Cateheze liturgice despre sfânta Liturghie: "6. Sus inimile... spre înălţimea crucii! Rugăciunea euharistică"
A şasea cateheză liturgică propusă de Oficiul pentru Pastoraţia Liturgică şi Sacramente pentru perioada Postului Mare 2020 aprofundează primele momente ale Rugăciunii euharistice: Prefaţa şi Sfânt.
Rugăciunea lui Isus Cristos de la ultima cină este actualizată la Liturghie atunci când preotul rosteşte rugăciunea de aducere de mulţumire şi de sfinţire, prin care pâinea şi vinul devin Trupul şi Sângele lui Cristos. Această rugăciune euharistică este inima întregii celebrări, inimă din care izvorăşte toată putere mântuitoare a Sfintei Liturghii şi către care se îndreaptă aspiraţiile şi dorinţele întregii Biserici. Fiecare rugăciune euharistică este structurată în mai multe părţi, începând cu dialogul dintre preot şi credincioşi, Prefaţa şi Sfânt. Asupra acestora ne vom opri atenţia în cateheza de faţă.
Anul Sfintei Liturghii ne oferă posibilitatea de a redescoperi frumuseţea comuniunii cu Dumnezeu pe care o trăim la fiecare celebrare euharistică. Pentru a înlesni această redescoperire, Oficiul pentru Pastoraţia Liturgică şi Sacramente propune o serie de 10 cateheze liturgice (patru în timpul Adventului şi şase în timpul Postului Mare) despre sfânta Liturghie. Acestea vor aprofunda conţinutul liturgic al catehezelor propuse de episcopul Iosif Păuleţ în timpul Anului Sfintei Liturghii.
Pr. Daniel Iacobuţ
Oficiul pentru Pastoraţia Liturgică şi Sacramente
*
Cateheze liturgice pentru Anul Sfintei Liturghii
6. "Sus inimile... spre înălţimea crucii!" Rugăciunea euharistică: Prefaţa şi Sfânt
După ce a luat în mâinile sale pâinea şi apoi potirul, Isus a rostit rugăciunea de binecuvântare şi de mulţumire (Mc 14,22-23). Această rugăciune este actualizată la Liturghie atunci când preotul rosteşte rugăciunea de aducere de mulţumire şi de sfinţire, prin care pâinea şi vinul devin Trupul şi Sângele lui Cristos. Al doilea moment al liturgiei euharistice după ofertoriu este rugăciunea de aducere de mulţumire şi de sfinţire, sau rugăciunea euharistică. Intrăm astfel în inima întregii celebrări, inimă din care izvorăşte întreaga putere mântuitoare a Sfintei Liturghii şi către care se îndreaptă aspiraţiile şi dorinţele întregii Biserici. Biserica Romano-Catolică are mai multe rugăciuni euharistice - patru principale şi alte nouă care pot fi folosite în diferite împrejurări. Fiecare rugăciune euharistică are o bogăţie spirituală şi teologică proprie, având însă în comun structurarea în mai multe părţi, care vor fi toate analizate pe parcursul acestor cateheze. Dar mai întâi e important să conştientizăm caracterul unic al acestei rugăciuni, numită încă din antichitate actio, adică "acţiune".
Rugăciune - acţiune: o rugă ce săvârşeşte
Rugăciunea euharistică nu este doar o înşiruire de cuvinte îndreptate către Dumnezeu, ci este o autentică acţiune. E acţiunea aducerii de mulţumire a Bisericii împreună cu Cristos şi mai ales acţiunea sfinţitoare a lui Dumnezeu prin care sunt sfinţite darurile de pâine şi vin pentru a deveni Trupul şi Sângele lui Cristos; în acelaşi timp, sunt sfinţiţi toţi cei care participă cu inimă deschisă şi plină de credinţă.
În timpul rugăciunii euharistice are loc ceva uluitor: mintea este năucită în faţa tainei Iubirii care se jertfeşte, inima freamătă de emoţia învierii, credinţa doreşte să cuprindă darul Duhului, iar voinţa încearcă să devină părtaşă la înălţarea lui Cristos către Tatăl. Rugăciunea euharistică este cea mai importantă şi înaltă rugăciune: Biserica există pentru a o rosti, iar noi devenim Biserică atunci când ea este rostită. Mai mult, preotul însuşi există pentru a putea face această rugăciune în numele întregii Biserici. Prin ea, Biserica se îndreaptă către Tatăl şi îl imploră să trimită pe Duhul Sfânt asupra darurilor şi pe Fiul său cu trupul şi sângele său. Iar Duhul şi Fiul coboară şi acţionează, săvârşesc ceva minunat: transformă pâinea şi vinul în Trupul şi Sângele Fiului şi, în acelaşi timp, pe noi ne transformă într-un singur trup şi un singur suflet în Cristos. Nimic nu mai este la fel pe altar şi în Biserică după ce se săvârşeşte această rugăciune!
