|
| © Vatican Media |
Pentru o Biserică ce are mereu uşile deschise
Continuăm parcursul de recitire a "Evangelii gaudium" concluzând primul capitol şi intrând în al doilea. Sunt diferite temele care se nasc din invitaţia insistentă de a trăi un "dinamism misionar". Papa Francisc dezvoltă ulterior tema "Bisericii în ieşire" care trebuie să abandoneze orice "rigiditate autodefensivă" chiar şi cu "riscul de a se murdări cu noroiul de pe stradă" (45). Este Biserică ce are "uşile deschise", care se deschide pentru ceilalţi privindu-i în ochi şi ascultându-i, simţind urgenţa de a-l însoţi pe cel care a rămas la marginea drumului (46). Şi care deschide şi uşile sacramentelor fără a exclude pe nimeni, conştientă că "Euharistia, deşi constituie plinătatea vieţii sacramentale, nu este un premiu pentru cei perfecţi, ci un remediu generos şi un aliment pentru cei slabi". Aceste convingeri, scrie papa, "au şi consecinţe pastorale pe care suntem chemaţi să le luăm în considerare cu prudenţă şi îndrăzneală. Frecvent ne comportăm ca nişte controlori ai harului şi nu ca facilitatori. Dar Biserica nu este un post de vamă" (47).
Papa Francisc visează o Biserică conştientă de "legătura inseparabilă dintre credinţa noastră şi săraci". Pentru aceasta îndeamnă: "Să nu-i lăsăm niciodată singuri" (48), şi repetă cu insistenţă că este preferabilă "mai degrabă o Biserică accidentată, rănită şi murdară, pentru că a ieşit pe străzi, decât o Biserică bolnavă din cauza închiderii şi comodităţii de a se agăţa de propriile siguranţe". Aşa cum a repetat după aceea şi în călătoriile apostolice: în centrul Bisericii nu există Biserica. Această atitudine ar închide-o "într-o învălmăşeală de obsesii şi proceduri" (49).
În punctele următoare se opreşte ca să analizeze acest fenomen, remarcat de el de mai multe ori, al "schimbării epocale" (52) şi îndeosebi asupra aspectelor sociale marcate de un sistem economic care creează "cultura rebutului" şi ajunge astfel să devină o economie care ucide (53). În sfârşit se opreşte asupra analizării efectelor globalizării (61), a raportului între evanghelizare şi culturi şi a invitaţiei de a redescoperi valoarea evlaviei populare (69).
Din capitolele I şi al II-lea
45. Vedem astfel că angajarea evanghelizatoare se mişcă între limitele limbajului şi ale circumstanţelor. Ea caută mereu să comunice mai bine adevărul evangheliei într-un context determinat, fără a renunţa la adevărul, la binele şi la lumina pe care poate s-o aducă atunci când perfecţiunea nu este posibilă. O inimă misionară este conştientă de aceste limite şi se face "slabă cu cei slabi [...] totul pentru toţi" (1Cor 9,22). Niciodată nu se închide, niciodată nu se concentrează asupra propriilor siguranţe, niciodată nu optează pentru rigiditatea autodefensivă. Ştie că ea însăşi trebuie să crească în înţelegerea evangheliei şi în discernământul cărărilor Duhului, şi atunci nu renunţă la binele posibil, deşi riscă să se murdărească de noroiul de pe drum.
46. Biserica "în ieşire" este o Biserică ce are uşile deschise. A ieşi spre alţii pentru a ajunge la periferiile umane nu înseamnă a alerga spre lume fără o direcţie şi fără sens. De multe ori este mai bine a încetini pasul, a pune deoparte anxietatea pentru a privi în ochi şi a asculta, sau a renunţa la urgenţe pentru a-l însoţi pe cel care a rămas pe marginea drumului. Uneori este ca tatăl fiului risipitor, care rămâne cu porţile deschise pentru ca, atunci când se va întoarce, să poată intra fără dificultate.
47. Biserica este chemată să fie mereu casa deschisă a Tatălui. Unul dintre semnele concrete ale acestei deschideri este a avea peste tot biserici cu uşile deschise. Aşa încât, dacă cineva vrea să urmeze o mişcare a Duhului şi se apropie căutându-l pe Dumnezeu, nu se va întâlni cu răceala unei uşi închise. Dar există şi alte uşi care nu trebuie închise. Toţi pot să participe în vreun fel la viaţa eclezială, toţi pot face parte din comunitate şi nici uşile sacramentelor n-ar trebui să se închidă pentru un motiv oarecare. Acest lucru este valabil mai ales atunci când e vorba de acel sacrament care este "poarta", Botezul. Euharistia, deşi constituie plinătatea vieţii sacramentale, nu este un premiu pentru cei desăvârşiţi, ci un remediu generos şi un aliment pentru cei slabi. Aceste convingeri au şi consecinţe pastorale pe care suntem chemaţi să le luăm în considerare cu prudenţă şi curaj. Frecvent ne comportăm ca nişte controlori ai harului şi nu ca nişte facilitatori. Însă Biserica nu este un birou de vamă, este casa paternă unde este loc pentru fiecare cu viaţa sa obositoare.
