Cateheze liturgice despre sfânta Liturghie: 8. "Îi voi atrage pe toţi la mine". Anamneza, mijlocirile şi doxologia
A opta cateheză liturgică propusă de Oficiul pentru Pastoraţia Liturgică şi Sacramente pentru perioada Postului Mare 2020 aprofundează ultimele părţi ale rugăciunii euharistice: memorialul misterului pascal, mijlocirile şi doxologia finală. Prin aceste rugăciuni se împlineşte acel cuvânt profetic rostit de Mântuitorul: "Când voi fi înălţat de la pământ, îi voi atrage pe toţi la mine" (In 12,32). Actualizarea misterului pascal la Liturghie ne înfăţişează tuturor misterul înălţării lui Cristos pe cruce. Astfel şi-a revelat Dumnezeu puterea iubirii sale. Biserica şi întreaga lume sunt antrenate într-o mişcare tainică de atracţie care le conduce către misterul iubirii lui Dumnezeu. Mijlocirile rugăciunii euharistice extind, aşadar, puterea sfinţitoare a misterului pascal la toţi oamenii. Iar preamărirea finală a rugăciunii euharistice ne arată care este scopul unirii noastre cu Cristos: a trăi o viaţă de fii prin care îl preamărim pe Tatăl ceresc.
Anul Sfintei Liturghii ne oferă posibilitatea de a redescoperi frumuseţea comuniunii cu Dumnezeu pe care o trăim la fiecare celebrare euharistică. Pentru a înlesni această redescoperire, Oficiul pentru Pastoraţia Liturgică şi Sacramente propune o serie de 10 cateheze liturgice (patru în timpul Adventului şi şase în timpul Postului Mare) despre sfânta Liturghie. Acestea vor aprofunda conţinutul liturgic al catehezelor propuse de episcopul Iosif Păuleţ în timpul Anului Sfintei Liturghii.
Pr. Daniel Iacobuţ
Oficiul pentru Pastoraţia Liturgică şi Sacramente
*
Cateheze liturgice pentru Anul Sfintei Liturghii
8. "Îi voi atrage pe toţi la mine". Anamneza, mijlocirile şi doxologia
Chiar dacă nu se referă direct la Euharistie, cuvintele lui Isus "când voi fi înălţat de pe pământ, îi voi atrage pe toţi la mine" (In 12,32) ne ajută să descoperim ceea ce se întâmplă la sfânta Liturghie. Prin consacrare se actualizează înălţarea lui Isus pe cruce, şi astfel Mântuitorul lumii îi atrage pe toţi oamenii la sine, pentru a-i face părtaşi de gestul maxim de oferire către Tatăl. Puterea tainică a crucii continuă să acţioneze la sfânta Liturghie, atrăgându-i pe credincioşi pentru a deveni părtaşi la misterul pătimirii, morţii şi învierii Domnului. Acest lucru se realizează mai ales prin rugăciunile de după consacrare: memorialul misterului pascal (anamneza), invocarea Duhului asupra credincioşilor, mijlocirile pentru vii şi răposaţi, doxologia finală. Prin ele întreaga Biserică şi chiar întreaga lume sunt prezentate şi oferite Tatălui ceresc împreună cu ofranda de sine a Fiului. Fiecare dintre noi e chemat să se lase cuprins şi transformat de forţa de atracţie a iubirii dumnezeieşti. Căci doar iubirea Fiului mort şi înviat ne poate convinge să ne încredinţăm viaţa Tatălui, întrucât "doar iubirea e demnă de crezare" (H.U. von Balthasar).
"Îi voi atrage...": aclamaţia credinţei, anamneza şi epicleza unităţii
Misterul vieţii umane ni se dezvăluie treptat atunci când ajungem să ne întrebăm: care este forţa ce ne atrage inima, dăruindu-ne acelaşi timp libertate? Care e puterea capabilă să ne salveze din egoismul şi falimentele noastre, lăsându-ne în acelaşi timp responsabili de ceea ce alegem? Ce ne permite să trăim legături intense cu ceilalţi, fără a ne dizolva identitatea? În cele din urmă, ce ne poate înălţa dincolo de noi, pentru a fi şi mai mult noi înşine şi chiar a ne dărui pe noi înşine? Misterul vieţii este aşadar strâns legat de puterea iubirii. Pentru creştini iubirea nu este doar un sentiment generic, o energie universală, ci este o persoană: Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Omului. El ne-a oferit iubirea fără margini a Tatălui ceresc atunci când pe cruce a luat asupra sa păcatul lumii, dăruindu-ne iertarea şi reconcilierea, şi când, înviind din morţi, ne-a dăruit viaţa care învinge moartea. El continuă să ne atragă spre comuniunea cu Tatăl şi cu toţi cei care sunt fii prin Fiul. Căci la Liturghie acel "atunci" al misterului pătimirii, morţii şi învierii lui Cristos, devine "acum şi aici" al antrenării noastre în ofranda de sine a Fiului. Comuniunea aceasta devine perceptibilă pentru simţul credinţei prin aclamaţia credincioşilor de după consacrare, prin rugăciunea anamnezei şi a epiclezei unităţii.