"Sus inimile!": preotul se adresează mai întâi poporului
Rugăciunea euharistică se deschide cu dialogul dintre preot şi credincioşi ("Domnul să fie cu voi"; "Sus inimile!"; "Să mulţumim Domnului"...). Acest dialog cuprinde trei scurte, dar importante îndemnuri din partea preotului şi răspunsurile credincioşilor. Dar de ce e nevoie ca preotul să se adreseze mai întâi poporului înaintea rugăciunii cele mai importante? În primul rând, pentru că avem nevoie să formăm un singur suflet care să se unească cu Cristos în rugăciunea sa de mulţumire şi sfinţire. Apoi, pentru a ne indica faptul că nivelul rugăciunii ajunge acum la gradul său cel mai înalt şi profund.
"Domnul să fie cu voi." - "Şi cu duhul tău." Am auzit deja acest dialog la începutul Liturghiei şi la proclamarea Evangheliei. De ce ar mai trebui repetat acum pentru a treia oară în mijlocul celebrării? Pentru a ne aminti că începem rugăciunea cea mai intensă a celebrării şi că avem nevoie de ajutorul divin. Salutul preotului este asemănător unei binecuvântări prin care arată poporului că, împreună cu el, va oferi Tatălui rugăciunea Fiului şi chiar viaţa Sa. Şi dacă adunarea credincioşilor are nevoie de ajutorul divin pentru a trăi bine rugăciunea, acest lucru este cu mult mai necesar preotului. El are nevoie de o atenţie sporită a inimii când va săvârşi gesturile lui Cristos şi, mai ales, când va pronunţa cuvintele sale pline de iubire şi putere dumnezeiască. Cuvintele poporului "şi cu duhul tău" sunt şi ele o adevărată binecuvântare asupra preotului, pentru că îi amintesc de prezenţa specială a Domnului primită la hirotonire. Cu alte cuvinte, credincioşii îi spun: "Acum fii preot pentru noi!", fiind însă conştienţi că există un singur Preot, Cristos însuşi, şi că acela care îl reprezintă acum are nevoie să fie într-o intensă sintonie cu el. Rolul esenţial al preotului în cadrul rugăciunii euharistice indică o realitate esenţială a tuturor rugăciunilor: Biserica se adresează Tatălui ceresc doar prin Cristos, Capul său. Iar preotul este semnul viu al lui Cristos în mijlocul nostru, care îşi conduce poporul înaintea Tatălui ceresc.
"Sus inimile!" - "Le avem la Domnul." Invitaţia preotului este un adevărat strigăt care vrea să ne retrezească atenţia minţii şi, mai ales, a inimii către ceea ce Dumnezeu va realiza. Dar întrucât preotul este semnul viu al lui Cristos, în spatele acestor cuvinte putem asculta chiar glasul lui Isus care ne spune încotro ne îndreptăm prin rugăciune. Cu Cristos împreună mergem "sus", către înălţimea crucii sale: "Când voi fi înălţat de pe pământ, îi voi atrage pe toţi la mine" (In 12,32). Mai mult, suntem atraşi de Cristos spre cer, acolo unde este aşezat la dreapta Tatălui şi unde sunt mereu prezente pătimirea, moartea şi învierea sa!
Drept răspuns, adunarea credincioşilor îi spune preotului şi, implicit, lui Cristos: "Le avem la Domnul." Cu toţii suntem conştienţi de ce ne cheamă Mântuitorul şi ne dorim să ajungem şi noi la înălţimea crucii lui Isus. Ne lăsăm purtaţi către înălţimea cerului, în veşnicul prezent al lui Dumnezeu, unde evenimentul trecut al pătimirii şi învierii ni se face prezent şi unde avem o pregustare a viitorului nostru veşnic de fii în Fiul. A avea sus inimile este o chemare mereu provocatoare pentru fiecare dintre noi, întrucât ne oferă posibilitatea de a lua distanţă faţă de grijile şi oboseala cotidiană şi a le privi în funcţie de scopul nostru ultim. Reprezintă, de fapt, împlinirea mişcării de convertire din întreaga noastră viaţă, care ne permite să realizăm spusele sfântului Paul: "Cugetaţi la cele de sus, şi nu la cele de pe pământ, căci voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă împreună cu Cristos în Dumnezeu" (Col 3,2).
