Cateheze liturgice despre sfânta Liturghie: "4. Liturgia Cuvântului: hrana vieţii, a credinţei şi a rugăciunii"
A patra cateheză liturgică propusă de Oficiul pentru Pastoraţia Liturgică şi Sacramente pentru perioada Adventului 2019 are titlul "Liturgia Cuvântului: hrana vieţii, a credinţei şi a rugăciunii".
Liturgia Cuvântului este dialogul de iubire dintre Dumnezeu şi poporul său. Prima parte a acestui dialog cuprinde lecturile biblice, iar partea a doua răspunsul la acestea din partea comunităţii prin omilie, mărturisirea de credinţă şi rugăciunea credincioşilor. Prin acestea Dumnezeu continuă să ne hrănească viaţa, credinţa şi rugăciunea. În a patra cateheza liturgică vom căuta să aprofundăm sensul acestor momente în desfăşurarea celebrării, dar şi în viaţa noastră de credinţă.
Anul Sfintei Liturghii ne oferă posibilitatea de a redescoperi frumuseţea comuniunii cu Dumnezeu pe care o trăim la fiecare celebrare euharistică. Pentru a înlesni această redescoperire, Oficiul pentru Pastoraţia Liturgică şi Sacramente propune o serie de 10 cateheze liturgice (patru în timpul Adventului şi 6 în timpul Postului Mare) despre sfânta Liturghie. Acestea vor aprofunda conţinutul liturgic al catehezelor propuse de episcopul Iosif Păuleţ în timpul Anului Sfintei Liturghii.
Pr. Daniel Iacobuţ
Oficiul pentru Pastoraţia Liturgică şi Sacramente
*
Cateheze liturgice pentru Anul Sfintei Liturghii
4. Liturgia Cuvântului: hrana vieţii, a credinţei şi a rugăciunii
Sfântul Augustin, un maestru al căutării fericirii în Dumnezeu, spunea: "pentru tine ne-ai făcut, Doamne, şi neliniştită este inima noastră până se va odihni în tine". Neliniştea pe care o purtăm cu toţii în inimă îmbracă diferite forme prin dorinţele noastre profunde de fericire, de adevăr, de libertate, de dreptate, de iubire. Toate aceste dorinţe vorbesc despre foamea noastră de fond după iubirea veşnică a lui Cristos. Prin liturgia Cuvântului, Dumnezeu vine în întâmpinarea foamei de iubire şi ne dăruieşte hrana Cuvântului său. După ce l-am ascultat pe Dumnezeu la prima parte a mesei Cuvântului (lecturile din Sfânta Scriptură şi cântările dintre acestea), suntem invitaţi să-i răspundem prin a doua parte: omilia, mărturisirea de credinţă şi rugăciunea credincioşilor. Răspunzându-i lui Dumnezeu, permitem inimii şi minţii să asimileze Cuvântul divin, care va deveni astfel hrană pentru viaţă (omilia), pentru credinţă (crezul) şi pentru rugăciune (rugăciunea credincioşilor).
Omilia lui Isus Cristos de la Nazaret
O singură dată Isus ne este prezentat de Evanghelii în postura aceluia care proclamă Scriptura şi o comentează într-o adunare liturgică: în sinagoga satului său natal, Nazaret, în mijlocul celor adunaţi pentru rugăciunea de sâmbătă (Lc 4,16-21). Isus îşi deschide misiunea publică deschizând cartea profetului Isaia şi proclamând într-un singur verset (Is 61,1) sinteza vieţii sale: "Duhul Domnului este asupra mea: pentru aceasta m-a uns, să duc săracilor vestea cea bună...". Atunci a avut loc instituirea liturgiei creştine a Cuvântului, la fel cum în cenacol, la Cina de pe urmă, a avut loc instituirea liturgiei euharistice. În acelaşi mod în care Cristos a citit şi interpretat fragmentul din profetul Isaia, adică descoperind legătura dintre acele cuvinte şi propria sa persoană, tot la fel şi noi creştinii citim, înţelegem şi interpretăm Scriptura în adunările noastră găsind în ea toate cele scrise cu privire la El (Lc 24,27).
