© Vatican Media
Cuvântul şi cuvântul: pontificatul Papei Francisc şi evanghelia pe cale

De la alegerea sa pe tronul lui Petru în 2013 şi până la moartea sa în urmă cu o lună, pe 21 aprilie, Jorge Mario Bergoglio a dat vestirii evangheliei un nou impuls, alcătuit din Cuvântul lui Dumnezeu, dar şi din cuvântul omului şi din dialogul zilnic cu "toţi, toţi, toţi".

"Mod nedefinit al limbii italiene utilizat pentru a indica un proces." Dicţionarul prezintă această definiţie pentru gerunziu. O definiţie care se adaptează perfect la pontificatul Papei Francisc - terminat cu moartea petrecută în urmă cu o lună, la 21 aprilie - pornind de la motoul "Miserando atque eligendo" ales de el încă din ziua hirotonirii episcopale, la 27 iunie 1992.

Miserando atque eligendo

Acest moto, foarte cunoscut astăzi, este preluat din omiliile Sfântului Beda Venerabilul, care, comentând episodul evanghelic al chemării Sfântului Matei, scrie: "Isus a văzut un vameş, s-a uitat la el cu sentiment de iubire şi l-a ales." Însă Papa Francisc a preferat întotdeauna să traducă acest pasaj într-un alt mod: "Gerunziul latin miserando mi se pare intraductibil atât în italiană, cât şi în spaniolă. Îmi place să-l traduc cu un alt gerunziu care nu există: misericordiando", a explicat el într-un interviu acordat publicaţiei "La Civiltà Cattolica" în septembrie 2013.

Alegerea gerunziului

Iată, aşadar, predilecţia faţă de gerunziu, pentru a indica o acţiune care continuă în timp, care nu se termină aici şi acum, ci care continuă şi se reînnoieşte mereu. De altfel, Francisc scrisese asta în prima sa exortaţie apostolică, Evangelii gaudium: "Timpul este mai mare decât spaţiul." Şi nu există timp mai indefinit în coordonatele sale decât gerunziul, care indică începutul unei acţiuni, dar nu şi încheierea sa.

Relaţii fraterne şi spaţii de confruntare

A demara: iată un alt cuvânt drag lui Jorge Mario Bergoglio. A demara, a demara procese, pentru că - şi a repetat-o de atâtea ori în aceşti ultimi doisprezece ani - evanghelia se vesteşte ieşind în întâmpinarea lumii, nu rămânând închişi într-o Biserică-muzeu şi în propriile (false) siguranţe. Biserica ce porneşte la drum este aceea cu uşile deschise, care întâlneşte dialogic societatea contemporană, care ţese relaţii fraterne şi generează spaţii de confruntare.

Înainte spre poporul lui Dumnezeu

Toate acţiunile care - şi Francisc a demonstrat acest lucru direct în timpul pontificatului său - nu se realizează într-un moment precis, circumstanţiat şi delimitat, ci dimpotrivă se desfăşoară şi cresc puţin câte puţin, mici seminţe ascunse care germinează încet, dar constant. În cele 47 de călătorii apostolice internaţionale ale sale, precum şi în audienţele cu grupuri mici şi mari de credincioşi, Bergoglio nu a evitat niciodată posibilitatea unei confruntări: din momentul în care a apărut la Loja bazilicii Vaticanului pe 13 martie 2013 până la ultima sa deplasare cu papamobilul în Piaţa "Sfântul Petru" pe 20 aprilie, Duminica Paştelui, cu o zi înainte de moartea sa, pontiful venit "de la capătul lumii" a făcut întotdeauna primul pas către "poporul sfânt al lui Dumnezeu".

Biserica "în ieşire"

Chiar şi ultima sa "călătorie" - cea care, sâmbătă, 26 aprilie, după înmormântare, l-a dus de la "Sfântul Petru" la "Santa Maria Maggiore", locul înmormântării - a fost şi aceea imagine a unui pontificat şi a unei Biserici "în ieşire". Pentru că Domnul nu rămâne nemişcat aşteptându-ne, ci ne "primerea", ne precedă mereu. Mai ales în periferiile geografice şi existenţiale unde omenirea riscă să se piardă.

Cultura întâlnirii şi apostolatul urechii

Chiar şi dialogul şi întâlnirea - sau mai degrabă "cultura întâlnirii" - atât de des evocate de Bergoglio îndeosebi pentru a implora darul păcii, nu sunt "instrumente" instantanee, ci necesită o lucrare continuă, o măiestrie iubitoare făcută din conştientizarea propriei identităţi, din respectul faţă de aceea a celuilalt şi din ascultare. Francisc îl numea "apostolatul urechii", cu una dintre celelalte expresii inovatoare ale sale: şi anume, capacitatea de a înţelege istoria şi nevoile aproapelui, dedicându-le timp şi ascultare nu numai fizic cu urechile, ci şi cu inima şi cu sufletul.

O misiune adresată tuturor

Cuvântul şi cuvântul, aşadar, au fost pentru Papa Francisc un întreg în numele misiunii evanghelizatoare, o misiune care este adresată tuturor, nimeni exclus, dimpotrivă: "tuturor, tuturor, tuturor", aşa cum a spus în 2023 la Lisabona, în timpul Zilei Mondiale a Tineretului. Pentru că Biserica nu este "comunitatea celor mai buni", ci "Mama tuturor": un loc de debarcare fratern şi primitor pentru fiecare, unde este în vigoare logica "braţelor deschise" şi nu a "arătării cu degetul", pentru că toţi - tineri şi bătrâni, sănătoşi şi bolnavi, drepţi şi păcătoşi - sunt importanţi şi nimeni nu este "inutil" sau "superfluu".

Magisteriul fragilităţii

"Tineri şi bătrâni", "sănătoşi şi bolnavi": printr-o împletire stranie - stranie doar dacă nu se crede în providenţă - imediat după moartea Papei Francisc au avut loc două evenimente jubiliare: cel al Adolescenţilor (25-27 aprilie) şi cel al Persoanelor cu Dizabilităţi (28-29 aprilie). S-ar spune că există două categorii opuse: pe de o parte, vioiciunea şi veselia copiilor; pe de altă parte, durerea şi suferinţa celor afectaţi de o patologie. Totuşi, nu este aşa: niciodată ca în aceste zile pelerinii din ambele grupuri nu au fost uniţi şi în comuniune, în numele lui Cristos. Legătura lor a fost întărită de amintirea Papei Francisc, capabil să vorbească în mod deschis şi direct cu cei micii, dar şi să arate lumii slăbiciunea sa fizică, dând viaţă, în ultimii ani de pontificat, petrecuţi mai mult într-un scaun cu rotile, unui adevărat "magisteriu al fragilităţii".

Speranţă şi răbdare

Evanghelizarea lui Jorge Mario Bergoglio a fost şi aceasta: cea dusă înainte cu speranţa tinerilor şi cu răbdarea bătrânilor şi a bolnavilor, pentru că, aşa cum a scris el însuşi în bula de convocare a Jubileului actual, Spes non confundit, "răbdarea este fiică a speranţei şi în acelaşi timp o susţine".

Isabella Piro

(După Vatican News, 21 mai 2025)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu