Sâmbătă dimineaţă, în bazilica "Sfântul Petru", Sfântul Părinte Benedict al XVI-lea a ţinut Consistoriul obişnuit public pentru crearea a 24 de cardinali. La deschiderea Consistoriului, care are formă de Celebrare a Cuvântului, Sfântul Părinte, după salutul liturgic, a citit formula de creare şi a proclamat solemn numele noilor cardinali. Primul din noii cardinali, Eminenţa Sa Angelo Amato, S.D.B., Prefect al Congregaţiei Cauzelor Sfinţilor, în numele tuturor a adresat Sfântului Părinte un salut de omagiu şi recunoştinţă. După proclamarea sfintei Evanghelii, papa a ţinut omilie.
Ritul a continuat cu mărturisirea de credinţă a noilor cardinali în faţa poporului lui Dumnezeu şi jurământul de fidelitate şi ascultare faţă de papa şi faţă de succesorii săi. Noii cardinali, după ordinea de creare, au îngenuncheat după aceea în faţa Sfântului Părinte care le-a impus Bereta de cardinal şi a încredinţat fiecăruia o biserică din Roma ca semn de participare la grija pastorală a Sfântului Părinte în Urbe. După încredinţarea Bulei de creare în demnitatea de cardinal şi de încredinţare a titlului sau diaconiei, Sfântul Părinte a schimbat cu fiecare cardinal nou îmbrăţişarea păcii.
Celebrarea s-a încheiat cu rugăciunea universală, recitarea rugăciunii Pater noster şi Binecuvântarea finală.
Prezentăm în continuare omilia Sfântului Părinte şi salutul de omagiu al cardinalului Angelo Amato, S.D.B.
* * *
Omilia Sfântului Părinte
Domnilor cardinali,
Veneraţi Fraţi întru Episcopat şi întru Preoţie,
Iubiţi fraţi şi surori,
Domnul îmi dă bucuria de a împlini, încă o dată, acest act solemn, prin care Colegiul Cardinalilor se îmbogăţeşte cu noi membri, aleşi din diferitele părţi ale lumii: e vorba de păstori care conduc cu zel importante comunităţi diecezane, de prelaţi care sunt în fruntea Dicasterelor din Curia Romană, sau care au slujit cu fidelitate exemplară Biserica şi Sfântul Scaun. De astăzi, ei fac parte din acel coetus particularis, care aduce Succesorului lui Petru o colaborare mai nemijlocită şi asiduă, susţinându-l în exercitarea ministeriului său universal. Înainte de toate adresez lor salutul meu afectuos, reînnoind exprimarea stimei mele şi a aprecierii mele vii pentru mărturia pe care o aduc Bisericii şi lumii. În mod deosebit, îl salut pe arhiepiscopul Angelo Amato şi-i mulţumesc pentru expresiile gentile pe care mi le-a adresat. Apoi, adresez cordialul meu bun-venit Delegaţiilor oficiale din diferite ţări, Reprezentanţelor din numeroase dieceze şi celor care au venit aici pentru a participa la acest eveniment, în timpul căruia aceşti veneraţi şi iubiţi Fraţi primesc semnul demnităţii de cardinal cu impunerea beretei şi încredinţarea titlului unei biserici din Roma.
Legătura de comuniune specială şi afect, care-i leagă pe aceşti noi cardinali de papa, îi face cooperatori singulari şi preţioşi ai mandatului înalt încredinţat de Cristos lui Petru, de a paşte oile sale (cf. In 21,15-17), pentru a reuni popoarele cu grija carităţii lui Cristos. Tocmai din această iubire s-a născut Biserica, chemată să trăiască şi să meargă conform poruncii Domnului, în care se rezumă toată legea şi profeţii. A fi uniţi cu Cristos în credinţă şi în comuniune cu El înseamnă a fi "înrădăcinaţi şi întemeiaşi în iubire" (Ef 3,17), ţesutul care uneşte toate mădularele Trupului lui Cristos.
Cuvântul lui Dumnezeu pe care tocmai l-am proclamat ne ajută să medităm tocmai asupra acestui aspect aşa de fundamental. În textul din Evanghelie (Mc 10,32-45) este pusă în faţa ochilor noştri icoana lui Isus ca Mesia - prevestit de Isaia (cf. Is 53) - care nu a venit ca să fie slujit, ci să slujească: stilul său de viaţă devine baza noilor raporturi în interiorul comunităţii creştine şi a unui nou mod de a exercita autoritatea. Isus este în drum spre Ierusalim şi prevesteşte pentru a treia oară, indicând-o discipolilor, calea prin care intenţionează să ducă la împlinire opera încredinţată lui de către Tatăl: este calea umilei dăruiri de sine până la jertfirea vieţii, calea Pătimirii, calea Crucii. Şi totuşi, chiar şi după această vestire, aşa cum s-a întâmplat pentru cele precedente, discipolii revelează toată dificultatea lor de a înţelege, de a face "exodul" necesar de la o mentalitate lumească la mentalitatea lui Dumnezeu. În acest caz sunt cei doi fii ai lui Zebedeu, Iacob şi Ioan, care-i cer lui Isus să stea pe primele locuri alături de el în "glorie", manifestând aşteptări şi proiecte de măreţie, de autoritate, de onoare conform lumii. Isus, care cunoaşte inima omului, nu este tulburat de această cerere, ci îi scoate în evidenţă imediat însemnătatea profundă: "voi nu ştiţi ce cereţi"; apoi îi conduce pe cei doi fraţi să înţeleagă ce anume comportă a-l urma pe El.
Care este aşadar calea pe care trebuie s-o parcurgă cel care vrea să fie discipol? Este calea Învăţătorului, este calea ascultării totale faţă de Dumnezeu. Pentru aceasta Isus îi întreabă pe Iacob şi pe Ioan: sunteţi dispuşi să împărtăşiţi această alegere a mea de a împlini până la capăt voinţa Tatălui? Sunteţi dispuşi să parcurgeţi acest drum care trece prin umilire, suferinţă şi moarte din iubire? Cei doi discipoli, cu răspunsul lor sigur, "putem", arată, încă o dată, că n-au înţeles sensul real a ceea ce le prospectează Învăţătorul. Şi din nou Isus, cu răbdare, îi determină să facă un pas ulterior: nici măcar experimentarea potirului suferinţei şi a botezului morţii nu le dă dreptul la primele locuri, pentru că acest lucru este "pentru cei pentru care a fost pregătit", este în mâinile Tatălui ceresc; omul nu trebuie să calculeze, trebuie pur şi simplu să se abandoneze lui Dumnezeu, fără pretenţii, conformându-se voinţei sale.
Indignarea celorlalţi discipoli devine ocazie pentru a extinde învăţătura la întreaga comunitate. Înainte de toate Isus "i-a chemat la el": este gestul vocaţiei originare, la care îi invită să se întoarcă. Este foarte semnificativă această referire la momentul constitutiv al vocaţiei celor doisprezece, la acel "a sta cu Isus" pentru a fi trimişi, deoarece aminteşte cu claritate că orice slujire eclezială este întotdeauna răspuns la o chemare a lui Dumnezeu, nu este niciodată rod al unui proiect propriu sau al unei ambiţii proprii, ci este conformarea voinţei proprii cu aceea a Tatălui care este în ceruri, asemenea lui Cristos în Ghetsemani (cf. Lc 22,42). În Biserică nimeni nu este stăpân, ci toţi sunt chemaţi, toţi sunt trimişi, toţi sunt atinşi şi conduşi de harul divin. Şi aceasta este şi siguranţa noastră! Numai reascultând cuvântul lui Isus, care cere "vino şi urmează-mă", numai întorcându-ne la vocaţia originară este posibil să înţelegem propria prezenţă şi propria misiune ca discipoli autentici în Biserică.