"Să mulţumim Domnului Dumnezeului nostru." - "Vrednic şi drept este." Cuvintele ultimei părţi a dialogului dintre preot şi credincioşi vesteşte motivul pentru care toţi suntem chemaţi spre înălţimea crucii şi a cerului: recunoştinţa. Pentru ce îi mulţumim Domnului? În primul rând, pentru faptul că inimile noastre sunt la Domnul, iar acest lucru este posibil doar prin harul Duhului Sfânt. Dar, mai ales, îi mulţumim pentru înălţimea însăşi a crucii către care am fost atraşi. Îi suntem recunoscători pentru toate acţiunile minunate săvârşite în favoarea noastră, mai ales pentru moartea şi învierea lui. De fapt, Cristos însuşi îi mulţumeşte Tatălui pentru învierea sa, iar noi devenim părtaşi la aducerea sa de mulţumire. Tot ceea ce va urma va fi un act profund de recunoştinţă care pleacă din inima Bisericii spre inima Tatălui.
"Cu adevărat vrednic şi drept..." - preotul începe să vorbească cu Dumnezeu
Oare ce i-a spus Isus Tatălui în seara Cinei de Taină? Nu vom putea şti niciodată. Ştim doar că a rostit o rugăciune de mulţumire şi de binecuvântare. Niciun evanghelist - şi nici apostolul Paul - nu ne-a relatat acele cuvinte prin care Isus l-a binecuvântat pe Tatăl şi i-a mulţumit, limitându-se să ne ofere doar cuvintele sale asupra pâinii şi potirului: "Luaţi şi mâncaţi/beţi" şi "acesta este Trupul/Sângele meu". Ştim că Isus, ca orice evreu practicant, a pronunţat unele rugăciuni de binecuvântare a mesei, dar nu vom putea şti niciodată care au fost cu exactitate cuvintele folosite de el pentru a spune: "Mulţumesc, tată (Abba)!" Cu toate acestea, dacă dorim să intrăm în taina acelei cine şi să pătrundem trăirile Mântuitorului, putem să o facem ascultând rugăciunea Prefeţei, imnul de binecuvântare şi recunoştinţă care urmează imediat după dialogul iniţial al rugăciunii euharistice.
Prefaţa (din lat. prae - "înaintea" şi fari - "spun": "spun înaintea, în prezenţa") este vestirea solemnă a aducerii de mulţumire înaintea lui Dumnezeu şi a poporului adunat. Este unicul lucru "vrednic şi drept, de cuviinţă şi mântuitor" pe care îl poate face un creştin. De aceea, nu trebuie considerată doar un preambul la o parte principală care va urma sau pur şi simplu ca o introducere. Dimpotrivă, este o acţiune de aducere de mulţumire şi de sfinţire care va continua pe tot parcursul rugăciunii euharistice. Cântând sau recitând Prefaţa, preotul se îndreaptă cu glasul său către Tatăl, conştient fiind că în el se unesc toate glasurile credincioşilor prezenţi în biserică. Mai mult decât atât, în această rugăciune noi putem intui prin credinţă glasul şi trăirile lui Cristos care îl binecuvântează pe Tatăl şi îi mulţumeşte pentru tot ce a făcut spre binele şi mântuirea oamenilor.
Prefaţa este o rugăciune care variază de la o duminică la alta, de la o sărbătoare la alta, de la un timp liturgic la altul. În Liturghier avem mai mult de nouăzeci de astfel de rugăciuni care evocă şi actualizează rugăciunea de aducere de mulţumire a lui Isus de la ultima cină cu apostolii. Toate aceste rugăciuni au trei părţi, fiecare având un conţinut specific.
