|
| © Vatican Media |
Iubiţi prelaţi auditori!
Sunt bucuros să vă primesc, ca în fiecare an, împreună cu aceia care lucrează în cadrul acestui Tribunal Apostolic. Mulţumesc decanului şi vouă tuturor pentru slujirea preţioasă pe care o aduceţi slujirii petrine în privinţa administrării justiţiei în Biserică.
Aş vrea să reflectez astăzi cu voi asupra unui aspect capital al acestei slujiri, un aspect asupra căruia am revenit adesea, şi cu un ciclu de cateheze, adică tema discernământului. Intenţionez să abordez acel discernământ specific care vă revine vouă să-l realizaţi în cadrul proceselor matrimoniale, referitoare la existenţa sau inexistenţa motivelor pentru a declara nulitatea unei căsătorii. Mă gândesc la judecata voastră colegială de la Rota, la cel făcut de tribunalele colegiale locale sau, unde acest lucru nu este posibil, de judecătorul unic ajutat eventual de doi asesori, precum şi la pronunţarea făcută de însuşi episcopul diecezan, în special în procesele mai scurte, consultându-se cu instructorul şi asesorul.
Este o temă mereu actuală, care a interesat şi domeniul actualei reforme a proceselor de nulitate matrimonială, precum şi pastoraţia familială, inspirată de milostivirea faţă de credincioşii care se află în situaţii problematice. Pe de altă parte, abolirea condiţiei unei duble sentinţe conforme în cauzele de nulitate, introducerea procesului mai scurt în faţa episcopului diecezan, precum şi efortul pentru a înlesni şi a face mai accesibilă activitatea tribunalelor nu trebuie să fie răstălmăcite şi niciodată nu trebuie să dispară exigenţa de a-i sluji pe credincioşi cu o slujire care să-i ajute să perceapă adevărul despre căsătoria lor. Este o slujire, este o slujire pe care noi o dăm. Aşa cum am afirmat în introducerea la Motu proprio Mitis iudex Dominus Iesus, finalitatea este de a favoriza "nu nulitatea căsătoriilor, ci celeritatea proceselor, precum şi o simplitate justă, pentru ca, din cauza definiţiei întârziate a procesului, inima credincioşilor care aşteaptă clarificarea propriei situaţii să nu fie îndelung asuprită de întunericul îndoielii". De aceea, mergând pe urmele predecesorilor mei, am voit "ca aceste cauze de nulitate a căsătoriei să fie tratate pe cale judecătorească, şi nu administrativă, nu pentru că o impune natura lucrului, ci mai degrabă pentru că o cere necesitatea de a tutela în grad maxim adevărul legăturii sacre: şi acest lucru este exact asigurat de garanţiile ordinii judecătoreşti".
În acelaşi timp, faptul de a fi subliniat importanţa milostivirii în pastoraţia familială, aşa cum am făcut îndeosebi cu exortaţia apostolică Amoris laetitia[1], nu diminuează angajarea noastră în căutarea dreptăţii în ceea ce priveşte cauzele de nulitate. Dimpotrivă, tocmai în lumina milostivirii, faţă de persoane şi faţă de conştiinţele lor, este important discernământul judiciar cu privire la nulitate. El posedă o valoare pastorală de neînlocuit şi se inserează armonios în ansamblul îngrijirii pastorale datorată familiilor. Astfel se realizează ceea ce a afirmat Sfântul Toma de Aquino: "Milostivirea nu elimină dreptatea, ci este o plinătate a dreptăţii"[2].
Aşa cum ştiţi bine prin experienţa voastră, misiunea de a judeca adesea nu este uşoară. A ajunge la certitudinea morală cu privire la nulitate, depăşind în cazul concret prezumţia de validitate, implică a duce la capăt un discernământ spre care întregul proces, în special faza de instruire, este orientat. Acest discernământ constituie o mare responsabilitate pe care Biserica v-o încredinţează, pentru că influenţează puternic asupra vieţii persoanelor şi a familiilor. Trebuie înfruntată această misiune cu curaj şi luciditate, dar, înainte de toate, este decisiv a ne baza pe lumina şi forţa Duhului Sfânt. Iubiţi judecători, fără rugăciune nu poate fi cineva judecător. Dacă unul nu se roagă, vă rog, să-şi dea demisia, este mai bine aşa. În Adsumus, frumoasa invocaţie către Mângâietorul care este recitată în adunările Tribunalului vostru, se spune: "Suntem aici în faţa ta, Duhule Sfânt, suntem toţi reuniţi în numele tău. Vino la noi, asistă-ne, coboară în inimile noastre. Învaţă-ne tu ceea ce trebuie să facem, arată-ne tu drumul de urmat toţi împreună. Nu permite ca de către noi păcătoşii să fie lezată dreptatea, ignoranţa să nu ne facă să deviem, simpatia umană să nu ne facă parţiali, ca să fim una în tine şi în nimic să nu ne abatem de la adevăr". Să ne amintim mereu asta: discernământul se face "în genunchi" – şi un judecător care nu ştie să se pună în genunchi este mai bine să demisioneze –, implorând darul Duhului Sfânt: numai aşa se ajunge la decizii care merg în direcţia binelui persoanelor şi al întregii comunităţi ecleziale.