Cererea lui Iacob şi Ioan şi indignarea "celorlalţi zece" apostoli ridică o întrebare centrală la care Isus vrea să răspundă: cine este mare, cine este "primul" pentru Dumnezeu? Înainte de toate privirea se îndreaptă spre comportamentul pe care riscă să-l asume "cei care sunt consideraţi conducătorii naţiunilor": "dominarea şi asuprirea". Isus le indică discipolilor un mod complet diferit: "Însă între voi să nu fie aşa". Comunitatea urmează o altă regulă, o altă logică, un alt model: "Cine vrea să devină mare între voi să fie servitorul vostru şi cine vrea să fie cel dintâi între voi să fie sclavul tuturor". Criteriul măreţiei şi al primatului conform lui Dumnezeu nu este dominarea, ci slujirea; diaconia este legea fundamentală a discipolului şi a comunităţii creştine, şi ne lasă să întrevedem ceva din "Domnia lui Dumnezeu". Şi Isus indică şi punctul de referinţă: Fiul Omului, care a venit pentru a sluji; adică sintetizează misiunea sa sub categoria slujirii, înţeleasă nu în sens generic, ci în cel concret al Crucii, al dăruirii totale a vieţii ca "răscumpărare", ca mântuire pentru mulţi, şi-l arată ca şi condiţie pentru urmare. Este un mesaj care este valabil pentru apostoli, este valabil pentru toată Biserica, este valabil mai ales pentru cei care au îndatoriri de conducere în poporul lui Dumnezeu. Nu este logica dominării, a puterii conform criteriilor umane, ci logica aplecării pentru a spăla picioarele, logica slujirii, logica Crucii care este la baza oricărei exercitări a autorităţii. În orice timp Biserica este angajată să se conformeze acestei logici şi s-o mărturisească pentru a face să transpară adevărata "Domnia a lui Dumnezeu", aceea a iubirii.
Veneraţi Fraţi aleşi la demnitatea de cardinal, misiunea, la care Dumnezeu vă cheamă astăzi şi care vă abilitează la o slujire eclezială şi mai încărcată de responsabilitate, cere o voinţă tot mai mare de a asuma stilului Fiului lui Dumnezeu, care a venit în mijlocul nostru ca acela care slujeşte (cf. Lc 22,25-27). E vorba de a-l urma în dăruirea sa de iubire umilă şi totală Bisericii mireasa sa, pe Cruce: pe acel lemn bobul de grâu, lăsat de către Tatăl să cadă pe ogorul lumii, moare pentru a deveni rod copt. Pentru aceasta este nevoie de o înrădăcinare şi mai profundă şi trainică în Cristos. Raportul intim cu El, care transformă tot mai mult viaţa în aşa fel încât să poată spune cu sfântul Paul "nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine" (Gal 2,20), constituie exigenţa primară pentru ca slujirea noastră să fie senină şi bucuroasă şi să poată da rodul pe care Dumnezeul îl aşteaptă de la noi.
Iubiţi fraţi şi surori, care astăzi faceţi coroană noilor cardinali: rugaţi-vă pentru ei! Mâine, în această bazilică, în timpul concelebrării în solemnitatea lui Cristos Regele universului, le voi încredinţa inelul. Va fi o ocazie ulterioară înc are "să-l lăudăm pe Domnul, care rămâne fidel pentru totdeauna" (Ps 145), aşa cum am repetat în Psalmul responsorial. Duhul său să-i susţină pe noii cardinali în angajarea de slujire a Bisericii, urmându-l pe Cristos al Crucii şi, dacă este necesar, usque ad effusionem sanguinis, gata mereu - aşa cum ne spunea sfântul Petru în lectura proclamată - să răspundă oricui ar cere cont de speranţa care este în noi (cf. 1Pt 3,15). Mariei, Maica Bisericii, îi încredinţez pe noii cardinali şi slujirea lor eclezială, pentru ca, prin ardoare apostolică, să poată proclama tuturor neamurilor iubirea milostivă a lui Dumnezeu. Amin.
* * *
Salutul de omagiu al cardinalului Angelo Amato, S.D.B.
Preafericite Părinte,
Provenind din diferitele continente, sunt adunaţi în prezenţa Voastră douăzeci şi patru de fii ai Săi, onoraţi astăzi cu demnitatea de cardinal. Suntem de diferită provenienţă geografică şi de diferită origine socială. Am parcurs drumuri diferite şi am desfăşurat misiuni ecleziale diferite. Însă suntem uniţi în unica credinţă în Dumnezeu Treime, în unica ascultare faţă de Succesorul lui Petru, în unica slujire de fidelitate adusă Bisericii lui Cristos.
Chemarea fiecăruia dintre noi de a face parte din Colegiul Cardinalilor trezeşte în noi sentimente de uimire pentru mărinimia şi iubirea Sfântului Părinte faţă de persoanele noastre. Recunoaştem cu trepidaţie limitele noastre, în faţa conştiinţei marii demnităţi cu care suntem învestiţi şi pe care suntem chemaţi s-o mărturisim cu viaţa noastră şi activitatea noastră.
