de Pier Luigi Nava
călugăr din Compania Mariei (Monfortani), subsecretar
"Când condiţiile sunt schimbătoare, un cort poate să fie preferabil în locul unui mare edificiu" (R. W. Scott). Ne este greu să întrevedem cortul în marele edificiu al instituţiilor de viaţă consacrată: fie datorită imaginii de aparentă instabilitate, fie pentru că acest cort se situează într-un orizont de spaţiu alternativ la panorama metropolitană. Metafora cortului trebuie înţeleasă în optica peregrinării Israelului în pustiu: "Fiii lui Israel au pornit de la Ramses şi şi-au fixat tabăra la Sucot. Au plecat de la Sucot şi şi-au fixat tabăra la Etam, care este la marginea pustiului. Au plecat de la Etam, s-au întors la Pi-Hahirot..." (Num 33,5-7a). Autorul utilizează aici două verbe tipice ale unei culturi nomade: a monta şi a demonta cortul; mai exact se face referinţă la gestul celui care înfige şi extrage ţăruşii care montează cortul. Un gest antic care face din fiecare loc o posesie imediată şi în acelaşi timp efemeră. Stabilitatea itinerantă a cortului este imaginea unei culturi care începe mereu din nou şi nu ştie niciodată la ce să se aştepte. Şi totuşi pentru israeliţi nu este niciodată o hoinărire fără ţintă: "Moise a scris plecările lor, după popasurile lor, la cuvântul Domnului" (Num33,2a). Istoria vieţii consacrate redescoperă constant noi începuturi, desenează locuri neexplorate, răsfoieşte hârţile împărăţiei lui Dumnezeu pentru ca să fie aproape de femeile şi de bărbaţii din orice timp. Istorie străbătută de o mobilitate constantă care a frânată - sau cel puţin reţinut - efectele mai grele ale imobilismului.
Instituţiile de viaţă consacrată au astăzi o aparentă stabilitate care pare să devină situaţie obişnuită. Motivele sunt cunoscute şi sunt mult mai complexe decât factorii la care se face referinţă în mod obişnuit: scădere vocaţională, niveluri de perseverenţă instabile, îmbătrânire, contracţie progresivă a operelor şi serviciilor, gestionarea dificilă a proceselor de internaţionalizare. Se află într-un spaţiul unui cort crezând că încă mai locuiesc într-un edificiu. Probabil că a venit timpul de a ne întreba dacă mai este clarvăzător a ne încrede în siguranţele şi certitudinile unui edificiu. Probabil că este vorba de a ocupa cortul ca spaţiu de trecere şi sustenabil. Spaţiu care păstrează "intimitatea noastră itinerantă" (Evangelii gaudium, 23) cu Dumnezeu în comuniune cu Biserica. În această optică se poate citi metafora edificiului ca exigenţă a stabilităţii cu orice preţ, în timp ce cortul se deschide la un spaţiu de semnificaţie eclezială: "Este elan evanghelizator care lasă un semn în această lume" (Gaudete et exsultate, 129). A lăsa un semn şi a rămâne semnificativi implică a asuma, fără miopie, precaritatea şi urgenţa ca locuri ale lecturii semnelor timpurilor şi nu condiţii adverse de care să ne apărăm.
Astăzi încă putem risca să adoptăm soluţii de edificiu, în timp ce circumstanţele istorice şi mai ales propria identitate carismatică şi însăşi consistenţa numerică, ar cere găsirea de orientări ecleziale-carismatice, normative şi organizatoare interpretate după a noastră "capacitate de a ne integra armonios în viaţa poporului sfânt al lui Dumnezeu pentru binele tuturor" (Evangelii gaudium, 130) şi nu ascultând de soluţii adaptate sau acomodate edificiului nostru ale cărui importanţă şi obligaţii se simte mai mult. Noul spaţiu este "viaţa poporului sfânt al lui Dumnezeu": integrarea nu este strategică pentru instituţie (pentru supravieţuirea sa), viaţa poporului deschide spaţii de eclezialitate mărturiei consacraţilor şi consacratelor. De fapt, "structurile bune folosesc atunci când există o viaţă care le însufleţeşte, le susţine şi le judecă. Fără viaţă nouă şi spirit evanghelic autentic, fără «fidelitatea Bisericii faţă de propria vocaţie», orice nouă structură se corupe în puţin timp" (Evangelii gaudium, 26).
Nu este vorba de a ţese elogiul in-stabilităţii înţelese ca destabilizare: raţionând în termeni de edificiu, mai devreme sau mai târziu, ne dăm seama cât de îngust devine spaţiul său şi mai ales cât de mult costă a locui în el în termeni de potenţialităţi spirituale, instituţionale şi, nu în ultimul rând, economice. Ţăruşii cortului, împlântaţi în mod corect (cerrere de eclezialitate) şi la locul corect (viaţa poporului sfânt al lui Dumnezeu), vor putea să ne garanteze spaţii de eclezialitate semnificativă pe care vom avea priceperea de a le străbate conform etapelor pe care Providenţa ni le va da să le parcurgem. Cortul ne dă posibilitatea de a simţi al nostru - fără a-l poseda - spaţiul în care locuim şi atunci când vine timpul de a scoate ţăruşii suntem conştienţi că am lăsat spaţiu Vieţii. Este vorba de a găsi noi situări, pentru că stabilitatea itinerantă a cortului ne avertizează cu privire la ispita că următoarea etapă este ultima.
(După L'Osservatore Romano, 1 februarie 2020)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
