|
| © Vatican Media |
Cateheze. Pasiunea pentru evanghelizare: zelul apostolic al credinciosului. 16. Martori: Sfânta Tereza a Pruncului Isus, patroana misiunilor
Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!
Sunt aici în faţa noastră relicvele Sfintei Tereza a Pruncului Isus, patroana universală a misiunilor. Este frumos că acest lucru se întâmplă în timp ce reflectăm asupra pasiunii pentru evanghelizare, asupra zelului apostolic. Aşadar, astăzi să ne lăsăm ajutaţi de mărturia Sfintei Tereza. Ea s-a născut în urmă cu 150 de ani şi la această aniversare am intenţia să-i dedic o scrisoare apostolică.
Este patroană a misiunilor, dar n-a fost niciodată în misiune: cum se explică acest lucru? Era o călugăriţă carmelită şi viaţa sa a fost caracterizată de micime şi de slăbiciune: ea însăşi se definea "un mic grăunte de nisip". Cu sănătate şubredă, a murit la numai 24 de ani. Dar dacă trupul său era bolnav, inima sa era vibrantă, era misionară. În "jurnalul" său relatează că a fi misionară era dorinţa sa şi că voia să fie astfel nu numai pentru câţiva ani, ci pentru toată viaţa, ba chiar până la sfârşitul lumii. Tereza a fost "soră spirituală" a mai multor misionari: din mănăstire îi însoţea cu scrisorile sale, cu rugăciunea şi oferind pentru ei jertfe continue. Fără a apărea mijlocea pentru misiuni, ca un motor care, ascuns, dă unui vehicul forţa pentru a merge înainte. Totuşi adesea n-a fost înţeleasă de surorile călugăriţe: a avut de la ele "mai mulţi spini decât trandafiri", dar a acceptat totul cu iubire, cu răbdare, oferind, împreună cu boala, şi judecăţile şi neînţelegerile. Şi a făcut asta cu bucurie, a făcut asta pentru necesităţile Bisericii, pentru ca, aşa cum spunea ea, să fie presăraţi "trandafiri asupra tuturor", mai ales asupra celor mai de departe.
Dar acum, mă întreb, putem să ne întrebăm noi, tot acest zel, această forţă misionară şi această bucurie de a mijloci de unde vin? Ne ajută să înţelegem aceasta două episoade, petrecute înainte ca Tereza să intre în mănăstire. Primul se referă la ziua care i-a schimbat viaţa, Crăciunul din 1886, când Dumnezeu a făcut o minune în inima sa. Tereza urma să împlinească 14 ani. După ce s-a întors de la Liturghia de la miezul nopţii, tatăl, foarte obosit, nu voia totuşi să asiste la deschiderea cadourilor fiicei şi a spus: "Bine că este ultimul an!", pentru că la 15 ani deja nu se mai dădeau cadouri. Tereza, cu un caracter foarte sensibil şi îi dădeau lacrimile cu uşurinţă, s-a întristat, a urcat în cameră şi a plâns. Dar în grabă şi-a reprimat lacrimile, a coborât şi, plină de bucurie, ea a fost cea care l-a înveselit pe tatăl. Ce se întâmplase? În acea noapte, în care Isus s-a făcut slab din iubire, ea a devenit puternică sufleteşte - o adevărată minune: în câteva clipe a ieşit din închisoarea egoismului său şi a lamentării sale, a început să simtă că "îi intra caritatea în inimă cu nevoia de a se uita pe sine însăşi" (cf. Manuscris A, 133-134). De atunci şi-a îndreptat zelul său către ceilalţi, pentru ca să-l găsească pe Dumnezeu şi în loc să caute mângâieri pentru sine şi-a propus să-l "mângâie pe Isus, să-l facă iubit de suflete", pentru că - a notat Tereza - "Isus este bolnav de iubire şi [...] boala iubirii nu se vindecă decât cu iubirea" (Scrisoare către Marie Guérin, iulie 1890). Iată, aşadar, propunerea din fiecare zi a ei: "A-l face iubit pe Isus" (Scrisoare către Céline, 15 octombrie 1889), a mijloci pentru ca alţii să-l iubească. A scris ea: "Aş vrea să salvez sufletele şi să mă uit pentru ele: aş vrea să le salvez şi după moartea mea" (Scrisoare către P. Roullan, 19 martie 1897). De mai multe ori a spus: "Voi petrece cerul meu pentru a face bine pe pământ". Acesta este primul episod care i-a schimbat viaţa la 14 ani.