Misterul credinţei: "e Paşte!"
După momentele cele mai sfinte ale întregii celebrări, preotul rosteşte o exclamaţie plină de uimire -"Misterul credinţei" - la care poporul răspunde printr-o aclamaţie izvorâtă din credinţă: "Moartea ta o vestim, Doamne, şi învierea ta o mărturisim până când vei veni". Într-adevăr a sosit clipa cea mai potrivită pentru a folosi cuvântul "mister"/"taină". Din punct de vedere creştin acest cuvânt determină un lucru vizibil care ascunde o realitate dumnezeiască invizibilă. Într-adevăr pâinea şi vinul de pe altar ascund sub vălul lor o realitate uimitoare: trupul şi sângele lui Cristos! Dar nu numai atât: este vorba despre Cristos care a murit, a înviat, va veni în slavă şi ne atrage să ne trăim viaţa în comuniune cu El. De aceea ne adresăm cu toţii lui Cristos în mod direct ("moartea ta, Doamne") şi, plini de credinţă, ne bucurăm de moartea şi învierea sa pentru noi. Cu alte cuvinte, e Paşte! Misterul credinţei este, în cele din urmă, misterul Paştelui lui Cristos prezent aici şi acum. Puterea de atracţie a Paştelui este aşadar în plină acţiune!
Anamneza şi oferta: "Amintind...îţi oferim"
Ceea ce exprimă poporul prin aclamaţia "misterului credinţei" anticipează ceea preotul săvârşeşte imediat după aceea. Ultimele cuvinte ale lui Isus asupra potirului au fost: "Faceţi aceasta în amintirea mea". Cuvântul grecesc din centrul acestui text este "anamnesis" ("amintire") şi face referinţă la o realitate bine imprimată în credinţa poporului ales: memorialul. Acesta reprezintă o celebrare care comemorează un eveniment mântuitor din trecut, actualizându-i efectele în prezent. La sfânta Liturghie se realizează memorialul morţii şi învierii Domnului, astfel încât aceste evenimente din trecut sunt actualizate prin celebrarea cinei Domnului.
Cuvântul "anamneză" a fost folosit pentru a denumi acea parte a rugăciunii euharistice ce urmează imediat după porunca Mântuitorului. Această parte începe de regulă cu adverbul "aşadar" ("Celebrând, aşadar, moartea şi învierea Fiului tău"), pentru că rugăciunea va împlini exact ceea ce el a poruncit. Celebrarea memorialului nu este doar o amintire a ceea ce a făcut Cristos pentru noi, ci, prin puterea Duhului Sfânt, reprezintă actualizarea acum şi aici a jertfei sale de iubire. Astfel că atunci când preotul rosteşte "Celebrând, aşadar, moartea şi învierea Fiului tău", de fapt el vrea să spună: "priveşte, Tată ceresc: noi săvârşim ceea ce ne-a poruncit Fiul tău şi devenim prezenţi la ceea ce a făcut El pentru noi - a murit, a înviat şi s-a suit la dreapta ta spre a mijloci pentru noi".
Paştele reprezintă momentul maxim de dăruire şi iubire a lui Cristos: atunci ne-a oferit şi ne-a spus totul. Doar că prin memorial acel "atunci" devine "acum", iar noi nu suntem străini de ceea ce se întâmplă, nu suntem simpli spectatori. Săvârşind memorialul Paştelui, Cristos ne antrenează în acţiunea sa de dăruire. Suntem atraşi în interiorul evenimentului crucial pentru întreaga istorie şi de acolo îi oferim Tatălui lucrul cel mai preţios pe care îl avem: "îţi oferim cu mulţumire această jertfă vie şi sfântă" (RE III). Ce îi oferim aşadar Tatălui? Însăşi comuniunea noastră cu jertfa lui Cristos: nu doar ceea ce a făcut Isus pentru noi, ci chiar unirea noastră cu dăruirea de sine a Mântuitorului. Cu adevărat suntem atraşi în acţiunea lui Cristos, ne încredinţăm şi noi Tatălui împreună cu El, pentru ca viaţa noastră să fie transformată într-un "prinos veşnic". Anamneza şi oferta ne transmit un adevăr profund: prin rugăciunea euharistică nu se realizează doar consacrarea pâinii şi a vinului în trupul şi sângele Domnului, ci se realizează unirea noastră cu evenimentul morţii şi învierii Domnului. Şi această unire devine jertfa noastră oferită în unire cu jertfa lui Cristos!
