Anul Sfintei Liturghii ne oferă posibilitatea de a redescoperi frumuseţea comuniunii cu Dumnezeu pe care o trăim la fiecare celebrare euharistică. Pentru a înlesni această redescoperire, Oficiul pentru Pastoraţia Liturgică şi Sacramente va propune o serie de 10 cateheze liturgice (patru în timpul Adventului şi 6 în timpul Postului Mare) despre sfânta Liturghie. Acestea vor aprofunda conţinutul liturgic al catehezelor propuse de episcopul Iosif Păuleţ în timpul Anului Sfintei Liturghii.
Textul celor 10 cateheze liturgice poate fi folosit drept punct de plecare pentru catehezele ce vor fi realizate în comunităţile noastre, precum şi drept un instrument util meditaţiei personale a credincioşilor.
Intenţia de fond a acestor cateheze liturgice va fi să dezvăluie ceea ce Dumnezeu săvârşeşte pentru noi la Liturghie. La Cina cea de taină, evanghelistul Ioan ne relatează că Isus, după ce a spălat picioarele ucenicilor săi, i-a întrebat: "Înţelegeţi ce am făcut pentru voi?" (In 13,12). Această întrebare rămâne vie şi continuă să ne interpeleze pe fiecare dintre noi atunci când participăm la sacramentul iubirii pe care Domnul l-a orânduit în timpul acelei cine: sfânta Liturghie. Înţelegem ce face Cristos pentru noi? Putem să-i ajutăm şi pe apropiaţii noştri să înţeleagă acest dar minunat?
Pentru a putea răspunde avem nevoie să ne lăsăm formaţi de riturile şi rugăciunile prin care Cristos vine la noi şi ne invită la ospăţul său pascal: "Iată, eu stau la uşă şi bat! Dacă cineva ascultă glasul meu şi-mi deschide uşa, voi intra la el şi voi sta la masă cu el şi el cu mine" (Ap 3,20).
Pr. Daniel Iacobuţ
Oficiul pentru Pastoraţia Liturgică şi Sacramente
*
Cateheze liturgice pentru Anul Sfintei Liturghii
1. Sfânta Liturghie: inima Bisericii
De ce tocmai "inimă"?
Dacă inima nu pulsează aşa cum ar trebui, întregul trup va resimţi consecinţele. Sfânta Liturghie este inima cultului creştin, izvorul şi culmea vieţii şi misiunii Bisericii. Dacă Sfânta Liturghie nu "pulsează" aşa cum ar trebui, va suferi întregul trup al Bisericii şi fiecare membru al său. Sau, dimpotrivă, dacă viaţa noastră de credinţă este pusă în mişcare de participarea la Sfânta Liturghie, atunci sănătatea spirituală a trupului Bisericii şi a fiecărui creştin este garantată. Însă pentru ca Sfânta Liturghie "să pulseze" bine avem nevoie să participăm cu toată fiinţa noastră în dubla sa mişcare, de chemare şi de trimitere. De fapt, inima fiecăruia dintre noi cunoaşte o mişcare de contracţie (sistola) şi una de relaxare (diastola). La fel şi Sfânta Liturghie, inima Bisericii, are o dublă mişcare: ne cheamă să ne împărtăşim din iubirea lui Cristos (sistola) şi ne trimite să împărtăşim această iubire şi celor care nu o cunosc (diastola). Cristos ne cheamă la Liturghie să ne apropiem de inima sa, precum odinioară a făcut la Cina de taină cu apostolul iubit (In 13,25), iar apoi ne trimite în misiune să răspândim iubirea inimii sale, aşa cum a poruncit apostolilor după Înviere (Mc 16,15).
Cum putem intra în taina Sfintei Liturghii?
Când participăm la Sfânta Liturghie celebrăm plini de uimire şi credinţă "sfintele Taine". Atunci se actualizează pentru noi ceea ce a orânduit Cristos la "Cina de taină": jertfa trupului şi sângelui său, jertfa iubirii care avea să fie oferită Tatălui pe lemnul crucii. În jertfa crucii şi în Sfânta Liturghie ce o actualizează este dezvăluită întreaga iubire a lui Dumnezeu pentru noi, "toate comorile înţelepciunii şi ale cunoaşterii" (Col 2,2). De aceea pentru creştini cuvântul "taină" nu înseamnă în primul rând ceva secret, ascuns, imposibil de a fi cunoscut. Dimpotrivă, taina este ceva concret, vizibil, care ne pune în legătură cu realitatea invizibilă a lui Dumnezeu. Crucea, de exemplu, este ceva concret care ne pune în legătură cu Fiul lui Dumnezeu şi iubirea sa mântuitoare.
