Cateheze liturgice despre sfânta Liturghie: 10. "Fericiţi cei chemaţi la Ospăţul Mielului". Riturile împărtăşirii (II) şi încheierii
A zecea cateheză liturgică propusă de Oficiul pentru Pastoraţia Liturgică şi Sacramente pentru perioada Postului Mare 2020 aprofundează momentul culminant al ospăţului euharistic (împărtăşirea) şi partea sa finală (binecuvântarea şi trimiterea). Ritul împărtăşirii mijloceşte participarea credincioşilor la ospăţul de nuntă dintre Mirele Cristos şi Mireasa sa, Biserica. Bucuria împărtăşirii cu Cristos izvorăşte din fericirea participării la nunta umanităţii cu Dumnezeu: "Fericiţi cei chemaţi la ospăţul de nuntă al Mielului!" (Ap 19,9). Primindu-l pe Cristos în sfânta Euharistie suntem primiţi în iubirea Preasfintei Treimi şi în trupul mistic al Domnului, Biserica. Importanţa acestei întâlniri cu Dumnezeu şi cu Biserica cere o pregătire profundă şi intensă din partea fiecărui credincios. Timpul actual de încercare ne provoacă pe de o parte să realizăm importanţa posibilităţii de a ne împărtăşi, dar şi suferinţa acelor care sunt forţaţi în această perioadă să trăiască un post euharistic. Cu toate acestea există posibilitatea de a realiza o împărtăşanie spirituală. Rugăciunea aceasta ne va ajuta să trăim şi mai bine împărtăşirea efectivă cu sfânta Euharistie atunci când ne vom putea întoarce împreună în Biserică. Până atunci putem să dăm mărturie despre ceea ce am primit la Sfânta Liturghie oferind şi altora binecuvântarea întâlnirii cu Dumnezeu.
Pr. Daniel Iacobuţ
Oficiul pentru Pastoraţia Liturgică şi Sacramente
*
Cateheze liturgice pentru Anul Sfintei Liturghii
10. "Fericiţi cei chemaţi la Ospăţul Mielului". Riturile împărtăşirii (II) şi încheierii
Atunci când un cuplu se pregăteşte pentru nuntă, una dintre cele mai frumoase experienţe este pregătirea invitaţiilor şi distribuirea lor. Bucuria iubirii celor doi miri şi a sărbătorii îi cuprinde astfel pe toţi destinatarii invitaţiilor. Isus ne-a vorbit despre Dumnezeu în termeni asemănători: Tatăl ceresc trimite invitaţii tuturor oamenilor pentru a-i chema să se bucure la nunta Fiului său (Lc 14,16-24). De asemenea cartea Apocalipsului conţine o invitaţie la nuntă cu totul deosebită: "Fericiţi cei chemaţi la ospăţul de nuntă al Mielului!" (Ap 19,6). Este vorba despre nunta din Ierusalimul ceresc, dintre mireasa care este Biserica şi Mielul care este Cristos cel mort şi înviat. Isus Cristos este într-adevăr mirele Bisericii, mirele fiecărui suflet, iar bucuria paradisului este cea a celebrării nunţii dintre Fiul lui Dumnezeu şi Biserica sa. Sfânta Liturghie ne oferă o pregustare a acestui ospăţ veşnic iar toţi primesc aceeaşi invitaţie: "Fericiţi cei chemaţi la ospăţul Mielului!". Preotul ne invită în numele lui Dumnezeu Tatăl să trăim bucuria comuniunii cu Cristos, a împărtăşirii cu sfânta Euharistie. În această cateheză vom aprofunda partea a doua a riturilor împărtăşirii, precum şi binecuvântarea finală şi trimiterea.
