|
| © Vatican Media |
Joi, 2 aprilie 2026, Joia Sfântă, Sfântul Părinte Leon al XIV-lea a prezidat, în Bazilica Vaticană, Sfânta Liturghie Crismală, liturgie care se celebrează în această zi în toate bisericile catedrale. Liturghia Crismei a fost concelebrată de Sfântul Părinte cu cardinalii, episcopii şi preoţii (diecezani şi călugări) prezenţi la Roma. În cursul celebrării euharistice, preoţii au reînnoit promisiunile făcute în momentul hirotonirii sacre; apoi a avut loc binecuvântarea uleiului bolnavilor, a uleiului catecumenilor şi a crismei. Publicăm în continuare omilia pe care papa a rostit-o după proclamarea sfintei Evanghelii:
Iubiţi fraţi şi surori!
Ne aflăm acum în pragul Triduum-ului Pascal. Încă o dată, Domnul ne va duce la apogeul misiunii sale, pentru ca pătimirea, moartea şi învierea sa să devină inima misiunii noastre. Ceea ce urmează să retrăim, de fapt, are în sine forţa de a transforma ceea ce orgoliul uman tinde în general să rigidizeze: identitatea noastră, locul nostru în lume. Libertatea lui Isus schimbă inima, vindecă rănile, parfumează şi face ca feţele noastre să strălucească, reconciliază şi adună, iartă şi învie.
În primul an în care prezidez Liturghia Crismei ca episcop de Roma, aş dori să reflectez împreună cu voi asupra misiunii la care Dumnezeu ne consacră ca popor al său. Este misiunea creştină, aceeaşi a lui Isus, nu alta. Fiecare dintre noi participă la ea conform propriei vocaţii şi într-o ascultare foarte personală faţă de glasul Duhului, dar niciodată fără ceilalţi, niciodată neglijând sau rupând comuniunea! Episcopi şi preoţi, reînnoind promisiunile noastre, suntem în slujba unui popor misionar. Noi suntem, împreună cu toţi cei botezaţi, Trupul lui Cristos, unşi de Duhul său de libertate şi de mângâiere, Duh de profeţie şi de unitate.
Ceea ce experimentează Isus în momentele culminante ale misiunii sale este anticipat de oracolul lui Isaia, pe care l-a identificat în sinagoga din Nazaret drept cuvântul care "astăzi" se împlineşte (cf. Lc 4,21). În ora Paştelui, de fapt, devine în mod definitiv clar că Dumnezeu consacră pentru a trimite. "El m-a trimis" (Lc 4,18), spune Isus, descriind mişcarea care leagă Trupul său de săraci, de prizonieri, de cei care bâjbâie în întuneric şi de cei asupriţi. Iar noi, membre ale Trupului său, numim "apostolică" o Biserică trimisă, împinsă dincolo de sine, consacrată lui Dumnezeu în slujba creaturilor sale: "După cum m-a trimis pe mine Tatăl, aşa vă trimit şi eu pe voi" (In 20,21).
Ştim că a fi trimişi implică, în primul rând, o detaşare, adică riscul de a lăsa în urmă ceea ce este familiar şi sigur pentru a intra în nou. Este interesant că "prin puterea Duhului" (Lc 4,14), care a coborât asupra lui după botezul său în Iordan, Isus se întoarce în Galileea şi vine "la Nazaret, unde crescuse" (Lc 4,16). Este locul pe care trebuie să-l părăsească acum. Se mişcă "după obiceiul său" (v. 16), dar pentru a inaugura o nouă eră. Trebuie acum să plece definitiv din acel sat, pentru ca să se maturizeze ceea ce a încolţit acolo, sâmbătă după sâmbătă, în ascultarea fidelă a cuvântului lui Dumnezeu. La fel, el îi va chema pe alţii să plece, să-şi asume riscuri, pentru ca niciun loc să nu devină ţarc, nicio identitate un bârlog.