Şi acest zel al său era îndreptat mai ales către păcătoşi, către cei "îndepărtaţi". Revelează aceasta al doilea episod. Tereza află despre un criminal condamnat la moarte pentru crime oribile, se numea Enrico Pranzini - ea scrie numele: considerat vinovat de uciderea brutală a trei persoane, este destinat la ghilotină, dar nu vrea să primească mângâierile credinţei. Tereza îl ia la inimă şi face tot ceea ce poate: se roagă în orice mod pentru convertirea sa, pentru ca el, pe care, cu compasiune fraternă, îl numeşte "sărmanul nenorocit Pranzini", să aibă un mic semn de căinţă şi să facă spaţiu milostivirii lui Dumnezeu, în care Tereza se încrede orbeşte. Are loc execuţia. Ziua următoare Tereza citeşte în ziar că Pranzini, puţin înainte de a-şi aşeza capul pe eşafod, "dintr-o dată, cuprins de o inspiraţie neaşteptată, se întoarce, apucă un crucifix pe care preotul i-l prezenta şi sărută de trei ori rănile sacre" ale lui Isus. Sfânta comentează: "Apoi sufletul său a mers ca să primească sentinţa milostivă a Celui care a declarat că în cer va fi mai multă bucurie pentru un singur păcătos care face pocăinţă decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi care nu au nevoie de pocăinţă!" (Manuscris A, 135).
Fraţilor şi surorilor, iată forţa mijlocirii mişcate de caritate, iată motorul misiunii. De fapt, misionarii, a căror patroană este Tereza, nu sunt numai cei care parcurg atâta drum, învaţă limbi noi, fac opere de bine şi sunt buni ca să vestească; nu, misionar este şi oricine trăieşte, acolo unde se află, ca instrument al iubirii lui Dumnezeu; este cel care face totul pentru ca, prin mărturia sa, prin rugăciunea sa, prin mijlocirea sa, Isus să treacă. Şi acesta este zelul apostolic care, să ne amintim mereu, nu funcţionează niciodată prin prozelitism - niciodată! - sau prin constrângere - niciodată! -, ci prin atracţie: credinţa se naşte prin atracţie, nu devenim creştini pentru că suntem forţaţi de cineva, nu, ci pentru că suntem atinşi de iubire. Înainte de atâtea mijloace, metode şi structuri, care uneori distrag de la esenţial, Bisericii îi sunt necesare inimi ca aceea a Terezei, inimi care atrag la iubire şi apropie de Dumnezeu. Şi să cerem sfintei - avem aici relicvele -, să cerem sfintei harul de a depăşi egoismul nostru şi să cerem pasiunea de a mijloci pentru ca această atracţie să fie mai mare în oameni şi pentru ca Isus să fie cunoscut şi iubit.
* * *
|
| © Vatican Media |
Mă bucur să urez bun venit credincioşilor din Dieceza de Sora-Cassino-Aquino-Pontecorvo, Academiei Militare din Modena, Cercetaşilor Europei Roma Unu catolici şi participanţilor la Şcoala de Arte şi Meserii de la Fabrica "Sfântul Petru" din Vatican. Îi îndemn pe toţi să descopere chipul patern şi milostiv al lui Dumnezeu şi să experimenteze puterea reînnoitoare a Duhului Sfânt.
Îmi îndrept acum gândurile către tineri, bolnavi, bătrâni şi tineri căsătoriţi, inspirat de apropiata sărbătoare a Corpus Christi, care celebrează Euharistia, centrul şi sursa vieţii Bisericii. Apropiaţi-vă frecvent şi cu devotament de Isus, Pâinea vieţii care dă putere, lumină şi bucurie, şi el va deveni izvorul alegerilor şi al acţiunilor voastre.
Mâine [joi, 8 iunie], la ora 13.00, Acţiunea Catolică Internaţională propune credincioşilor de diferite confesiuni şi religii să se adune în rugăciune, dedicând "Un minut pentru pace". Să acceptăm această invitaţie, rugându-ne pentru încetarea războaielor din lume şi mai ales pentru draga şi chinuita Ucraină.
Pentru voi toţi, binecuvântarea mea.
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