Epicleza unităţii
Atracţia jertfei pascale a Domnului nu ne uneşte doar cu Cristos, ci creează o comuniune şi între noi. Acest adevăr este manifestat de a doua invocare a Duhului Sfânt din rugăciunea euharistică, epicleza unităţii. Înainte de consacrare, prima invocare a Duhului se referea la darurile de pâine şi vin, pentru ca ele să devină trupul şi sângele Domnului. După anamneză şi ofertă, Duhul Sfânt este invocat cu putere asupra credincioşilor: "Te rugăm cu umilinţă să ne unească Duhul Sfânt pe noi, care ne facem părtaşi de trupul şi sângele lui Cristos". De această dată Duhul Sfânt este invocat nu pentru a transforma darurile, ci pentru a ne transforma pe noi, cei care le vom primi în momentul împărtăşaniei.
Dar în ce ne transformă Duhul Sfânt? Ne răspunde chiar rugăciunea Bisericii: "devenim un singur trup şi un singur suflet în Cristos". Rodul împărtăşirii cu Cristos este împărtăşirea fraternă dintre toţi creştinii. Iubirea care ne uneşte cu Domnul creează şi comuniunea dintre mădularele trupului său mistic, unitatea Bisericii. Puterea de atracţie a misterului pascal ne oferă antidotul la dezbinările care nu încetează să rănească comuniunea dintre noi. Şi tot ceea ce realizăm pentru ca unitatea dintre creştini să devină realitate vizibilă devine lucrare a Duhului Sfânt, o jertfă plăcută Domnului. De aceea sfântul Augustin spunea: "Aceasta este jertfa creştinilor: noi, fiind mulţi, formăm un singur trup în Cristos".
"...pe toţi" : mijlocirile
Cristos nu este doar Mântuitorul unora dintre oameni, ci al tuturor oamenilor şi al întregului univers. Cel înviat îi atrage pe toţi la sine. Mai mult, întreaga realitate creată este antrenată într-o tainică îndreptare spre Domnul: "iar când toate îi vor fi supuse, atunci şi el, Fiul, se va supune celui care i-a supus lui toate, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toţi" (1Cor 15,28). Iată de ce imediat după ce am celebrat memorialul morţii şi învierii Domnului, Biserica invocă de la Tatăl roadele jertfei pascale a lui Isus pentru "toţi cei care te caută cu inimă curată" (RE IV). Aceste invocaţii sunt numite şi mijlociri, adică rugăciuni prin care adunarea liturgică îi cere lui Dumnezeu Tatăl să-şi amintească de Biserica răspândită pe întregul pământ, de întreaga lume: "Adu-ţi aminte, Doamne". Însă a-i cere Tatălui să "îşi aducă aminte" nu înseamnă altceva decât a-l implora să facă prezentă şi lucrătoare pentru toţi cei amintiţi iubirea sa sfinţitoare. Când Dumnezeu îşi aminteşte, El înfăptuieşte, căci memoria sa este veşnicul prezent al iubirii divine. Iar fiecare dintre noi "este rodul unui gând de iubire al lui Dumnezeu" (papa Benedict al XVI-lea).
Rugăciunile euharistice au diferite modalităţi de a exprima mijlocirile. De fapt sunt exprimări diferite ale aceleiaşi dorinţe: puterea mântuitoare a misterului pascal să fie extinsă asupra tuturor. Unul dintre lucrurile pe care le observăm la toate mijlocirile este menţionarea unor nume. Înainte de toate sunt numele sfinţilor din paradis: în primul rând sfânta Fecioară Maria, apoi sfântul Iosif, şi sfinţii sărbătoriţi în respectiva zi. Prin menţionarea lor ni se dezvăluie taina la care suntem părtaşi: suntem în comuniune cu sfinţii noştri ocrotitori, şi prin harul sfintei Liturghii şi al unei vieţi sfinte ne vom bucura într-o zi şi noi împreună cu ei de viaţa veşnică.
