|
| © Agenţia SIR |
De Giuseppe Lorizio
În diferite ocazii, ultima semnată de Marino Miola, apărută în La Repubblica din 21 august, se impută creştinismului, în forma sa catolică, un soi de compromis cu păgânismul, pornind de la cultul sfinţilor şi al Mariei. De aici titlul sugestiv despre zeiţa în exil îmbrăcată ca Sfânta Fecioară Maria. Zeiţa ar fi Isis, mama lui Horus şi soţie a lui Osiris, denumită în cadrul păgân theotokos - mamă a lui Dumnezeu, aceeaşi sintagmă atribuită Mariei din Nazaret la Conciliul din Efes (431 d.C.). Nu este vorba despre simplă transpoziţie sau deificare a Sfintei Fecioare Maria, ci de o profundă şi radicală schimbare de perspectivă. Dacă o zeiţă poate să dea naştere în mod normal unui zeu şi o femeie să dea naştere unui om, aici dimpotrivă se afirmă că o femeie a dat naştere lui Dumnezeu. Deosebit de semnificativ în această privinţă este cartea lui Massimo Cacciari, "A da naştere lui Dumnezeu" din anul 2017. Paradoxul este evident şi răspunde pe deplin la logica creştină care se califică întocmai ca paradoxală.
În acelaşi mod, sfinţii nu pot să fie consideraţi ca transpoziţie creştină a divinităţilor păgâne, protectoare a diferitelor aspecte ale existenţei. Mai degrabă este vorba de a arăta cum Evanghelia nu este o utopie irealizabilă, ci poate să fie întrupată în diferitele epoci ale istoriei, de diferiţi subiecţi, că aparţine la oricare gen sau condiţie, la oricare vârstă, la bărbaţi sau femei, la copii, adolescenţi, adulţi, persoane consacrate sau căsătorite, aşadar toţi dacă vor pot să participe la sfinţenie, ca realizare radicală a mesajului evanghelic în forme diferite şi specifice. Astăzi, de exemplu, este foarte urmărit cultul fericitului Carlo Acutis, un adolescent care a trăit pe deplin starea sa, inclusiv interesul pentru comunicarea digitală. În textul evocat din Goethe, în incipit-ul articolului lui Miola, se înscrie într-un context şi orizont neo-păgân, ca acela în care se poate interpreta autentic gândirea marelui poet german.
Aşadar, Maria şi sfinţii nu trebuie înţeleşi şi veneraţi ca surogate ale zeiţelor şi ale zeilor din păgânism, ci ca adeverire a lor, pentru că rămâne adevărat că creştinismul de la începuturi nu a înfrânt complet instanţa păgână. Aceasta, înţeleasă în profunzime şi în relaţie cu antropologia, exprimă un sens al pluralităţii şi concreteţii imaginative (de exemplu în mitologie) că, fiind creştini, nu putem numai să o refuzăm sau pur şi simplu să o ignorăm. Această perspectivă ţine, de exemplu, de forma catolică a credinţei creştine, pe care protestantismul, eventual îndreptată spre devierile sale, o refuză în mod radical. În acest sens catolicismul se prezintă ca o realitate tipic "populară", pentru că primeşte, interceptând şi asumând (nu întotdeauna în mod critic) devoţiunea/evlavia aşa-numitului şi atât de dispreţuitului "popor de jos".
Ceea ce trebuie să ne preocupe şi să ne angajeze este tendinţa de a urma forme de devoţiune care par inspirate dintr-o deificare idolatră a Mariei şi a sfinţilor. Acest lucru devine şi mai îngrijorător dacă ne gândim la instrumentalizarea mafiotă a simbolurilor şi experienţelor de credinţă. De fapt, atitudinea mafiotă nu priveşte doar corupţia, lumea interlopă, complicitatea puterilor din stat, pentru că este un stil de viaţă care include şi religia şi raportul cu sacrul, insinuându-se şi poluând însăşi evlavia populară. Să ne gândim la infiltraţiile mafiote în procesiunile şi în sărbătorile patronale şi la plecăciunile statuilor din faţa caselor boşilor: ceea ce Alessandra Dino numea "mafia evlavioasă" într-unul dintre eseurile sale din anul 2010.
Nu este vorba despre simplu folclor, ci de o ispită perenă cu care credinţa trebuie să se confrunte şi care trebuie încercat să fie învinsă în orice mod şi cu toate resursele disponibile. Ispita constă în manipularea divinului şi a simbologiei creştine, sugerând celui care ar avea îndoieli că şefii mafiei sunt de partea lui Dumnezeu şi a Bisericii şi că Dumnezeu şi Biserica sunt de partea lor. Aşa că îşi pot asigura "protecţia", profitând mai ales de momentele de fragilitate ale indivizilor şi de greutăţile sociale şi economice, precum şi de inacţiunea instituţiilor în faţa acestor urgenţe.
Denunţarea ne interpelează pe noi toţi: suntem atât de siguri că raportul nostru cu Dumnezeu, cu Maria şi cu sfinţii nu este animată de o atitudine idolatrică şi mafiotă? Expoziţia de simboluri sacre, devoţionismul, bigotismul, atenţia la aspectele miraculoase şi magice ale credinţei creştine ascund deseori dorinţa de a instrumentaliza divinul, pentru a-l apleca nevoilor noastre imediate. Şi aceasta este tocmai ceea ce se numeşte "idolatrie". Idolul, care se opune icoanei, este o imagine pe care o luăm oriunde vrem şi pe care o manipulăm după bunul plac. Icoana, în schimb, este imaginea pe care o contemplăm, astfel încât să ne conducă în zona harului. Iar icoana Dumnezeului nevăzut este Domnul Isus (Col 1,15), adică răstignitul. De aici şi necesitatea de a ne hrăni credinţa mai curând ascultând constant Cuvântul lui Dumnezeu, decât recurgând la devoţiuni înşelătoare, deoarece cele autentice sunt astfel doar şi pentru că ne invită să-l urmăm pe Domnul conform Evangheliei.
(După Agenţia SIR, 23 august 2024)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
