|
| © Vatican Media |
Ciclu de cateheze. Jubileul 2025. Isus Cristos, speranţa noastră. IV. Învierea lui Cristos şi provocările lumii actuale. 8. Paştele ca destinaţie a inimii neliniştite
Salut adresat bolnavilor din Aula "Paul al VI-lea" înainte de audienţa generală
Bună ziua tuturor! Good morning! Welcome!
Vă adresez un scurt salut, o binecuvântare pentru fiecare dintre voi.
Astăzi am vrut să vă protejăm puţin de intemperii, mai ales de frig... Nu plouă, dar poate aşa veţi fi puţin mai confortabili. După aceea, puteţi urmări audienţa pe ecran sau, dacă doriţi, puteţi chiar ieşi afară. Totuşi, să profităm de această mică întâlnire, mai personală, pentru a vă saluta, pentru a vă oferi binecuvântarea Domnului şi, de asemenea, o urare de bine. Ne apropiem deja de sărbătorile de Crăciun şi vrem să-i cerem Domnului ca bucuria acestui timp de Crăciun să vă însoţească pe toţi: familiile voastre, pe cei dragi ai voştri şi să fiţi mereu în mâinile Domnului cu încrederea, cu iubirea pe care numai Dumnezeu ni le poate da.
Vă ofer acum binecuvântarea mea tuturor, apoi voi veni să vă salut.
Binecuvântare
_________________
Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua! Bine aţi venit toţi!
Viaţa umană este caracterizată de o mişcare constantă care ne determină să facem, să acţionăm. Astăzi, viteza este necesară peste tot pentru a obţine rezultate optime în cele mai diferite domenii. Cum luminează învierea lui Isus acest aspect al experienţei noastre? Când vom participa la victoria sa asupra morţii, ne vom odihni? Credinţa ne spune: da, ne vom odihni. Nu vom fi inactivi, ci vom intra în odihna lui Dumnezeu, care este pace şi bucurie. Ei bine, trebuie numai să aşteptăm sau acest lucru ne poate schimba încă de acum?
Suntem absorbiţi de atâtea activităţi care nu ne lasă întotdeauna satisfăcuţi. Multe dintre acţiunile noastre au legătură cu lucruri practice, concrete. Trebuie să ne asumăm responsabilitatea pentru multe angajări, să rezolvăm probleme, să înfruntăm greutăţi. Chiar şi Isus s-a implicat în viaţa oamenilor şi în viaţă, fără să se abţină, ci dăruindu-se până la capăt. Totuşi, adesea percepem cum exagerarea, în loc să ne aducă împlinire, devine un vârtej care ne ameţeşte, ne privează de seninătate şi ne împiedică să trăim pe deplin ceea ce este cu adevărat important în viaţa noastră. Atunci ne simţim obosiţi, nemulţumiţi: timpul pare pierdut în mii de lucruri practice care, însă, nu rezolvă semnificaţia ultimă a existenţei noastre. Uneori, la sfârşitul zilelor pline de activitate, ne simţim goi. De ce? Pentru că noi nu suntem maşini, avem o "inimă", ba chiar, am putea spune, suntem o inimă.
Inima este simbolul întregii noastre umanităţi, o sinteză de gânduri, sentimente şi dorinţe, centrul invizibil al persoanelor noastre. Evanghelistul Matei ne invită să reflectăm asupra importanţei inimii, prezentând această frumoasă frază a lui Isus: "Căci unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta" (Mt 6,21).
Aşadar, în inimă se păstrează adevărata comoară, nu în seifurile de pe pământ, nu în investiţiile financiare uriaşe, care nu au fost niciodată atât de nebuneşti şi concentrate pe nedrept, idolatrizate cu preţul sângeros a milioane de vieţi umane şi cu devastarea creaţiei lui Dumnezeu.
Este important să reflectăm asupra acestor aspecte, deoarece în numeroasele angajări cu care ne confruntăm continuu, apare din ce în ce mai mult riscul dispersării, uneori al disperării, al lipsei de sens, chiar şi în persoane aparent de succes. În schimb, a interpreta viaţa în lumina Paştelui, privind-o împreună cu Isus cel Înviat, înseamnă a găsi acces la esenţa persoanei umane, la inima noastră: cor inquietum. Cu acest adjectiv "neliniştit" Sfântul Augustin ne ajută să înţelegem elanul fiinţei umane îndreptată spre împlinirea sa deplină. Expresia completă face trimitere la începutul Confesiunilor, unde Augustin scrie: "Doamne, ne-ai creat pentru Tine şi inimile noastre sunt neliniştite până când nu se vor odihni în Tine" (I, 1, 1).
Neliniştea este un semn că inima noastră nu se mişcă la întâmplare, în mod dezordonat, fără un scop sau o ţintă, ci este orientată spre destinaţia sa finală, aceea de a "se întoarce acasă". Iar adevărata destinaţie a inimii nu constă în posedarea bunurilor acestei lumi, ci în atingerea a ceea ce o poate umple complet: iubirea lui Dumnezeu, sau mai bine zis, Dumnezeu Iubire. Această comoară, însă, se găseşte numai iubind aproapele pe care îl întâlnim pe cale: fraţi şi surori în carne şi oase, a căror prezenţă ne provoacă şi interoghează inima noastră, chemând-o să se deschidă şi să se dăruiască. Aproapele ne cere să încetinim, să-l privim în ochi, uneori să schimbăm programul, poate chiar să schimbăm direcţia.
Preaiubiţilor, acesta este secretul mişcării inimii umane: întoarcerea la izvorul fiinţei sale, bucurându-se de bucuria care nu dispare, care nu înşeală. Nimeni nu poate trăi fără o semnificaţie care să meargă dincolo de contingent, dincolo de ceea ce trece. Inima umană nu poate trăi fără speranţă, fără să ştie că este făcută pentru plinătate, nu pentru lipsă.
Isus Cristos, cu Întruparea, Pătimirea, Moartea şi Învierea sa, a oferit o temelie solidă acestei speranţe. Inima neliniştită nu va fi dezamăgită dacă intră în dinamismul iubirii pentru care a fost creată. Destinaţia este sigură, viaţa a triumfat şi, în Cristos, va continua să triumfe în fiecare moarte a vieţii de zi cu zi. Aceasta este speranţa creştină: să-l binecuvântăm şi să-i mulţumim mereu Domnului care ne-a dăruit-o!
LEO PP. XIV
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