Sfânta Liturghie este o taină nu pentru că nu am putea înţelege nimic din conţinutul ei, ci pentru că e ceva concret - pâinea şi vinul de pe altar - în care e prezentă realitatea trupului şi sângelui lui Cristos. Mai mult, Sfânta Liturghie cuprinde pe parcursul celebrării ei mai multe "taine" care gravitează în jurul tainei centrale a trupului şi sângelui lui Cristos. E vorba despre gesturile, riturile, rugăciunile şi persoanele de la Liturghie (preotul şi membrii comunităţii cu diferitele lor roluri): toate acestea sunt elemente concrete care ascund şi, în acelaşi timp, ne dezvăluie ceva din prezenţa Domnului. În acestea e tăinuită şi totodată împărtăşită venirea Domnului Isus Cristos la noi. Pentru a descoperi venirea Lui avem nevoie de o inimă capabilă să vadă dincolo de semnele şi simbolurile Liturghiei, de o inimă care să strige neîncetat asemenea Bisericii din cartea Apocalipsului: "Maranatha! Vino, Doamne Isuse!" (Ap 22,20)
Dar ce înseamnă "Liturghie"?
Termenul "liturghie" ne dezvăluie ceva din esenţa tainei pe care o celebrăm. Provine din contopirea a două cuvinte greceşti: "laos" (popor) şi "ergon" (acţiune, lucrare). În traducere, "liturghie" are, în acelaşi timp, două semnificaţii: o acţiune pentru popor realizată de Dumnezeu, dar şi o lucrare înfăptuită de popor pentru Dumnezeu. Liturghia nu este un discurs, o povestire, nici o înşiruire de cuvinte şi gesturi, ci o lucrare a lui Dumnezeu pentru noi şi a noastră pentru El.
Liturghia este acţiunea, lucrarea cea mai puternică de sfinţire pe care Dumnezeu o săvârşeşte pentru poporul său. Tocmai de aceea se numeşte şi "sfântă". Cel de trei ori sfânt, Dumnezeu, coboară spre noi: Tatăl ceresc ni-l oferă pe Fiul său prin puterea Duhului Sfânt. Liturghia este "rugul ce arde fără să se mistuiască" în care Dumnezeu ne manifestă numele său, "Taborul spiritual" unde ne dăruieşte o rază din strălucirea sa, "Cenacolul" în care ne spală picioarele şi devine hrana noastră, "Golgota" pe care îşi varsă sângele preţios, "grădina Învierii" de unde ne trimite să vestim bucuria Paştelui.
Totodată Liturghia este culmea acţiunii noastre, a poporului creştin, pentru Dumnezeu şi pentru ceilalţi. Nu avem ceva mai valoros de oferit lui Dumnezeu şi celorlalţi oameni decât jertfa de iubire a lui Cristos, la care unim tot ceea ce noi trăim şi înfăptuim. Nu există acţiune mai importantă decât a-i spune "Da" lui Dumnezeu asemenea Sfintei Fecioare, a-l adora asemenea sfinţilor şi îngerilor în cer, a-l lăuda şi a-i mulţumi asemenea samariteanului vindecat de lepră, a mijloci pentru ceilalţi asemenea prietenilor paraliticului vindecat de Domnul.
Când începe sfânta Liturghie?
Unii ar răspunde: "atunci când preotul iese din sacristie în procesiune cu ministranţii"; alţii, în schimb: "nu, când preotul spune: În numele Tatălui..."; alţii, poate, ar spune: "când sună clopoţeii sau clopotul bisericii".
