|
| © Vatican Media |
Spiritul întâlnirii dintre Papa Montini şi Patriarhul Atenagora petrecută în 1964 a fost reînnoit în 2014 de Francisc şi Bartolomeu
De la Ierusalim, un neîntrerupt drum de unitate
de cardinal Pierbattista Pizzaballa, patriarh latin de Ierusalim
Bucuria pe care evenimentul pelerinajului Papei Paul al VI-lea a adus-o în urmă cu şaizeci de ani în viaţa cetăţii Ierusalimului, încărcătura de noutate pe care a provocat-o încă sunt parte din viaţa actuală a creştinilor din Ţara Sfântă. De fapt, ca întotdeauna şi ca pentru toate lucrurile care se referă la Ierusalim, semnificaţia profundă a acelor evenimente, şi îndeosebi întâlnirea dintre Sfântul Părinte şi patriarhul ecumenic Atenagora, a schimbat faţa Bisericii şi a indicat drumul său până în ziua de astăzi.
Episcopul de Roma se întorcea la Ierusalim, de unde plecase în urmă cu două mii de ani. În pelerinajul care l-a dus în principalele locuri sfinte, a întâlnit rănile pe care istoria le-a lăsat foarte vizibile în geografia locurilor şi a persoanelor din acel timp şi de astăzi. Dar a adunat şi îmbrăţişarea tare şi puternică a întregii populaţii, care l-a primit cu o bucurie şi un entuziasm incredibile şi care a arătat păstorilor săi, în manieră indiscutabilă, voinţa de a nu rămâne prizonieră a istoriei dificile din această Ţară, ci de a voi să meargă mai departe. Materialele filmate ale epocii îl arată pe Paul al VI-lea care, intrând în Cetatea Sfântă, aproape că era strivit de mulţimea entuziastă şi euforică. De fapt, câteodată sunt suficiente gesturi mici care, probabil fără să ştie, erau aşteptate şi căutate de mulţi, pentru a elibera dorinţa de întâlnire şi de pace care se cuibăreşte în inima fiecărui om, în special aici în Ţara Sfântă, marcată de veşnice tensiuni, conflicte şi diviziuni. Ierusalimul creştin era oprit, aproape suspendat, între legi vechi, regulamente care păreau mai degrabă să paralizeze în loc să reglementeze viaţa comună. Vizita Papei Montini a avut meritul de a strica acel zid, care atunci părea foarte solid, al diferitelor status quo, folosite adesea mai mult greşit decât corect, pentru a evita confruntarea unul cu celălalt. A fost suficientă acea simplă vizită pentru a da la o parte secole de praf depus pe relaţiile noastre.
Întâlnirea cu patriarhul ecumenic de Constantinopol a fost fără îndoială evenimentul care a marcat acel pelerinaj. Întoarcerea lui Petru după două mii de ani la Ierusalim, loc al naşterii Bisericii una şi nedespărţită, nu putea să nu privească la acea rană, cea mai profundă dintre toate, care a marcat parcursul Bisericii timp de un mileniu întreg. Şi de fapt întoarcerea lui Petru la Ierusalim a fost şi începutul unui drum nou, pentru toţi creştinii, de reapropiere, de recitire şi răscumpărare a respectivelor istorii, a dorinţei şi a nostalgiei unităţii pierdute. De altfel, întoarcerea şi repornirea de la Ierusalim poartă cu sine mereu şi în mod necesar o schimbare profundă. Ierusalimul este pentru un creştin locul care a dat concreteţe Răscumpărării, care a schimbat semnificaţia de iertare, de dreptate, de adevăr. Nu se poate veni la Ierusalim fără a se confrunta cu aceste realităţi, care aici, repet, dobândesc o concreteţe unică.
De atunci s-au schimbat multe în dialogul ecumenic. Astăzi, noi considerăm sigure atitudinile de respect şi prietenie între Biserici. Acest lucru îl datorăm lor, papei şi patriarhului ecumenic, şi curajului lor, viziunii lor. Francisc, cu pelerinajul său de rugăciune în Ţara Sfântă în 2014 şi cu întâlnirea reînnoită cu patriarhul ecumenic, Bartolomeu, a arătat concret cât drum a parcurs Biserica în acei cincizeci de ani şi apoi în continuare. În 1964, întâlnirea s-a ţinut pe Muntele Măslinilor, loc semnificativ, dar şi periferic faţă de cetatea Ierusalimului. În schimb, în 2014, s-a desfăşurat în inima Ierusalimului creştin, Sfântul Mormânt, care nu este numai locul ce comemorează moartea şi învierea lui Cristos, ci este şi locul care, greşit sau corect, este considerat simbolul diviziunilor noastre.
Desigur, noi, care trăim la Ierusalim, ştim bine cât de lung mai este drumul şi cât de greu este uneori a sta şi a trăi împreună, dar simplul fapt că acest eveniment aşa de important se poate ţine în locul nostru cel mai drag este semn incontestabil al drumului parcurs până astăzi. În urmă cu şaizeci de ani, acea îmbrăţişare a dărâmat zidul de despărţire între cele două Biserici, inaugurând o nouă eră pentru viaţa Bisericii. Îmbrăţişarea ţinută după cincizeci de ani a reînnoit elanul de bucurie şi unitate în Duhul pe care niciunul dintre noi nu-l poate prevedea, dar care deja aduce roade îmbelşugate pentru viaţa Bisericii astăzi. Vedem asta în restaurările bazilicii, care sunt făcute împreună, astăzi fiind posibil, dar inimaginabil până acum câţiva ani în urmă. Întâlnirile, declaraţiile, iniţiativele comune între Biserici astăzi sunt considerate materie obişnuită. Iniţiativele pastorale comune, în şcoli, în parohii, sunt expresie a unei dorinţe de fraternitate care nu este numai a celor puţini, ci a întregii comunităţi creştine locale, în diferitele sale denominaţiuni. Vademecum pastoral al Bisericii Catolice, care dă indicaţii concrete despre modul de a celebra sacramentele pentru familiile mixte (care sunt aproape toate), respectând sensibilitatea tuturor, este un alt exemplu.
Şi astăzi, poate că şi mai mult decât ieri, avem nevoie de bărbaţi şi femei curajoşi, capabili de viziune, de a şti să vadă dincolo de durerea prezentă, să elibereze inima noastră oprimată de prea multe frici, şi care, ca Paul al VI-lea şi Atenagora, cu cuvântul şi cu gesturile lor, să ştie să indice creştinilor din Ţara Sfântă de astăzi calea dificilă şi fascinantă a păcii.
(După L'Osservatore Romano, 3 ianuarie 2024)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
