|
| © Vatican Media |
Ciclu de cateheze. Jubileul 2025. Isus Cristos, speranţa noastră. IV. Învierea lui Cristos şi provocările lumii actuale. 6. A spera în viaţă pentru a da viaţă
Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua şi bine aţi venit!
Paştele lui Cristos luminează misterul vieţii şi ne permite să-l privim cu speranţă. Acest lucru nu este întotdeauna uşor sau evident. Multe vieţi, în fiecare parte a lumii, apar obositoare, dureroase, pline de probleme şi de obstacole de depăşit. Totuşi, fiinţa umană primeşte viaţa ca un dar: nu o cere, nu o alege, o experimentează în misterul său din prima până în ultima zi. Viaţa are un specific extraordinar al său: ne este oferită, nu ne-o putem da nouă înşine, dar trebuie hrănită constant: necesită o îngrijire care să o întreţină, să o dinamizeze, să o protejeze, să o relanseze.
Se poate spune că întrebarea despre viaţă este una dintre întrebările abisale ale inimii umane. Am intrat în existenţă fără să fi făcut nimic pentru a decide asta. Din această evidenţă, întrebările din toate timpurile curg ca un fluviu furtunos: Cine suntem? De unde venim? Încotro ne îndreptăm? Care este sensul ultim al acestei călătorii?
A trăi, de fapt, invocă un sens, o direcţie, o speranţă. Iar speranţa acţionează ca impulsul profund care ne face să mergem în mijlocul dificultăţilor, care ne împiedică să renunţăm în oboseala călătoriei, care ne face siguri că pelerinajul existenţei ne conduce acasă. Fără speranţă, viaţa riscă să pară o paranteză între două nopţi eterne, o scurtă pauză între înainte şi după trecerea noastră pe pământ. A spera în viaţă înseamnă, în schimb, a pregusta destinaţia, a crede ca fiind sigur ceea ce încă nu putem vedea sau atinge, a avea încredere şi a ne încredinţa iubirii unui Tată care ne-a creat pentru că ne-a voit cu iubire şi vrea să fim fericiţi.
Preaiubiţilor, există o boală răspândită în lume: lipsa de încredere în viaţă. Este ca şi cum ne-am fi resemnat cu o fatalitate negativă, de renunţare. Viaţa riscă să nu mai reprezinte o posibilitate primită în dar, ci o necunoscută, aproape o ameninţare de care trebuie să ne protejăm pentru a nu fi dezamăgiţi. De aceea, curajul de a trăi şi de a genera viaţă, de a mărturisi că Dumnezeu este prin excelenţă "iubitor al vieţii", aşa cum afirmă Cartea Înţelepciunii (11,26), este o chemare tot mai urgentă astăzi.
În evanghelie, Isus confirmă constant preocuparea sa pentru a vindeca bolnavii, pentru a restaura trupurile şi spiritele rănite, pentru a reda morţilor viaţa. Făcând aceasta, Fiul întrupat îl revelează pe Tatăl: le redă demnitate păcătoşilor, acordă iertarea păcatelor şi îi include pe toţi, în special pe cei disperaţi, excluşi, îndepărtaţi în promisiunea sa de mântuire.
Născut din Tatăl, Cristos este viaţa şi a generat viaţă fără menajamente, până la punctul de a ne dărui viaţa sa, şi ne invită şi pe noi să ne dăruim propria viaţă. A genera viaţă înseamnă a aduce pe altul la existenţă. Universul fiinţelor vii s-a extins prin această lege, care în simfonia creaturilor cunoaşte un "crescendo" minunat, culminând în duetul bărbatului şi femeii: Dumnezeu i-a creat după chipul său şi le-a încredinţat misiunea de a da viaţă tot după chipul său, adică pentru iubire şi în iubire.
Sfânta Scriptură, încă de la început, ne revelează că viaţa, tocmai în forma sa cea mai înaltă, cea umană, primeşte darul libertăţii şi devine o dramă. Astfel, relaţiile umane sunt marcate şi de contradicţie, până la fratricid. Cain îl percepe pe fratele său Abel ca pe un concurent, o ameninţare şi, în frustrarea sa, se simte incapabil să-l iubească şi să-l stimeze. Şi iată gelozia, invidia, vărsarea de sânge (Gen 4,1-16). În schimb, logica lui Dumnezeu este cu totul alta. Dumnezeu rămâne pentru totdeauna fidel planului său de iubire şi de viaţă; el nu oboseşte să susţină omenirea chiar şi atunci când, urmând exemplul lui Cain, aceasta ascultă de instinctul orb al violenţei în războaie, în discriminări, în rasism, în multiplele forme de sclavie.
A da viaţă, aşadar, înseamnă a avea încredere în Dumnezeul vieţii şi a promova umanul în toate expresiile sale: înainte de toate în minunata aventură a maternităţii şi paternităţii, chiar şi în contexte sociale în care familiile se luptă să poarte poverile vieţii de zi cu zi, rămânând adesea împiedicate în proiectele lor şi în visele lor. În aceeaşi logică, a da viaţă înseamnă a ne angaja într-o economie solidară, a căuta binele comun de care se bucură în mod egal toţi, a respecta şi a îngriji creaţia, a oferi alinare prin ascultare, prezenţă, ajutor concret şi dezinteresat.
Surorilor şi fraţilor, Învierea lui Isus Cristos este forţa care ne susţine în această provocare, chiar şi acolo unde întunericul răului întunecă inima şi mintea. Când viaţa pare să se fi stins, blocată, iată că Domnul Înviat continuă să treacă, până la sfârşitul timpurilor, şi merge cu noi şi pentru noi. El este speranţa noastră.
* * *
Mâine voi călători în Turcia şi apoi în Liban pentru a vizita iubitele populaţii din acele ţări bogate în istorie şi spiritualitate. Va fi, de asemenea, o ocazie pentru a comemora cea de-a 1700-a aniversare a primului Conciliu Ecumenic celebrat la Niceea şi pentru a întâlni comunitatea catolică, fraţii creştini şi cei de alte religii. Vă rog să mă însoţiţi cu rugăciunea voastră.
LEO PP. XIV
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
