Discursul papei Benedict al XVI-lea la deschiderea Sinodului Episcopilor
Publicăm în continuare textul meditaţiei pe care Benedict a ţinut-o luni dimineaţă în Aula Sinodului la deschiderea lucrărilor celei de-a XII-a Adunări Generale Obişnuite a Sinodului Episcopilor, după lectio brevis de la Ora a treia.
* * *
Iubiţi fraţi întru episcopat,
Iubiţi fraţi şi surori,
La începutul Sinodului nostru, Liturgia Orelor ne propune un text din marele Psalm 118 despre Cuvântul lui Dumnezeu: un elogiu al acestui Cuvânt al său, expresie a bucuriei lui Israel că-l poate cunoaşte şi, în el, că poate cunoaşte voinţa lui şi chipul lui. Aş vrea să meditez împreună cu voi câteva versete din acest text al Psalmului.
Începe aşa: "In aeternum, Domine, verbum tuum constitutum est in caelo... firmasti terram, et permanet". Se vorbeşte despre soliditatea Cuvântului. El este solid, este adevărata realitate pe care trebuie bazată propria viaţă. Să ne amintim de cuvântul lui Isus care continuă acest cuvânt al Psalmului: "Cerul şi pământul vor trece, cuvântul meu nu va trece niciodată". Omeneşte vorbind, cuvântul, cuvântul nostru uman, este aproape un nimic în realitate, o suflare. Imediat ce este rostit, dispare. Pare să fie nimic. Dar deja cuvântul uman are o forţă incredibilă. De fapt cuvintele creează istoria, cuvintele dau formă gândurilor, gânduri din care vine cuvântul. Cuvântul formează istoria, realitatea.
Cu atât mai mult Cuvântul lui Dumnezeu este fundamentul a toate, este adevărata realitate. Şi pentru a fi realişti, chiar trebuie să contăm pe această realitate. Trebuie să schimbăm ideea noastră că materia, lucrurile solide, care trebuie atinse, ar fi realitatea cea mai solidă, cea mai sigură. La sfârşitul Predicii de pe Munte Domnul ne vorbeşte despre cele două posibilităţi de a construi casa propriei vieţi: pe nisip şi pe stâncă. Pe nisip construieşte cel care construieşte numai pe lucrurile vizibile şi tangibile, pe succes, pe carieră, pe bani. Aparent acestea sunt realităţile adevărate. Dar toate acestea într-o zi vor trece. Vedem asta acum în căderea marilor bănci: aceşti bani dispar, sunt nimic. Şi tot aşa toate aceste lucruri, care par adevărata realitate pe care să contăm, sunt realităţi de ordin secundar. Cel care-şi construieşte viaţă pe aceste realităţi, pe materie, pe succes, pe tot ceea ce apare, construieşte pe nisip. Numai cuvântul lui Dumnezeu este fundamentul întregii realităţi, este stabil ca cerul şi mai mult decât cerul, este realitatea. Deci trebuie să schimbăm conceptul nostru de realism. Realist este cel care recunoaşte în Cuvântul lui Dumnezeu, în această realitate aparent aşa de slabă, fundamentul a toate. Realist este cel care-şi construieşte viaţa pe acest fundament care rămâne permanent. Şi astfel aceste prime versete din Psalm ne invită să descoperim ce este realitatea şi să găsim în felul acesta fundamentul vieţii noastre, cu să construim viaţa.
În următorul verset se spune: "Omnia serviunt tibi". Toate lucrurile vin din Cuvânt, sunt un produs al Cuvântului. "La început era Cuvântul". La început cerul a vorbit. Şi astfel realitatea se naşte din Cuvânt, este "creatura Verbi". Totul este creat de Cuvânt şi totul este chemat să slujească Cuvântul. Asta înseamnă că toată creaţia, la sfârşit, este gândită pentru a crea locul întâlnirii dintre Dumnezeu şi creatura sa, un loc unde iubirea creaturii să răspundă la iubirea divină, un loc în care să se dezvolte istoria iubirii dintre Dumnezeu şi creatura sa. "Omnia serviunt tibi". Istoria mântuirii nu este un mic eveniment, într-o planetă săracă, în imensitatea universului. Nu este un lucru minim, care are loc din întâmplare într-o planetă pierdută. Este motorul a toate, motivul creaţiei. Totul este creat pentru ca să fie această istorie, întâlnirea dintre Dumnezeu şi creatura sa. În acest sens, istoria mântuirii, alianţa, precede creaţia. În perioada elenistă, iudaismul a dezvoltat ideea că Torah ar fi precedat crearea lumii materiale. Această lume materială ar fi fost creată numai pentru a da loc Torei, acestui Cuvânt al lui Dumnezeu care creează răspunsul şi devine istorie de iubire. Aici transpare deja în mod misterios misterul lui Cristos. Este ceea ce ne spun Scrisoarea către Efeseni şi Scrisoarea către Coloseni: Cristos este protňtypos, primul născut al creaţiei, ideea prin care este conceput universul. El primeşte totul. Noi intrăm în mişcarea universului unindu-ne cu Cristos. Se poate spune că, în timp ce creaţia materială este condiţia pentru istoria mântuirii, istoria alianţei este adevărata cauză a cosmosului. Ajungem la rădăcinile fiinţei ajungând la misterul lui Cristos, la acest cuvânt viu al său care este scopul întregii creaţii. "Omnia serviunt tibi". Slujindu-l pe Domnul realizăm scopul fiinţei, scopul propriei noastre existenţe.