După ce Isus a citit versetul profetic despre Mesia şi s-a aşezat, ochii tuturor au rămas aţintiţi asupra lui, aşteptându-i comentariul şi interpretarea. Luând atunci cuvântul, Cristos a orânduit modelul oricărei omilii creştine: "Astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta pe care aţi ascultat-o cu urechile voastre!" (Lc 4,21). În aceste puţine cuvinte sunt cuprinse elementele esenţiale ale oricărui comentariu omiletic al Scripturii: "astăzi" şi nu ieri, mâine sau altă dată; "Scriptura aceasta" şi nu vreun alt text, sau vreun alt verset; "s-a împlinit" şi nu doar s-a povestit, ori s-a citit; "urechile voastre", adică pentru cei care au fost atinşi de glasul lui Cristos şi nu pentru alţii. Cristos a actualizat Cuvântul care a fost ascultat de către toţi şi le-a propus ascultătorilor să îl primească drept Mesia şi Mântuitor. Acesta e rostul omiliei: să arate cum vestea cea bună a Evangheliei se împlineşte "astăzi" pentru noi, comunitatea concretă care am ascultat glasul Domnului din Scriptură. Cuvântul devine eveniment în viaţa noastră, devine hrană pentru viaţa noastră.
Omilia de la Sfânta Liturghie: frângerea pâinii Cuvântului
Aşa cum după prefacere sau consacrare, preotul frânge pâinea euharistică pentru a ne-o putea dărui la Împărtăşanie, tot la fel după proclamarea Evangheliei, preotul "frânge pâinea Cuvântului" pentru ca să devină hrană pentru viaţa noastră. Cuvântul omilia vine din limba greacă (homilia) şi înseamnă "conversaţie familiară într-o reuniune". Este un adevărat act liturgic şi nu doar o paranteză între Evanghelie şi Crez şi de aceea este de datoria slujitorilor hirotoniţi (episcop, preot, diacon) să o propună credincioşilor. Întrucât unicul său scop este de a ne hrăni credinţa, omilia poate fi ţinută de către cei care, prin impunerea mâinilor şi harul Duhului Sfânt, au fost rânduiţi în Biserică să propovăduiască credinţa apostolică. Misiunea predicatorului nu este uşoară: el trebuie să asculte cu atenţie glasul lui Dumnezeu prin textele proclamate şi apoi să ne propună modalităţi concrete prin care să-i răspundem Domnului în viaţa noastră. De aceea trebuie să ne rugăm Duhului Sfânt atât pentru el, pentru ca glasul lui să fie un ecou al predicii lui Cristos şi a apostolilor, dar şi pentru noi, pentru ca să avem inima deschisă la mesajul pe care îl primim şi bunăvoinţă pentru a-l adapta vieţii noastre.
Papa Francisc a subliniat cu insistenţă rolul evanghelizator al omiliei în documentul cel mai important al pontificatului său, Evangelii gaudium (nr. 135-159). Sfântul Părinte vrea să îi ajute atât pe slujitorii hirotoniţi care pregătesc omilia, cât şi pe credincioşii care o ascultă, să trăiască acest momente liturgic drept "o intensă şi fericită experienţă a Duhului, o confortantă întâlnire cu cuvântul, un izvor constant de reînnoire şi de creştere" (EG 135). Papa spune tuturor că într-o omilie ar trebui să se regăsească următoarele cinci lucruri: un ecou al dialogului dintre Dumnezeu şi popor actualizat prin îndemnuri şi explicaţii; forma unei conversaţii dintre o mamă şi copilul său; căldura iubirii pe care Cristos o insuflă oricărui ucenic prin cuvintele sale; o idee, un sentiment şi o imagine, prin care întreaga persoană să se simtă interpelată; un limbaj pozitiv care oferă speranţă şi orientare în viaţă. Într-adevăr pâinea Cuvântului devine hrană pentru viaţă atunci când omilia ne deschide orizontul speranţei: viaţa noastră este preţioasă pentru Dumnezeu şi poate deveni un dar pentru El şi cei de lângă noi! La finalul unei omilii e bine să stăm puţin în tăcere, pentru a asimila şi sintetiza mesajul primit şi, mai ales, pentru a lua o decizie pentru propria viaţă în lumina Cuvântului actualizat pentru noi.
Crezul, sau cum să îi spunem lui Dumnezeu "te iubesc!"
