|
| © Vatican Media |
Discursul înmânat al Sfântului Părinte
Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!
Vă mulţumesc pentru că aţi venit astăzi şi pentru că aţi dorit această întâlnire la a 90-a aniversare a inaugurării Seminarului vostru "Alessio Ascalesi". Îl salut pe arhiepiscop, mons. Domenico Battaglia, şi pe fraţii episcopi, pe rector, pe educatori şi pe părinţii spirituali, pe toţi mulţumind pentru slujirea preţioasă. Cu bucurie îi salut pe cei care, în diferite forme, contribuie la formarea voastră: preşedintele şi decanul facultăţii, surorile, precum şi perechile de soţi, a căror prezenţă este un semn important, care ne aminteşte complementaritatea între ordinul sacru şi sacramentul căsătoriei: în formarea sacerdotală avem nevoie de contribuţia celor care au ales calea căsătoriei. Mulţumesc pentru ceea ce faceţi! Şi mulţumesc consultanţilor psihologici, personalului administrativ şi de serviciu.
Mă adresez cu afect vouă, seminariştilor. Simt că trebuie să vă exprim recunoştinţă pentru că aţi răspuns la chemarea Domnului şi pentru disponibilitatea de a sluji Biserica sa; şi că trebuie să vă încurajez să cultivaţi în fiecare zi frumuseţea fidelităţii cu entuziasm şi angajare, încredinţând viaţa voastră lucrării neîncetate a Duhului Sfânt, care vă ajută să asumaţi forma lui Cristos. Să ne amintim acest lucru: că formarea nu se termină niciodată, durează toată viaţa, şi că dacă se întrerupe nu rămânem acolo unde eram, ci ne întoarcem înapoi. Tocmai gândindu-mă la această continuă lucrare interioară care este formarea sacerdotală şi la aniversarul seminarului vostru, îmi vine în minte imaginea şantierului.
Biserica este înainte de toate un şantier deschis mereu. Adică ea rămâne constant pe cale, deschisă la noutatea Duhului, învingând ispita de a se proteja pe ea însăşi şi propriile interese. Lucrarea principală a "şantierului Biserică" este să meargă în compania Răstignitului Înviat ducând oamenilor frumuseţea evangheliei sale. Acesta este esenţialul. Este ceea ce ne învaţă drumul sinodal, este ceea ce ne cere, fără compromisuri, ascultarea Duhului şi a oamenilor din timpul nostru; dar este şi ceea ce este cerut de la voi: a fi servitori - asta înseamnă slujitori - care ştiu să adopte un stil de discernământ pastoral în orice situaţie, ştiind că toţi, preoţi şi laici, suntem pe cale spre plinătate şi suntem lucrători dintr-un şantier în construcţie. Nu putem oferi realităţii complexe de astăzi răspunsuri monolitice şi pre confecţionate, ci trebuie să investim energiile noastre vestind esenţialul, care este milostivirea lui Dumnezeu, şi manifestând-o prin apropiere, paternitate, blândeţea, ascuţind arta discernământului.
Pentru acest motiv, şi drumul de formare la preoţie este un şantier. Nu trebuie comisă niciodată greşeala de a ne simţi sosiţi, de a ne considera deja pregătiţi în faţa provocărilor. Formarea sacerdotală este un şantier în care fiecare dintre voi este chemat să intre în joc în adevăr, pentru a lăsa ca Dumnezeu să fie cel care edifică în cursul anilor lucrarea sa. Aşadar, nu vă fie frică să-l lăsaţi pe Domnul să acţioneze în viaţa voastră; ca într-un şantier, Duhul va veni mai întâi să demoleze acele aspecte, acele convingeri, acel stil şi chiar acele idei incoerente despre credinţă şi despre slujire care vă împiedică să creşteţi conform evangheliei; apoi acelaşi Duh, după ce a curăţat falsităţile interioare, vă va da o inimă nouă, va edifica viaţa voastră după stilul lui Isus, vă va face să deveniţi creaturi noi şi discipoli misionari. Va face să se matureze entuziasmul vostru prin cruce, aşa cum a fost pentru apostoli. Dar nu vă fie frică de asta: poate să fie desigur o muncă obositoare, însă dacă rămâneţi docili şi adevăraţi, disponibili la acţiunea Duhului fără a vă îndârji şi a vă apăra, veţi descoperi duioşia Domnului în fragilităţile voastre şi în bucuria pură a slujirii. În acest şantier care este formarea voastră, săpaţi aşadar adânc, "făcând adevărul" în voi cu sinceritate, cultivând viaţa interioară, meditând cuvântul, aprofundând în studiu întrebările din timpul nostru şi problemele teologice şi pastorale. Şi permiteţi-mi să vă recomand un lucru: lucraţi asupra maturităţii afective şi umane. Fără asta nu se merge nicăieri!
În sfârşit, însăşi structura seminarului este ca un mare şantier. Şi nu mă refer desigur la clădire. Asupra formării sacerdotale este în desfăşurare un proces care cuprinde noi întrebări şi noi cunoştinţe: itinerarele de formare suferă multe transformări, ascultând provocările care aşteaptă slujirea sacerdotală şi cer din partea tuturor angajare, pasiune şi creativitate sănătoasă. Se experimentează noi experienţe pastorale şi misionare; se imaginează timpuri de întrerupere în parcurs pentru a favoriza maturizarea individuală. Este frumos să se primească şi să se analizeze aceste noutăţi, trăindu-le ca oportunităţi de har şi de slujire, percepând în ele prezenţa lui Dumnezeu.
Tocmai am început drumul Postului Mare care, aşa cum am avut ocazia de a spune, este "timp de mici şi mari alegeri împotriva curentului [...] în care să regândim stilurile de viaţă" (Mesajul pentru Postul Mare 2024). Fie ca şi comunitatea voastră să parcurgă acest drum de convertire şi reînnoire. Cum? Lăsându-vă cuceriţi cu uimire reînnoită de iubirea lui Dumnezeu, fundament al vocaţiei care se primeşte şi se redescoperă îndeosebi în adoraţie şi în contact cu cuvântul; redescoperind cu bucurie gustul sobrietăţii şi evitând risipele; învăţând un stil de viaţă care vă va folosi pentru a fi preoţi capabili să vă dăruiţi celorlalţi şi să fiţi atenţi la cei mai săraci; nu lăsându-vă înşelaţi de cultul imaginii şi al apariţiei, ci îngrijind viaţa interioară; având grijă de dreptate şi de creaţie, teme actuale şi fierbinţi în ţinutul vostru, care aşteaptă de la Biserică în acest sens cuvinte curajoase şi semne profetice; trăind în pace şi în înţelegere, depăşind diviziunile şi învăţând să trăiţi în fraternitate cu umilinţă. Şi fraternitatea este, în special astăzi, una din cele mai mari mărturii pe care o putem oferi lumii.
"Lucrările în desfăşurare" din şantierul vostru să fie însoţite de mijlocirea sfinţilor: de patronul vostru Ianuariu, a cărui prezenţă şi a cărui sânge continuă să irige ţinuturile în care locuiţi, de Sfântul Vincenzo Romano, paroh care s-a format în seminarul vostru, model de zel apostolic şi de spirit misionar, şi de Fericitul Mariano Arciero, care a fost părinte spiritual, a cărui comemorare liturgică este astăzi. Vă urez tot binele pe cale şi vă însoţesc cu rugăciunea. Şi voi, vă rog, nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine. Mulţumesc.
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
