul meu şi Dumnezeu meu!" (In 20,28): această mărturisire, care proclamă domnia mântuitoare şi divinitatea lui Cristos, întemeiază, în rugăciune şi în uimire, credinţa noastră comună. Este tot această credinţă pe care o vom celebra, sper împreună, cu ocazia celei de-a 1700-a aniversări a primului Conciliu Ecumenic, cel din Niceea; eu vreau să o celebrăm toţi împreună. Totuşi, credinţa Sfântului Toma este inseparabilă de experienţa rănilor Trupului lui Cristos (cf. In 20,27). Or, diviziunile care au avut loc în decursul istoriei între noi, creştinii, sunt sfâşieri dureroase provocate Trupului lui Cristos, care este Biserica. Încă atingem cu mâna consecinţele lor. Dar, dacă punem împreună mâna în aceste răni, dacă împreună, ca apostolul, proclamăm că Isus este Domnul nostru şi Dumnezeul nostru, dacă ne încredinţăm uimiţi cu inimă umilă harului său, putem grăbi ziua atât de mult aşteptată în care, cu ajutorul său, vom celebra la acelaşi altar misterul pascal: fie să vină repede!
Între timp, frate iubit, să mergem împreună în rugăciunea care ne purifică, în caritatea care ne uneşte, în dialogul care ne apropie. Mă gândesc în mod special la instituirea Comisiei mixte internaţionale pentru dialog între Bisericile noastre, care a dus la un acord cristologic istoric, publicat la Rusaliile din 1990. Este vorba despre o Declaraţia comună, care afirmă că este acelaşi conţinutul credinţei noastre în misterul Cuvântului întrupat, chiar dacă, în formulare, au apărut diferenţe terminologice şi de emfază în decursul istoriei. În mod admirabil, documentul declară că "aceste diferenţe sunt de aşa natură, încât pot coexista în aceeaşi comuniune şi, prin urmare, nu trebuie şi nu ar trebui să ne dezbine, mai ales atunci când îl vestim pe Cristos fraţilor noştri şi surorilor noastre din toată lumea în termeni care pot să fie înţeleşi cu uşurinţă". A-l vesti pe Cristos uneşte, nu dezbină; vestirea comună a Domnului nostru evanghelizează însuşi drumul ecumenic.
De la Declaraţia comună încoace, Comisia s-a reunit în Kerala aproape în fiecare an şi a dat roade, favorizând colaborarea pastorală pentru binele spiritual al poporului lui Dumnezeu. Îndeosebi, aş vrea să amintesc cu recunoştinţă acordurile din 2010 despre folosirea comună a locurilor de cult şi a cimitirelor, precum şi despre posibilitatea credincioşilor de a primi ungerea bolnavilor, în anumite circumstanţe, într-o Biserică sau în alta. Acestea sunt acorduri frumoase. Îl binecuvântez pe Dumnezeu pentru munca acestei Comisii, centrată mai ales pe viaţa pastorală, pentru că ecumenismul pastoral este calea naturală spre unitatea deplină. Aşa cum am avut ocazia să spun Comisiei internaţionale mixte pentru dialogul teologic între Biserica Catolică şi Bisericile ortodoxe orientale, din care încă de la început, din 2003, face parte şi Biserica voastră, "ecumenismul are mereu un caracter pastoral". De fapt, mergând înainte frăţeşte în vestirea evangheliei şi în îngrijirea concretă a credincioşilor, ne recunoaştem o unică turmă a lui Cristos aflată pe cale. În acest sens, îmi doresc să se poată extinde şi să crească acordurile pastorale între Bisericile noastre, care împărtăşesc aceeaşi moştenire apostolică, mai ales în contexte în care credincioşii se află în situaţie de minoritate sau de diasporă. Mă bucur şi pentru participarea voastră activă la vizitele de studiu pentru tineri preoţi şi călugări organizate anual de Dicasterul pentru Promovarea Unităţii Creştinilor, vizite care contribuie la o înţelegere mai bună între păstori, şi acest lucru este foarte important.
Pe drumul nostru spre unitatea deplină, o altă cale importantă este cea a sinodalităţii, la care v-aţi referit în discursul dumneavoastră. Predecesorul dumneavoastră, în urmă cu zece ani la Roma, a declarat: "Participarea reprezentanţilor Bisericii ortodoxe malankareze la procesul conciliar al Bisericii Catolice, încă de la Conciliul Vatican II, a fost de importanţă fundamentală pentru creşterea înţelegerii reciproce". Sunt bucuros că un delegat fratern al Bisericii voastre va participa la următoarea sesiune a Adunării Sinodului Episcopilor. Sunt convins că noi putem învăţa mult de la experienţa sinodală seculară a Bisericii voastre. Într-un anumit sens, mişcarea ecumenică contribuie la procesul sinodal al Bisericii Catolice, aflat în desfăşurare, şi îmi doresc ca procesul sinodal să poată contribui la rândul său la mişcarea ecumenică. Sinodalitate şi ecumenism sunt de fapt două căi care înaintează împreună, împărtăşind acelaşi port, cel al comuniunii, care înseamnă o mărturie mai bună a creştinilor "pentru ca lumea să creadă" (In 17,21). Să nu uităm - şi spun asta catolicilor - că protagonistul Sinodului este Duhul Sfânt, nu suntem noi.
Tocmai pentru asta Domnul s-a rugat înainte de Paşte, şi este frumos că întâlnirea de astăzi va continua cu rugăciunea. Să mijlocească pentru drumul nostru de unitate şi de mărturie Sfântul apostol Toma, ale cărui relicve sunt păstrate în arhidieceza de Lanciano-Ortona, reprezentată aici de arhiepiscopul Emidio Cipollone, căruia îi mulţumesc. Domnul a arătat rănile sale apostolului, ai cărui ochi necredincioşi au devenit credincioşi: contemplarea comună a Domnului răstignit şi înviat să favorizeze vindecarea completă a rănilor noastre trecute, pentru ca în faţa ochilor noştri, dincolo de orice distanţă şi neînţelegere, să se evidenţieze el, "Domnul nostru şi Dumnezeul nostru" (cf. In 20,28), Domn şi Dumnezeu care ne cheamă să-l recunoaştem şi să-l adorăm în jurul unui singur altar euharistic. Şi acest lucru să se petreacă repede. Să ne rugăm. Mulţumesc!
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