Apoi sunt numiţi sfântul părinte papa şi episcopul nostru. Nu facem asta doar pentru a-i susţine cu rugăciunea noastră, ţinând cont de misiunea lor dificilă. Mai degrabă, în persoana episcopului este prezentă întreaga Biserică locală, dieceza noastră, iar în persoana papei este prezentă întreaga Biserică universală. Apoi sunt numiţi, nu cu numele propriu ci drept un întreg, toţi oamenii, chiar şi cei care nu sunt creştini sau refuză să creadă în Cristos. Ei sunt "fiii risipiţi pretutindeni" (RE III) pe care îi încredinţăm Tatălui milostiv, având speranţa că puterea de atracţie a iubirii lui Cristos va fi roditoare şi în vieţile lor. Apoi îi numim şi pe oamenii care au plecat dintre noi la Tatăl, fie pe răposaţii creştinii ("fraţii noştri răposaţi") cât şi pe cei necreştini ("toţi drepţii care au trecut din această lume" RE III). Uneori sunt pronunţate chiar numele proprii ale unor răposaţi pentru care se celebrează sfânta Liturghie în mod special. Şi acest lucru ne oferă o mare mângâiere: prin puterea jertfei lui Cristos celebrată pe altar aceşti răposaţi sunt purificaţi şi atraşi mereu mai mult spre Dumnezeu, pentru a se putea bucura pe deplin de vedere feţei sale.
"...la mine": Doxologia şi marele Amin
Singurul motiv pentru care Cristos vrea să ne atragă pe toţi la sine este iubirea Tatălui ceresc. El nu ne "se-duce" (atrage pentru sine) ci ne "con-duce" la Tatăl. De fapt Isus Cristos ne îndreaptă mereu către Tatăl său, vrea să ne atragă în urcarea sa la Tatăl: "Mă urc la Tatăl meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul meu şi Dumnezeul vostru" (In 20,17). Dar singura cale prin care ajungem la Tatăl este Cristos: "prin Cristos, cu Cristos şi în Cristos".
La sfânta Liturghie suntem atraşi către Cristos pentru ca El să ne conducă la Tatăl şi, împreună cu El, să îi aducem Tatălui "toată cinste şi mărirea". Am ajuns la ultimul moment al rugăciunii euharistice: doxologia - rugăciunea de laudă şi preamărire a lui Dumnezeu Tatăl. Când rosteşte sau cântă această aclamaţie de preamărire preotul ridică către Tatăl ceresc sacramentul trupului şi sângelui lui Cristos. Cuvintele şi gestul acestui solemn moment ne transmit esenţa sfintei Liturghii: trupul şi sângele Domnului sunt oferite Tatălui împreună cu ofranda vieţilor noastre pentru a-l preamări şi pentru a ne mântui. În sfârşit atracţia iubirii lui Dumnezeu se împlineşte: întreaga umanitate se îndreaptă către Tatăl prin Cristos, cu Cristos şi în Cristos. Tatăl ceresc îl vede pe Fiul său urcând spre El împreună cu umanitatea reconciliată în trupul său şi se bucură că planul său de mântuire ne-a cuprins şi pe noi.
La finalul acestei rugăciuni toţi credincioşii aclamă: "Amin", adică "aşa să fie". Am urmărit cu atenţie întreaga rugăciune euharistică şi l-am văzut pe Cristos, prin ochii credinţei, conducându-ne rugăciunea. L-am urmat pe Cristos făcând memorialul morţii şi învierii sale şi ajungem, prin El şi cu El, înaintea feţei Tatălui. Înaintea a tot ce a făcut Cristos pentru noi prin rugăciunea euharistică simţim nevoia să aclamăm: "Amin". Nu este aşadar doar răspunsul nostru la doxologia finală ci la întreaga rugăciune euharistică. Este cel mai important "amin" din întreaga sfântă Liturghie pentru că include toate celelalte aclamaţii de acest tip. Sfântul Augustin spunea: "a spune amin înseamnă a-şi da propria semnătură". Nu am asistat aşadar ca spectatori la rugăciunea euharistică, ci ne-am dat semnătura propriei credinţe. Acest "amin" este sigiliul pus pe comoara cea mai preţioasă a creştinilor: trupul şi sângele Domnului care se jertfeşte pentru ca noi să avem viaţă prin El.
Întrebări pentru meditaţia personală:
Cum mă las atras de Cristos prin cuvintele şi gesturile rugăciunii euharistice? Ce înseamnă pentru mine a mă uni la moartea şi învierea Domnului? Ce nume aş adăuga la mijlociri? Cum reuşesc să trăiesc marele "Amin" în viaţa cotidiană?
Oficiul pentru Pastoraţia Liturgică şi Sacramente
* * *
Versiunea pdf a acestei cateheze, aranjată pentru printare faţă-verso. pe hârtie A4, cu îndoire la mijloc:
* * *
Secţiunea "Anul Sfintei Liturghii în Dieceza de Iaşi * 2019-2020" pe www.ercis.ro