De fapt, Liturghia începe cu mult timp înainte. Începutul efectiv al celebrării este rodul lucrării tainice a iubirii lui Dumnezeu în viaţa fiecărui creştin. Dumnezeu ne cheamă la Liturghie în stilul său discret: aprinzând în inimă dorinţa de a-l întâlni, luminându-ne mintea pentru a-i căuta învăţătura, întărindu-ne voinţa pentru a depăşi piedicile din drumul nostru spre celebrare. Clopotul bisericii, glasul rudelor sau al prietenilor ce ne invită la Liturghie reprezintă semnul sensibil al glasului Tatălui ce ne invită la ospăţul de nuntă al Fiului său (Lc 14,15-24). De aceea sfânta Liturghie începe cu procesiunea tuturor credincioşilor care ies din casele lor şi se îndreaptă pe jos, cu maşina sau bicicleta spre casa Tatălui. Formarea adunării creştinilor care vin din diferite direcţii în acelaşi loc este primul semn al lucrării lui Dumnezeu pentru oameni, căci Isus a murit "pentru a-i aduna laolaltă pe fiii risipiţi ai lui Dumnezeu" (In 11,52).
Ajungând la biserică, trebuie să-i trecem pragul, să intrăm pe uşă înăuntrul lăcaşului sacru. Şi acest moment este semnificativ, căci Mântuitorul a spus despre sine că El este "poarta. Dacă cineva intră prin mine, va fi mântuit" (In 10,9). Intrând prin acea uşă facem un pas în plus spre mântuire şi ne deschidem inima la prezenţa lui Cristos. Asta nu înseamnă că trebuie să lăsăm la uşă problemele, grijile sau temerile noastre, ci că trebuie să le trecem prin iubirea Domnului, să le depunem înaintea altarului său. De aceea primele gesturi pe care le facem intrând pe uşă îngenuncherea înaintea prezenţei reale a lui Cristos din tabernacol şi să ne însemnarea cu sfânta cruce luând puţină apă sfinţită din agheasmatar. Ne amintim astfel de apa botezului nostru prin care am devenit fii adoptivi ai lui Dumnezeu, membri ai familiei sale. Apoi aşteptăm în rugăciune tăcută să sune clopoţeii din biserică ce ne vor indica începutul efectiv al celebrării.
2. Pragul prezenţei lui Dumnezeu - riturile introductive
Sfânta Liturghie începe prin câteva rituri introductive care au scopul de a conduce întreaga adunare să aibă inima pregătită pentru a-l întâlni pe Cristos cel înviat. Am putea spune că aceste rituri reprezintă pragul pe care Biserica ne invită să îl trecem pentru a intra în prezenţa lui Dumnezeu. Iar pragul acesta cuprinde trei trepte pe care întreaga comunitate trebuie să le urce. Prima treaptă este procesiunea, cântarea de început şi salutul preotului. A doua este actul penitenţial şi imnul "Mărire". Ultima treaptă este rugăciunea zilei.
Păşind pe prima treaptă spre Domnul vieţii...
Prima treaptă către masa Cuvântului şi a sfintei Jertfe este intrarea în procesiune a preotului cu ministranţii şi salutul. Procesiunea e o acţiune simbolică şi nu o paradă sau baie de mulţime. Ea simbolizează venirea lui Cristos în sânul comunităţii care îl aşteaptă. Cristos e cel care deschide procesiunea prin semnul jertfei sale, crucea, şi o închide prin semnul viu al prezenţei sale, persoana preotului. Acesta este îmbrăcat în veşminte liturgice pentru a arăta că nu săvârşeşte ceva în nume propriu, ci chiar în persoana lui Cristos. Procesiunea se îndreaptă către altar pentru a ne arăta că fiecare pas al vieţii noastre are nevoie să fie orientat către întâlnirea cu Dumnezeu.
Poporul îşi manifestă bucuria venirii Domnului prin cântarea ce însoţeşte procesiunea. Acest cântec înlesneşte comuniunea dintre toţi cei care luăm parte la sfânta Liturghie şi ne ajută să ne descoperim drept un singur trup: trupul lui Cristos, care e prezent unde doi sau trei sunt adunaţi în numele său (cf. Mt 18,20). Venim din locuri diferite, avem mentalităţi diferite, dar iată-ne cântând împreună aceleaşi cuvinte, pe aceleaşi note şi în acelaşi ritm. Ni se dezvăluie astfel simfonia aceleiaşi credinţe, care ne uneşte în armonie în ciuda tuturor diferenţelor. Totodată cântecul de început are menirea de a ne introduce în misterul pe care îl celebrăm, în timpul liturgic specific, în lecturile care vor fi proclamate. E un cântec ce aparţine întregii comunităţi, şi nu doar corului. Pentru că toţi trebuie să aibă bucuria de a-i cânta Mirelui care vine la ospăţul său de nuntă.