În prima parte, preotul se adresează Tatălui spunându-i că lucrul cel mai frumos şi mai bun pe care îl poate face Biserica este tocmai să-i aducă mulţumire prin Fiul său, Isus ("Cu adevărat vrednic..."). A doua parte a Prefeţei arată mereu motivul specific al aducerii de mulţumire, care de cele mai multe ori este o expresie succintă a ceea ce Cristos a făcut pentru noi. Această formă a rugăciunii, care prezintă în multe moduri diferite darurile primite de la Cristos, spune ceva important despre rugăciunea creştină. Noi nu îi mulţumim Tatălui într-un mod generic, ci recunoscând în mod concret lucrările sale în favoarea noastră. Noi, creştinii, ne rugăm istorisind cum Dumnezeu e prezent în viaţa noastră. Astfel că, în momentul în care preotul înalţă aducerea de mulţumire Tatălui pentru un lucru concret înfăptuit de Cristos, să ne gândim şi noi pentru care experienţă sau situaţie concretă din istoria vieţii noastre am putea să-i fim recunoscători. A treia parte încheie mulţumirea lărgind-o la Biserica cerească, unde îngerii şi sfinţii cântă neîncetat iubirea şi slava lui Dumnezeu ("De aceea, împreună cu toţi sfinţii şi îngerii..."). Vrem să cântăm împreună cu oştirea cerească pentru că suntem conştienţi că inimile noastre sunt sus, la înălţimea cerului. Întrucât suntem şi noi alături de sfinţi şi îngeri, ne unim cu imnul lor veşnic de laudă care va urma imediat prin cântarea "Sfânt". De asemenea, ne unim şi cu răposaţii noştri care, prin milostivirea divină, cântă şi ei iubirea Domnului alături de toată Biserica cerească. Atunci când se va termina Sfânta Liturghie şi ne vom întoarce "jos", în viaţa noastră de fiecare zi, ceva din noi înşine va rămâne sus, la Domnul, tocmai datorită acestei cântări care continuă neîncetat înaintea lui.
"Sfânt, sfânt, sfânt" - cântarea cerului care atinge pământul
Cuvintele imnului cântat din veşnicie în cer ne descriu realitatea invizibilă în care am fost atraşi prin rugăciunea euharistică: cerul şi pământul se întâlnesc pentru a contempla sfinţenia inefabilă a Domnului Dumnezeului Sabaot. Sfinţenia aparţine doar lui Dumnezeu, însă, în bunătatea sa, Domnul o revarsă asupra noastră prin Cristos şi Duhul Sfânt. Întregul popor al lui Dumnezeu (de pe pământ şi din cer) laudă Preasfânta Treime pentru mântuirea obţinută de Cristos. Cuvintele sale provin, în cea mai mare parte, dintr-o viziune a profetului Isaia (Is 6,1-4) şi din Apocalips. În această carte, apostolul Ioan este răpit în duh spre înălţimea Ierusalimului ceresc şi, la un moment dat, vede tronul lui Dumnezeu înconjurat de fiinţe cereşti care "zi şi noapte spuneau fără încetare: "Sfânt, sfânt, sfânt, Domnul, Dumnezeul cel atotputernic, cel care era, care este şi care vine!" (Ap 4,8).
În viziunile sale asupra tronului lui Dumnezeu din cer, apostolul Ioan întrezăreşte mereu şi Mielul lui Dumnezeu. Acesta este numele liturgic al lui Cristos răstignit şi înviat. Cu alte cuvinte, crucea Mântuitorului şi învierea sa sunt mereu prezente înaintea tronului lui Dumnezeu. Prin cruce şi înviere, sfinţenia lui Dumnezeu a umplut pământul, iar orice om care îşi deschide inima prin credinţă lui Cristos este atras mereu mai mult spre iubirea Celui de trei ori sfânt. De altfel, şi restul cuvintelor din imn ne amintesc de evenimentele care au precedat răstignirea lui Isus: "Osana în înaltul cerului! Bine este cuvântat cel care vine în numele Domnului." Sunt cuvintele psalmului 118 (Ps 118,26), care au fost cântate de popor atunci când Isus a intrat în Ierusalim mergând în mod conştient spre propria pătimire. Şi în următoarele momente ale rugăciunii euharistice vom continua să stăm înaintea tronului lui Dumnezeu, acolo unde este mereu prezentă jertfa Mielului. Această prezenţă vie ne permite să îl vedem în credinţă pe Cristos care vine între noi acum "în numele Domnului" şi să îi cântăm cu inimi pline de uimire şi dragoste: "Binecuvântat cel care vine!"
Întrebări pentru meditaţia personală sau discuţii în grup:
Care e percepţia mea actuală despre rugăciunea euharistică în cadrul Sfintei Liturghii? Care sunt gesturile care mă ajută să îl întrezăresc pe Cristos în ceea ce face şi spune preotul? Cum reuşesc să mă las atras spre înălţimea crucii şi a cerului prin Prefaţă şi Sfânt? Ce legătură cred că există între cruce, recunoştinţă şi sfinţenie?
Oficiul pentru Pastoraţia Liturgică şi Sacramente
* * *
Versiunea pdf a acestei cateheze, aranjată pentru printare faţă-verso. pe hârtie A4, cu îndoire la mijloc:
* * *
Secţiunea "Anul Sfintei Liturghii în Dieceza de Iaşi * 2019-2020" pe www.ercis.ro