48. Dacă Biserica întreagă asumă acest dinamism misionar, trebuie să ajungă la toţi, fără excepţii. Însă pe cine ar trebui să privilegieze? Când unul citeşte Evanghelia, întâlneşte o orientare foarte clară: nu atât pe prietenii şi vecinii bogaţi, ci mai ales pe cei săraci şi pe cei bolnavi, pe cei care adesea sunt dispreţuiţi şi uitaţi, "pe cei care nu pot să te răsplătească" (Lc 14,14). Nu trebuie să rămână îndoieli nici nu subzistă explicaţii care să slăbească acest mesaj atât de clar. Astăzi şi întotdeauna, "săracii sunt destinatarii privilegiaţi ai evangheliei" [Benedict al XVI-lea, Discurs cu ocazia întâlnirii cu episcopii din Brazilia la Catedrala din Sao Paolo (11 mai 2007), 3: AAS 99 (2007), 428] şi evanghelizarea îndreptată în mod gratuit spre ei este semn al Împărăţiei pe care Isus a venit s-o aducă. Trebuie afirmat fără ocolişuri că există o legătură inseparabilă între credinţa noastră şi săraci. Să nu-i lăsăm niciodată singuri.
49. Să ieşim, să ieşim ca să oferim tuturor viaţa lui Isus Cristos. Repet aici pentru toată Biserica ceea ce am spus de multe ori preoţilor şi laicilor din Buenos Aires: prefer mai degrabă o Biserică accidentată, rănită şi murdară, pentru că a ieşit pe drumuri, decât o Biserică bolnavă din cauza închiderii şi a comodităţii de a se agăţa de propriile siguranţe. Nu vreau o Biserică preocupată să fie centrul şi care ajunge să fie închisă într-o învălmăşeală de obsesii şi proceduri. Dacă ceva trebuie să ne neliniştească în mod sfânt şi să preocupe conştiinţa noastră este că atâţia fraţi ai noştri trăiesc fără forţa, lumina şi mângâierea prieteniei cu Isus Cristos, fără o comunitate de credinţă care să-i primească, fără un orizont de sens şi de viaţă. Mai mult decât frica de a greşi sper să ne mişte frica de a ne închide în structurile care ne dau o protecţie falsă, în normele care ne transformă în judecători implacabili, în obişnuinţele în care ne simţim liniştiţi, în timp ce afară este o mulţime înfometată şi Isus ne repetă fără încetare: "Daţi-le voi să mănânce" (Mc 6,37). (...)
52. Această schimbare epocală a fost cauzată de salturile enorme care, prin calitate, cantitate, rapiditate şi acumulare, au loc în progresul ştiinţific, în inovaţiile tehnologiei şi în rapidele lor aplicaţii în diferite domenii ale naturii şi ale vieţii. Suntem în era cunoaşterii şi a informaţiei, izvor de noi forme ale unei puteri foarte adesea anonime.
53. Aşa cum porunca "să nu ucizi" pune o limită clară pentru a asigura viaţa umană, astăzi trebuie să spunem "nu unei economii a excluderii şi a inegalităţii". Această economie ucide. Nu este posibil să nu facă vâlvă faptul că moare degenerat un bătrân redus să trăiască pe stradă, în timp ce este ştire scăderea cu două puncte la bursă. Asta este excludere. Nu se mai poate tolera faptul că se aruncă mâncare când există oameni care suferă de foame. Asta este inegalitate. Astăzi totul intră în jocul competitivităţii şi al legii celui mai puternic, unde cel puternic îl mănâncă pe cel mai slab. Drept consecinţă a acestei situaţii, mari mase de populaţie se văd excluse şi marginalizate: fără loc de muncă, fără perspective, fără căi de ieşire. Se consideră fiinţa umană în ea însăşi ca un bun de consum, care se poate folosi şi apoi arunca. Am demarat cultura "rebutului" care chiar este promovată. Nu mai este vorba pur şi simplu de fenomenul exploatării şi al asupririi, ci de ceva nou: cu excluderea este lovită, în rădăcina sa, apartenenţa la societatea în care se trăieşte, din moment ce în ea nu se stă în drojdia societăţii, în periferie, sau fără putere, ci se stă în afară. Cei excluşi nu sunt "exploataţi", ci gunoaie, "resturi". (...)
61. În multe locuri este vorba mai degrabă de o răspândită indiferenţă relativistă, legată cu deziluzia şi criza ideologiilor care a avut loc ca reacţie la tot ceea ce apare totalitar. Asta nu dăunează numai Bisericii, ci vieţii sociale în general. Recunoaştem că o cultură, în care fiecare vrea să fie purtător al unui propriu adevăr subiectiv, face dificil ca toţi cetăţenii să dorească să participe la un proiect comun care să meargă dincolo de interesele şi dorinţele personale.