Atunci când, prin ascultarea Cuvântului şi omilie, întrezărim cât de mult Dumnezeu ne iubeşte, izvorăşte în noi dorinţa de a-i răspunde şi de a-i mărturisi, asemenea psalmistului: "Te iubesc, Doamne, tăria mea" (Ps 18,2). A spune "Te iubesc" în adevăr unei persoane înseamnă, pe lângă multe lucruri, a-i mărturisi bunătatea fiinţei sale, a pronunţa un mare şi categoric "da" existenţei sale, a o preţui demnă de încredere. Este ca şi cum am spune: "Da, viaţa ta e ceva bun şi minunat, de aceea îţi vreau binele şi mă încred în tine!" A ne mărturisi credinţa la Sfânta Liturghie este acelaşi lucru. Crezul este formula prin care fiecare dintre noi şi Biserica întreagă spunem propriul nostru "da" lui Dumnezeu după ce l-am ascultat vorbindu-ne prin Scriptură. Îi mărturisim iubirea noastră prin încrederea pe care i-o oferim drept răspuns la iubirea sa milostivă. Asemenea sfintei Faustina Kowalska ne arătăm iubirea faţă de Dumnezeu mărturisindu-ne, într-o formă mai dezvoltată, încrederea în El: "Isuse, mă încred în tine!". Dumnezeu devine astfel sensul profund al vieţii, iubirea care mişcă totul în existenţa noastră.
În duminici şi solemnităţi ne mărturisim public credinţa răspunzând astfel lui Dumnezeu care ni s-a adresat în Scriptură şi pregătindu-ne să celebrăm misterul credinţei. Dar de ce a fost introdusă mărturisirea de credinţă imediat după omilie? Crezul este o sinteză a modului în care Biserica interpretează Scriptura şi, de aceea, este o sinteză a credinţei Bisericii. Nu este un adaos faţă de Scriptură, ci este Biblia condensată într-o singură pagină. De aceea apare imediat după lecturile biblice şi după omilia care le-a actualizat în viaţa noastră. Credinţa şi iubirea noastră se nasc din ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu (Rom 10,17).
Mărturisirea de credinţă este numită "crez" dar şi "Simbolul credinţei". Primul nume vine de la cel dintâi cuvânt ("cred") şi vrea să exprime actul în sine al credinţei, ca şi un act de abandon plin de încredere în Dumnezeu şi credinţa în adevărurile conţinute în formulă. Dar mai are şi numele de "simbolul credinţei": în antichitate simbolul era un semn de recunoaştere format din două bucăţi care, odată puse împreună, formau un întreg, ca şi două bucăţi ale unui singur sigiliu. Mărturisirea de credinţă este numită "simbol" pentru că îi ajută pe creştini să se recunoască între ei, este un fel de carte de identitate a sufletului.
Crezul cu cele două formule ale sale, de la Niceea şi cea apostolică, îşi are originea în celebrarea botezului, atunci când adulţii, înainte de a fi botezaţi în numele Sfintei Treimi, îşi mărturiseau credinţa în Sfânta Treime. Această mărturisire era împărţită în trei declaraţii prin care, de fapt, se spunea: "Cred în Dumnezeu Tatăl, în Isus Cristos fiul său unic şi în Duhul Sfânt". Cele trei părţi erau numite articole şi fiecare încerca să indice într-o formă concisă trăsăturile esenţiale ale Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt. De aceea Crezul ne aminteşte că am fost cu toţii cufundaţi la botez în viaţa dumnezeiască a Sfintei Treimi şi am primit credinţa. Recitând Crezul ne cufundăm din nou în oceanul iubirii Sfintei Treimi, şi ni se reînnoieşte credinţa prin care vom avea acces la misterul transformării pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele Domnului de peste puţin timp.
A crede în Sfânta Treime nu înseamnă a crede într-o idee despre Dumnezeu, ci în persoanele reale ale Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt, adică în viaţa dumnezeiască ce ne-a fost dăruită prin moartea şi învierea lui Cristos. De aceea recităm Crezul în picioare, poziţie specifică celor ce cred în Înviere. Ne amintim astfel că Sfânta Treime ne dăruieşte viaţa, ne înalţă şi ne învie. În timpul recitării sale facem un gest de plecăciune profundă atunci când ne arătăm credinţa în misterul întrupării Fiului lui Dumnezeu ("S-a întrupat de la Duhul Sfânt").