Să facem acum un salt: "Mandata tua exquisivi". Noi suntem mereu în căutarea Cuvântului lui Dumnezeu. El nu este pur şi simplu prezent în noi. Dacă ne oprim la literă, nu neapărat am înţeles realmente Cuvântul lui Dumnezeu. Există pericolul ca noi să vedem numai cuvintele umane şi să nu-l găsim înăuntru pe adevăratul actor, Duhul Sfânt. Nu găsim Cuvântul în cuvinte. Sfântul Augustin, în acest context, ni-i aminteşte pe cărturarii şi fariseii consultaţi de Irod în momentul sosirii magilor. Irod vrea să ştie unde se va naşte Mântuitorul lumii. Ei ştiu asta, dau răspunsul corect: la Betleem. Sunt mari specialişti, care cunosc totul. Şi totuşi nu văd realitatea, nu-l cunosc pe Mântuitorul. Sfântul Augustin spune: sunt indicatori de drum pentru alţii, dar ei înşişi nu se mişcă. Acesta este un mare pericol şi când citim noi Scriptura: ne oprim la cuvintele umane, cuvinte din trecut, istorie din trecut, şi nu descoperim prezentul în trecut, pe Duhul Sfânt care ne vorbeşte astăzi în cuvintele din trecut. Astfel nu intrăm în mişcarea interioară a Cuvântului, care în cuvinte umane ascunde şi deschide cuvintele divine. De aceea este nevoie mereu de acel "exquisivi". Trebuie să fim în căutarea Cuvântului în cuvinte.
Deci exegeza, adevărata citire a Sfintei Scripturi, nu este numai un fenomen literar, nu este numai citirea unui text. Este mişcarea existenţei mele. Este mişcarea spre Cuvântul lui Dumnezeu în cuvintele umane. Numai conformându-ne misterului lui Dumnezeu, Domnului care este Cuvântul, putem intra în interiorul Cuvântului, putem găsi într-adevăr în cuvintele umane Cuvântul lui Dumnezeu. Să-l rugăm pe Domnul ca să ne ajute să căutăm nu numai cu intelectul, ci cu toată existenţa noastră, pentru a găsi cuvântul.
La sfârşit: "Omni consummationi vidi finem, latum praeceptum tuum nimis". Toate lucrurile umane, toate lucrurile pe care noi le putem inventa, crea, sunt finite. Chiar toate experienţele religioase umane sunt finite, arată un aspect al realităţii, pentru că fiinţa noastră este finită şi înţelege mereu numai o parte, câteva elemente: "latum praeceptum tuum nimis". Numai Dumnezeu este infinit. Şi de aceea şi Cuvântul său este universal şi nu are margini. Deci intrând în Cuvântul lui Dumnezeu, intrăm realmente în universul divin. Ieşim din caracterul limitat al experienţelor noastre şi intrăm în realitatea care, este într-adevăr universală. Intrând în comuniune cu Cuvântul lui Dumnezeu, intrăm în comuniunea Bisericii care trăieşte Cuvântul lui Dumnezeu. Noi intrăm într-un grup mic, în regula unui grup mic, dar ieşim din limitele noastre. Ieşim spre larg, în adevărata lărgime a unicului adevăr, marele adevăr al lui Dumnezeu. Suntem realmente în universal. Şi astfel ieşim în comuniunea tuturor fraţilor şi surorilor, a întregii omeniri, pentru că în inima noastră se ascunde dorinţa după Cuvântul lui Dumnezeu care este unul. De aceea şi evanghelizarea, vestirea Evangheliei, misiunea, nu sunt un fel de colonialism eclezial, cu care vrem să inserăm pe alţii în grupul nostru. Înseamnă a ieşi din limitele fiecărei culturi în universalitatea care-i leagă pe toţi, îi uneşte pe toţi, ne face pe toţi fraţi. Să ne rugăm din nou pentru ca Domnul să ne ajute să intrăm realmente în "lărgimea" Cuvântului său şi astfel să ne deschidem spre orizontul universal al omenirii, acela care ne uneşte cu toate diversităţile.
La sfârşit să ne întoarcem iar la un verset precedent: "Tuus sum ego: salvum me fac". Textul italian traduce: "Io sono tuo" (Eu sunt al tău). Cuvântul lui Dumnezeu este ca o scară pe care putem urca şi, împreună cu Cristos, chiar să coborâm în profunzimea iubirii sale. Este o scară pentru a ajunge la Cuvânt în cuvinte. "Eu sunt al tău". Cuvântul are un chip, este persoană, Cristos. Înainte ca noi să putem spune "Eu sunt al tău", El ne-a spus deja "Eu sunt al tău". Scrisoarea către Evrei, citând Psalmul 39, spune: "În schimb mi-ai pregătit un trup... Atunci am zis: Iată, eu vin". Domnul şi-a pregătit un trup pentru a veni. Cu întruparea sa a spus: eu sunt al tău. Şi la Botez mi-a spus: eu sunt al tău. În sfânta Euharistie spune asta mereu din nou: eu sunt al tău, pentru ca noi să putem răspunde: Doamne, eu sunt al tău. În drumul Cuvântului, intrând în misterul întrupării sale, al faptului de a fi cu noi, vrem să ne potrivim cu fiinţa lui, vrem să ne expropriem de existenţa noastră, dăruindu-ne Lui care ni s-a dăruit nouă.
"Eu sunt al tău". Să-l rugăm pe Domnul ca să putem învăţa cu toată existenţa noastră să spunem acest cuvânt. Astfel vom fi în inima Cuvântului. Astfel vom fi mântuiţi.
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