Obiectivitatea discernământului judiciar cere apoi să fim liberi de orice prejudecată, fie în favoarea, fie împotriva declarării nulităţii. Asta implică să ne eliberăm fie de rigorismul celui care ar pretinde o certitudine absolută, fie de atitudinea inspirată din convingerea falsă că răspunsul cel mai bun este mereu nulitatea, ceea ce Sfântul Ioan Paul al II-lea a numit "riscul unei compasiuni greşit înţelese […], numai aparent pastorale". În realitate – continua papa – "căile care se depărtează de dreptate şi de adevăr ajung să contribuie la îndepărtarea persoanelor de Dumnezeu, obţinând rezultatul opus celui care în bună credinţă se căuta"[3].
Discernământul judecătorului cere două mari virtuţi: prudenţa şi dreptatea, care trebuie să fie inspirate de caritate. Există o conexiune intimă între prudenţă şi dreptate, pentru că exercitarea lui prudentia iuris este ţintă spre cunoaşterea a ceea ce este drept în cazul concret. Aşadar, o prudenţă care nu se referă la o decizie discreţionară, ci un act declarativ cu privire la existenţa sau inexistenţa binelui căsătoriei; prin urmare, o prudenţă juridică ce trebuie să fie dreaptă, pentru a fi cu adevărat pastorală. Discernământul drept implică un act de caritate pastorală şi atunci când sentinţa ar fi negativă. Precum şi un risc.
Discernământul cu privire la validitatea legăturii este o operaţiune complexă, faţă de care nu trebuie să uităm că interpretarea legii ecleziastice trebuie făcută în lumina adevărului despre căsătoria indisolubilă, pe care Biserica o păzeşte şi o răspândeşte în predica sa şi în misiunea sa. Cum a învăţat Benedict al XVI-lea, "interpretarea legii canonice trebuie să aibă loc în Biserică. Nu este vorba de o simplă circumstanţă externă, ambientală: este o referinţă la însuşi humusul legii canonice şi al realităţilor reglementate de ea. Acel sentire cum Ecclesia are sens şi în disciplină, din cauza fundamentelor doctrinale care sunt mereu prezente şi active în normele legale ale Bisericii"[4]. Asta vă cer vouă, judecători: să simţiţi cu Biserica. Şi vă întreb, pe fiecare dintre voi: Voi vă rugaţi pentru a simţi cu Biserica? Sunteţi umili în rugăciune, cerând lumină de la Domnul, pentru a simţi cu Biserica? Revin asupra acestui lucru: rugăciunea judecătorului este esenţială pentru misiunea sa. Dacă un judecător nu se roagă sau nu se poate ruga, mai bine să plece să facă o altă meserie.
În sfârşit, aş vrea să amintesc că discernământul cu privire la nulitate este sprijinit şi garantat de faptul de a fi sinodal[5]. Când tribunalul este colegial, aşa cum se întâmplă de regulă, sau când este un unic judecător, dar el se consultă cu acela care are această obligaţie, discernământul se face într-un climat de dialog sau discuţie, în care sunt fundamentale francheţea şi ascultarea reciprocă, pentru o căutare comună a adevărului. Este şi un studiu prealabil şi serios. Aşa cum am spus deja, în această slujire este esenţial a-l invoca pe Duhul Sfânt, în timp ce ne angajăm să punem în aplicare toate mijloacele umane pentru a găsi adevărul. Pentru aceasta este important ca faza de instruire să fie desfăşurată cu atenţie, pentru a nu ajunge într-o judecată grăbită şi aprioristă, aşa cum este necesar ca, pentru a îndeplini în mod adecvat munus al său, judecătorul să cultive propria formare permanentă prin studiul jurisprudenţei şi al doctrinei juridice. Vă revine vouă, iubiţi prelaţi auditori, o responsabilitate specială în a judeca: de aceea vă recomand docilitatea faţă de Duhul Sfânt şi disponibilitatea de a fi în orice împrejurare făcători de dreptate.
Încredinţez munca voastră Preasfintei Maria, Virgo prudentissima şi Speculum iustitiae, şi din inimă vă binecuvântez. Vă rog, nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine, pentru că această muncă nu este uşoară! Uneori este distractivă, dar nu este uşoară. Mulţumesc.
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Note:
[1] Cf. mai ales capitolul al VIII-lea.
[2] Summa Theologiae, I, q. 21, a. 3, ad 2. Cf. Exortaţia apostolică post-sinodală Amoris laetitia, 311.
[3] Discurs la Rota Romana, 18 ianuarie 1990, nr. 5.
[4] Discurs la Rota Romana, 21 ianuarie 2012.
[5] Cf. Discurs la Rota Romana, 27 ianuarie 2022.