Apoi urmează salutul. Dar pe cine salutăm şi cum? Dacă vom fi atenţi la toate momentele începutului Liturghiei vom vedea că preotul va îngenunchea la treptele altarului pentru a saluta prezenţa reală a lui Cristos din tabernacol şi, apoi, ajuns la masa altarului, se va apleca în semn de veneraţie şi o va săruta. Acel sărut este salutul pe care preotul, în numele întregii comunităţi, îl adresează lui Cristos. Într-adevăr altarul este simbolul lui Cristos, piatra din care izvorăşte apa vieţii (Ex 17,6) şi piatra unghiulară a întregii Biserici (Ef 2,20). Este sfânt pentru că a fost consacrat lui Dumnezeu, pentru că pe el se actualizează în mod nesângeros jertfa crucii şi pentru că este masa ospăţului Mielului lui Dumnezeu. Aşadar salutul este înainte de toate adresat lui Dumnezeu, cel care ne-a chemat la ospăţul de nuntă al Fiului său.
După ce a sărutat altarul, preotul merge la un scaun special de unde va conduce întreaga rugăciune a comunităţii. Şi acesta este un loc simbolic: el trimite la Cristos, bunul Păstor, care conduce mulţimea credincioşilor şi o orientează în rugăciune spre Tatăl. Nu este aşadar un loc pentru a etala o anumită superioritate a preotului, ci pentru a indica slujirea lui de semn viu al lui Cristos, capul Bisericii. Apoi, de la scaun, preotul va saluta comunitatea care e adunată "în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh". A invoca numele Preasfintei Treimi şi a face semnul crucii înseamnă a vesti motivaţia adunării noastre. Motivul pentru care suntem împreună este numele lui Dumnezeu: El este Tatăl care ne-a creat; este Fiul care ne-a răscumpărat; este Duhul Sfânt care ne-a făcut fii în Fiul. Motivul prezenţei noastre este semnul crucii care s-a imprimat adânc în fiinţa noastră de la Botez şi care acum devine viu prin Jertfa Sfintei Liturghii.
Salutul preotului pentru popor continuă cu o formulă liturgică care vesteşte comunităţii prezenţa Domnului: "Domnul să fie cu voi!". Este o vestire şi nu o urare! Spune aceasta deschizându-şi braţele, ca şi cum ar manifesta îmbrăţişarea lui Dumnezeu pentru toţi ce adunaţi în numele lui Cristos. Iar comunitatea, la rândul său, îi vesteşte preotului prezenţa lucrătoare a lui Cristos în persoana sa: "Şi cu duhul tău!". Cu alte cuvinte, fiecare recunoaşte şi vesteşte prezenţa Domnului în celălalt, atât în adunare (mădularele trupului lui Cristos), cât şi în preot (capul trupului). Suntem introduşi astfel în prezenţa discretă dar reală a Domnului. Iată-ne păşind deja prima treaptă spre Domnul!
Întrebări pentru meditaţia personală sau discuţii în grup:
Am cunoscut un creştin sau sfânt pentru care sfânta Liturghie era inimii credinţei sale?
Prin ce imagini aş descrie importanţa sfintei Liturghii în viaţa mea?
Cum acţionează Dumnezeu pentru mine la Liturghie?
Cum aş putea fi şi eu instrument al chemării pe care Dumnezeu o adresează tuturor de a-l întâlni?
Ce înseamnă pentru mine salutul altarului şi apoi salutul pe care mi-l adresează preotul?
Oficiul pentru Pastoraţia Liturgică şi Sacramente
* * *
Versiunea pdf a acestei cateheze, aranjată pentru printare faţă-verso. pe hârtie A4, cu îndoire la mijloc:
* * *
Secţiunea "Anul Sfintei Liturghii în Dieceza de Iaşi * 2019-2020" pe www.ercis.ro