62. În cultura dominantă, primul loc este ocupat de ceea ce este exterior, imediat, vizibil, rapid, superficial, provizoriu. Realul cedează locul aparenţei. În multe ţări, globalizarea a comportat o accelerată deteriorare a rădăcinilor culturale cu invazia de tendinţe care aparţin altor culturi, dezvoltate din punct de vedere economic, dar slăbite din punct de vedere etic. (...)
64. Procesul de secularizare tinde să reducă credinţa şi Biserica la domeniul privat şi intim. În afară de asta, cu negarea oricărei transcendenţe, a produs o crescândă deformare etică, o slăbire a simţului păcatului personal şi social şi o progresivă creştere a relativismului, care dau loc la o dezorientare generalizată, în special în faza adolescenţei şi a tinereţii, atât de vulnerabilă în faţa schimbărilor. (...) Trăim într-o societate a informaţiei care ne satură în mod nediscriminat cu date, toate la acelaşi nivel, şi ajunge să ne ducă la o teribilă superficialitate în momentul în care punem în discuţie problemele morale. Prin urmare, devine necesară o educaţie care să înveţe să se gândească în mod critic şi care să ofere un parcurs de maturizare în valori. (...)
69. Este imperioasă necesitatea de a evangheliza culturile pentru a încultura evanghelia. (...) Totuşi, nu putem ignora că mereu există un apel la creştere. Fiecare cultură şi fiecare grup social are nevoie de purificare şi maturizare. În cazul culturilor populare cu populaţii catolice, putem recunoaşte câteva slăbiciuni care încă trebuie să fie vindecate de evanghelie: masculinismul, alcoolismul, violenţa casnică, o scăzută participare la Euharistie, credinţe fataliste sau superstiţioase care fac să se recurgă la vrăjitorie etc. Dar tocmai evlavia populară este cel mai bun punct de plecare pentru a le vindeca şi a le elibera. (...)
71. Noul Ierusalim, Cetatea sfântă (cf. Ap 21,2-4), este ţinta spre care se îndreaptă întreaga omenire. Este interesant că revelaţia ne spune că plinătatea omenirii şi a istoriei se realizează într-un oraş. Avem nevoie să recunoaştem oraşul pornind de la o privire contemplativă, adică o privire de credinţă care să-l descopere pe Dumnezeu care locuieşte în casele sale, pe străzile sale, în pieţele sale. Prezenţa lui Dumnezeu însoţeşte căutarea sinceră pe care persoane şi grupuri o fac pentru a găsi sprijin şi sens vieţii lor. El trăieşte printre cetăţeni promovând solidaritatea, fraternitatea, dorinţa de bine, de adevăr, de dreptate. Această prezenţă nu trebuie să fie fabricată, ci descoperită, dezvăluită. Dumnezeu nu se ascunde de cei care îl caută cu inimă sinceră, deşi o fac pe bâjbâite, în mod imprecis şi difuz. (...)
72. În viaţa de fiecare zi cetăţenii de multe ori luptă pentru a supravieţui şi, în această luptă, se ascunde un sens profund al existenţei care de obicei implică şi un profund sens religios. Trebuie să-l contemplăm pentru a obţine un dialog ca acela pe care Domnul l-a realizat cu femeia samariteană, la fântână, unde ea încerca să-şi sature setea (cf. In 4,7-26).
73. Noi culturi continuă să se genereze în aceste enorme geografii umane unde creştinul nu mai obişnuieşte să fie promotor sau generator de sens, ci care cere de la ele alte limbaje, simboluri, mesaje şi paradigme care oferă noi orientări de viaţă, adesea în contrast cu evanghelia lui Isus. O cultură inedită palpită şi se proiectează în oraş. (...)
74. Este necesar să se ajungă acolo unde se formează noile relatări şi paradigme, să se ajungă cu cuvântul lui Isus la nucleele cele mai profunde ale sufletului oraşului. Nu trebuie uitat că oraşul este un domeniu multicultural. (...) Biserica este chemată să fie în slujba unui dialog dificil. Pe de altă parte, există cetăţeni care obţin mijloacele adecvate pentru dezvoltarea vieţii personale şi familiale, însă sunt foarte mulţi "non-cetăţenii", "cetăţenii pe jumătate" sau "resturile urbane". Oraşul produce un soi de ambivalenţă permanentă, pentru că, în timp ce oferă cetăţenilor săi posibilităţi infinite, apar şi numeroase dificultăţi pentru dezvoltarea deplină a vieţii multora. Această contradicţie provoacă suferinţe sfâşietoare. În multe părţi ale lumii, oraşele sunt scenarii de proteste în masă unde mii de locuitori reclamă libertate, participare, dreptate şi diferite revendicări care, dacă nu sunt interpretate în mod adecvat, nu vor putea fi reduse la tăcere cu forţa.
(După L'Osservatore Romano, 8 august2024)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