La asta se adaugă o recunoştinţă emoţionată faţă de Dumnezeu, dătătorul oricărui bine, şi faţă de Dumneavoastră, Sfinte Părinte, care nu a voit să ţină cont de nevrednicia şi nepotrivirea noastră, permiţând, deci să izbucnească în mod spontan în inima noastră aceleaşi laude aduse lui Dumnezeu, care izvorăsc din inima Fecioarei Maria, când, plină de Duh Sfânt, l-a preamărit pe Domnul pentru "marile lucruri" pe care El le-a împlinit în Ea: "a arătat puterea braţului său..., i-a înălţat pe cei smeriţi" (Lc 1,51-52).
În circumstanţă asemănătoare, Fericitul cardinal Newman a spus că nu are nimic din acea perfecţiune sublimă care există în viaţa şi în operele sfinţilor: însă avea intenţia dreaptă, lipsa de scopuri personale, simţul ascultării, disponibilitatea de a fi corect, teama de a greşi şi dorinţa de sluji sfânta Biserică (cf. "Biletul Speech" al cardinalului John Henry Newman, cu ocazia ridicării la demnitatea de cardinal, 12 mai 1879).
Iată, Sfinte Părinte, darurile noastre modeste, ca mulţumire datorată pentru încrederea pe care Dumneavoastră aţi voit s-o aveţi în noi. Inserarea în Colegiul Cardinalilor face din fiecare dintre noi un colaborator special al Dumneavoastră: ne uneşte mai strâns cu Biserica Romei şi cu Acela care "prezidează în caritate" şi ne invită să continuăm cu entuziasm reînnoit, în desfăşurarea misiunilor specifice încredinţate nouă, în Curia Romană sau în diferitele Sedii Episcopale, mereu martori ai unităţii Bisericii şi ai universalităţii sale.
În pofida provocărilor, dificultăţilor, persecuţiilor, Biserica lui Cristos nu încetează să proclame în fiecare zi în orice parte a lumii iubirea lui Dumnezeu faţă de oameni, să iradieze pretutindeni lumina Evangheliei, să insiste la timp potrivit şi nepotrivit în vestirea Cuvântului lui Dumnezeu. Nu se poate eluda riscul de a nu fi înţeleşi, de a fi refuzaţi şi de a trebui să fim dispuşi chiar şi la mărturia extremă. De altfel, culoarea purpurei face referinţă directă la ea, şi Dumneavoastră, Sfinte Părinte, ne veţi aminti îndată "să fim gata să ne comportăm cu tărie usque ad effusionem sanguinis pentru mărirea credinţei creştine, pentru pacea şi liniştea poporului lui Dumnezeu şi pentru libertatea şi răspândirea sfintei Biserici".
Sfinte Părinte, în această oră deosebit de semnificativă pentru noi, vrem să Vă reconfirmăm sentimentele noastre de iubire, de devoţiune, de încredere şi de fidelitate. Suntem conştienţi că inserarea noastră în Colegiul Cardinalilor ne angajează să fim alături de Dumneavoastră în desfăşurarea Ministeriului Apostolic încredinţat Sanctităţii Voastre. Deci reafirmăm devoţiunea noastră şi fidelitatea noastră faţă de Biserica lui Cristos, pe care astăzi îl invocăm ca Rege al universului, şi faţă de Persoana Dumneavoastră, conştienţi de onoarea de a putea colabora în slujba fraţilor noştri, în strânsă unire cu Succesorul lui Petru, cu Dumneavoastră, Sfinte Părinte, care v-a plăcut să vă definiţi "umil lucrător în via Domnului".
Încredinţăm astăzi noua noastră misiune, pe care Sanctitatea Voastră a voit să ne-o încredinţeze cu bunăvoinţă, în mâinile şi sub ocrotirea Fecioarei Maria, Maica Bisericii, Regina Apostolilor şi Ajutorul Creştinilor.
Cu Maria l-am preamărit pe Domnul, cu Ea vrem să fim mereu fideli şi disponibili faţă de voinţa lui Dumnezeu şi faţă de Cuvântul său.
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