Preaiubiţilor, noi îl urmăm pe Isus, care "n-a considerat un privilegiu să fie egal cu Dumnezeu, ci s-a golit pe sine" (Fil 2,6-7): fiecare misiune începe de la acel tip de golire în care totul renaşte. Demnitatea noastră de fii şi fiice ai lui Dumnezeu nu ne poate fi luată, nici pierdută, dar nici afectele, locurile, experienţele de la originea vieţii noastre nu pot fi şterse. Suntem moştenitori a atât de mult bine şi, în acelaşi timp, ai limitelor unei istorii în care evanghelia trebuie să aducă lumină şi mântuire, iertare şi vindecare. Aşadar, nu există misiune fără reconciliere cu originile noastre, cu darurile şi limitele formării primite; dar, în acelaşi timp, nu există pace fără plecări, nu există conştientizare fără detaşare, nu există bucurie fără risc. Suntem Trupul lui Cristos dacă mergem înainte, făcând socoteală cu trecutul fără a fi închişi de el: totul se regăseşte şi se multiplică dacă mai întâi este lăsat să plece, fără frică. Acesta este un prim secret al misiunii. Şi nu se experimentează o singură dată, ci la fiecare reluare, la fiecare trimitere ulterioară.
Drumul lui Isus ne dezvăluie că disponibilitatea de a pierde, de a ne goli de sine, nu este un scop în sine, ci o condiţie de întâlnire şi de intimitate. Iubirea este adevărată numai atunci când este dezarmată; are nevoie de puţine poveri, de nicio ostentaţie, păstrează cu delicateţe slăbiciunea şi goliciunea. Ne chinuim să ne aruncăm într-o misiune atât de expusă, şi totuşi nu există "veste bună pentru săraci" (cf. Lc 4,18) dacă ne apropiem de ei cu semnele puterii, nici nu există eliberare autentică dacă nu ne eliberăm de posesiune. Atingem aici un al doilea secret al misiunii creştine. După legea detaşării, există legea întâlnirii. Ştim că de-a lungul istoriei, misiunea a fost adesea distorsionată de logici ale dominaţiei, complet străine de calea lui Isus Cristos. Sfântul Ioan Paul al II-lea a avut luciditatea şi curajul de a recunoaşte că "prin acea legătură care, în Trupul Mistic, ne uneşte unii cu alţii, noi toţi, chiar fără a avea responsabilitate personală pentru aceasta şi fără a ne substitui judecăţii lui Dumnezeu, care singur cunoaşte inimile, purtăm greutatea erorilor şi a greşelilor celor care ne-au precedat"1.
Prin urmare, este acum prioritar să ne amintim că nici în sfera pastorală, nici în cea socială şi politică nu poate veni binele din abuz. Marii misionari sunt martori ai unor abordări liniştite, a căror metodă este împărtăşirea vieţii, slujirea dezinteresată, renunţarea la orice strategie calculată, dialogul şi respectul. Este calea întrupării, care ia întotdeauna forma înculturării. Mântuirea, de fapt, poate fi primită de fiecare persoană numai în limba sa maternă. "Cum se face că fiecare dintre noi îi aude vorbind în limba lui maternă?" (Fap 2,8). Surpriza Rusaliilor se repetă atunci când nu pretindem că dominăm timpul lui Dumnezeu, ci ne încredem în Duhul Sfânt, care "este acolo, chiar şi astăzi, ca în timpul lui Isus şi al apostolilor: este acolo şi lucrează, ajunge înaintea noastră, lucrează mai mult decât noi şi mai bine decât noi; nouă nu ne revine nici să-l semănăm nici să-l trezim, ci înainte de toate să-l recunoaştem, să-l primim, să-l susţinem, să-i deschidem calea, să-l urmăm. El există şi nu şi-a pierdut niciodată curajul faţă de timpul nostru; dimpotrivă, zâmbeşte, dansează, pătrunde, investeşte, învăluie, ajunge chiar şi în locuri unde nu ne-am fi imaginat niciodată"2.
Pentru a stabili această sintonie cu invizibilul, trebuie să ajungem acolo unde suntem trimişi cu simplitate, onorând misterul pe care fiecare persoană şi fiecare comunitate îl poartă cu sine. Suntem oaspeţi: ca episcopi, ca preoţi, ca persoane consacrate, ca creştini. Pentru a găzdui, de fapt, trebuie să învăţăm să ne lăsăm găzduiţi. Chiar şi locurile în care secularizarea pare mai avansată nu sunt un ţinut de cucerire sau de recucerire: "Noi culturi continuă să se genereze în aceste enorme geografii umane unde creştinul nu mai este obişnuit să fie promotor sau generator de sens, ci primeşte de la ele alte limbaje, simboluri, mesaje şi paradigme care oferă noi orientări pentru viaţă, adesea în contrast cu Evanghelia lui Isus. [...] Este necesar să ajungem acolo unde se formează noi relatări şi paradigme, să ajungem cu cuvântul lui Isus la nucleele cele mai profunde ale sufletului oraşelor"3. Acest lucru se întâmplă numai dacă în Biserică mergem împreună, dacă misiunea nu este aventură eroică a cuiva, ci mărturie vie a unui Trup cu multe membre.