Rugăciunea credincioşilor, sau cum să spunem lumii "te iubesc"
Cuvântul lui Dumnezeu de la Sfânta Liturghie trezeşte în noi şi dorinţa de a-i încredinţa în rugăciune necesităţile noastre, ale Bisericii şi ale lumii întregi. Acest moment este un act de încredere în Dumnezeu şi un act de iubire creştină faţă de lumea în care trăim. După ce i-am mărturisit lui Dumnezeu încrederea şi credinţa noastră, îi încredinţăm viaţa şi nevoile tuturor prin rugăciunea credincioşilor sau rugăciunea universală. Aceasta reprezintă ultimul moment al liturgiei Cuvântului, un rod preţios al ascultării Cuvântului şi al încrederii noastre în iubirea lui Dumnezeu. Isus Cristos ne-a promis că "orice veţi cere în numele meu, voi face, pentru ca Tatăl să fie glorificat în Fiul" (In 14,13), iar sfântul Paul l-a îndemnat pe ucenicul său Timotei "să se facă cereri, rugăciuni, mijlociri şi mulţumiri pentru toţi oamenii" (1Tim 2,1). De aceea avem încredere că rugăciunea noastră este primită şi ascultată de Dumnezeu.
Numele de "rugăciunea credincioşilor" ne arată că noi toţi cei botezaţi ("credincioşii") ne simţim responsabili faţă de Biserică şi de lumea în care trăim şi de aceea le aducem în rugăciune înaintea lui Dumnezeu. Ne exercităm astfel preoţia comună sau baptismală prin care am devenit şi noi mijlocitori înaintea Tatălui pentru întreaga umanitate. Astfel înţelegem şi cel de-al doilea nume: "rugăciunea universală". Intenţiile de rugăciune îmbrăţişează necesităţile întregii lumi şi nu se opresc doar la nevoile noastre personale. Ne unim astfel la rugăciunea de mijlocire pe care Cristos din veşnicie o înalţă către Tatăl său ceresc (Evr 7,25).
Primul moment al rugăciunii este invitaţia preotului de a lărgi rugăciunea noastră la nevoile lumii şi a o îndrepta către Dumnezeu. Preotul este atunci un semn viu al lui Cristos care conduce rugăciunea poporului său la Tatăl ceresc. Prin exemplul vieţii sale Cristos ne-a învăţat de ce anume şi de cine să ne îngrijim în viaţa noastră. Acum El se aşteaptă de la noi ca inima noastră să se lărgească la dimensiunile Inimii sale Preasfinte pentru a cuprinde nevoia de mântuire a lumii întregi. Un diacon, un lector sau un credincios formulează rugăciunile de cerere în numele întregii adunări. Cu toţii intervenim după fiecare cerere printr-un strigăt de încredere şi rugăciune: "Te rugăm, ascultă-ne". Înainte de toate ne rugăm pentru Biserică, pentru ca ea să fie sfântă şi să aducă la mântuire întreaga lume. Apoi ne rugăm pentru întreaga umanitate, mai ales pentru ca toţi să poată ajunge la cunoaşterea adevărului mântuitor. Cu alte cuvinte, ne rugăm pentru ca toate popoarele să fie adunate în jurul altarului lui Cristos, acolo unde noi deja ne aflăm. După ce am formulat rugăciunile noastre de cerere, preotul le adună şi le îndreaptă către Tatăl ceresc într-o rugăciune finală care se încheie "prin Cristos, Domnul nostru". Suntem acum pregătiţi să intrăm în cealaltă parte a Sfintei Liturghii, liturgia euharistică, prin care se va actualiza jertfa mântuitoare a Domnului Cristos. Această jertfă va fi oferită tocmai pentru intenţiile de rugăciune pe care le-am încredinţat Domnului la rugăciunea universală.
Întrebări pentru meditaţia personală sau discuţii în grup:
Cum aş putea trăi mai bine şi într-o manieră mai personală răspunsul Bisericii la Cuvântul lui Dumnezeu?
Ce caut de obicei într-o omilie? Îmi amintesc de vreo omilie care mi-a luminat mai mult viaţa de credinţă?
Cum reuşesc să dau greutate cuvintelor din Crez?
Ce îmi vine mai greu să înţeleg sau să cred din formula Crezului?
Care sunt intenţiile cele mai importante, după mine, la rugăciunea credincioşilor?
Oficiul pentru Pastoraţia Liturgică şi Sacramente
* * *
Versiunea pdf a acestei cateheze, aranjată pentru printare faţă-verso. pe hârtie A4, cu îndoire la mijloc:
* * *
Secţiunea "Anul Sfintei Liturghii în Dieceza de Iaşi * 2019-2020" pe www.ercis.ro