Există apoi o a treia dimensiune, poate cea mai radicală, a misiunii creştine. Se manifestă deja în reacţia violentă a locuitorilor din Nazaret la cuvintele lui Isus posibilitatea dramatică a neînţelegerii şi a respingerii: "Când au auzit acestea, toţi cei din sinagogă s-au umplut de mânie. S-au sculat, l-au scos afară din cetate şi l-au dus la creasta muntelui pe care era zidită cetatea lor, ca să-l arunce de pe stâncă" (Lc 4,28-29). Deşi lectura liturgică a omis această parte, ceea ce ne pregătim să celebrăm din această seară ne angajează să nu fugim, ci să "trecem prin mijlocul" încercării, asemenea lui Isus, care "trecând prin mijlocul lor, a plecat" (Lc 4,30). Crucea face parte din misiune: trimiterea devine mai amară şi înspăimântătoare, dar şi mai gratuită şi năvalnică. Ocupaţia imperialistă a lumii este atunci întreruptă din interior, violenţa care până astăzi a fost lege este demascată. Mesia cel sărac, închis, respins, cade în întunericul morţii, dar astfel aduce la lumină o nouă creaţie.
Câte învieri ne este dat să experimentăm şi noi atunci când, eliberaţi de defensivă, coborâm în slujire precum o sămânţă în pământ! În viaţă, putem experimenta situaţii în care totul pare încheiat. Ne întrebăm atunci dacă misiunea a fost în zadar. Este adevărat: spre deosebire de Isus, şi noi experimentăm eşecuri care provin din insuficienţele noastre sau ale altora, adesea dintr-o încurcătură de responsabilităţi, lumini şi umbre. Dar ne putem însuşi speranţa multor martori. Îmi amintesc de unul care îmi este deosebit de drag. Cu o lună înainte de moartea sa, în caietul său cu Exerciţii spirituale, sfântul episcop Óscar Romero scria: "Nunţiul din Costa Rica m-a avertizat chiar în această săptămână despre un pericol iminent... Circumstanţele neprevăzute se vor înfrunta cu harul lui Dumnezeu. Isus Cristos i-a ajutat pe martiri şi, dacă va fi nevoie, îl voi simţi foarte aproape când îi voi încredinţa ultima mea suflare. Dar, mai mult decât ultima clipă a vieţii, ceea ce contează este să-i dau lui toată viaţa mea şi să trăiesc pentru el... Ca să fiu fericit şi încrezător, îmi este suficient să ştiu cu certitudine că în el este viaţa mea şi moartea mea; că, în pofida păcatelor mele, mi-am pus încrederea în el şi nu voi rămâne de ruşine, iar alţii vor continua, cu mai mare înţelepciune şi sfinţenie, lucrarea pentru Biserică şi pentru patrie".
Surorilor şi fraţilor preaiubiţi, sfinţii fac istoria. Acesta este mesajul Apocalipsului. "Har şi pace de la Isus Cristos, martorul credincios, întâiul născut dintre cei morţi şi suveranul regilor pământului" (Ap 1,5). Acest salut rezumă drumul lui Isus într-o lume sfâşiată între puteri care o devastează. În interiorul ei, se ridică un nou popor, nu de victime, ci de martori. În această oră întunecată a istoriei, i-a plăcut lui Dumnezeu să ne trimită să răspândim parfumul lui Cristos acolo unde domneşte duhoarea morţii. Să reînnoim "da"-ul nostru spus acestei misiuni care ne cere unitate şi care aduce pacea. Da, suntem aici! Să depăşim sentimentul de neputinţă şi de frică! Moartea ta o vestim, Doamne, şi învierea ta o mărturisim, până când vei veni.
LEO PP. XIV
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Note:
1. Sf. Ioan Paul al II-lea, Bula de convocare a Marelui Jubileu din 2000 Incarnationis mysterium (29 noiembrie 1998), 11.
2. C.M. Martini, Tre racconti dello Spirito, Milano 1997, 11.
3. Francesco, Exortaţia apostolică Evangelii gaudium (24 noiembrie 2013), 73-74.