Invitaţi la un ospăţ tămăduitor
Pentru a începe momentul culminant al ospăţului pascal, preotul ridică înaintea poporului sacramentul trupului şi sângelui lui Cristos şi cere fiecăruia să contemple marea taină a iubirii: "Iată Mielul lui Dumnezeu, iată-l pe acela care ia asupra sa păcatele lumii". Gestul săvârşit şi cuvintele rostite vor să ne ajute să îl recunoaştem în pâinea frântă şi în potirul cu vin pe Cristos drept mielul lui Dumnezeu care s-a jertfit pentru mântuirea noastră. Apoi ni se vesteşte fericirea de a putea fi părtaşi la ospăţul de nuntă al lui Cristos, mielul care se oferă Bisericii sale: "fericiţi cei chemaţi la ospăţul Mielului!". Întregul popor se roagă atunci lui Cristos, mielul nostru de Paşti, împrumutând cuvintele centurionului care îl rugase pe Isus să îi vindece fiul bolnav: "Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu..." (Mt 8,8). Cu alte cuvinte, împărtăşirea noastră a fost vestită şi prefigurată în episodul vindecării fiului slujitorului roman. Aşa cum acea vindecare nu a fost rodul vredniciei tatălui copilului, ci al milostivirii lui Cristos, în mod asemănător şi noi primim harul de a ne împărtăşi din sacramentul care a fost numit de sfântul Ignaţiu de Antiohia "medicamentul nemuririi". Smerenia şi credinţa centurionului roman ne ajută să descoperim care e atitudinea cea mai potrivită pentru a participa la ospăţul de nuntă al Mielului.
"Cântă şi mergi!": procesiunea şi cântecul la împărtăşanie
După ce se împărtăşeşte, preotul distribuie sfânta Împărtăşanie credincioşilor care au dispoziţiile sufleteşti necesare, adică se află în stare de har sfinţitor. Rugăciunea devine acţiune: formăm o procesiune şi, în timp ce intonăm într-un singur glas cântarea de la împărtăşanie, ne îndreptăm către preot pentru a primi trupul Domnului. Mergem către acelaşi loc în care am adus la ofertoriu darurile de pâine şi vin pentru a le pune în mâinile preotului şi ale lui Cristos. Acum, tot acolo şi de către aceleaşi mâini ne sunt restituite drept trupul şi sângele Domnului. Ceva asemănător se întâmplă cu vieţile noastre: existenţa fiecăruia dintre noi a fost adusă şi oferită Domnului, iar acum ne este restituită într-o manieră transformată. Căci întâlnirea cu Cristos ne transformă: viaţa Fiului lui Dumnezeu transformă vieţile noastre făcându-le să se asemene mereu mai mult cu ce a trăit El.
Întâlnirea cu Cristos prin sfânta Împărtăşanie ne dăruieşte bucuria de a participa la ospăţul pregătit de Cristos - mirele pentru mireasa sa - Biserica. Cât de fericită este mireasa când vede venind spre ea propriul mire! La fel şi noi, invitaţii la ospăţul de nuntă al mielului, ne umplem de bucurie când îl vedem pe mire coborând de la altar spre locul nostru de întâlnire. Atât preotul care ni-l aduce pe Cristos, cât şi noi, credincioşii înfometaţi de Cristos, avem de înfăptuit un drum. Acest drum este icoana întregii istorii a mântuirii: Cristos vine în întâmpinarea umanităţii şi anticipează astfel ultima sa venire, iar Biserica, reprezentanta întregii omeniri, se lasă atrasă de iubirea mirelui său şi se îndreaptă spre ospăţul dumnezeiesc, anticipare a ospăţului veşnic din paradis.
A merge pentru a primi sfânta Împărtăşanie nu este în niciun caz un gest banal, ca şi atunci când stăm la rând la poştă sau la o casă de bilete. Este vorba despre o procesiune liturgică, care presupune un ritm aşezat, solemn şi potrivit pentru a pregăti întâlnirea cu Domnul. Orice procesiune, dar mai ales aceasta, ne ilustrează sensul existenţei: viaţa creştină este drumul pe care îl realizăm zi după zi pentru a fi desăvârşiţi în dragoste prin harul lui Dumnezeu. Hrăniţi de pâinea euharistică dobândim puterea de a parcurge drumul vieţii, de a-i depăşi obstacolele şi de a ajunge la scopul său: ospăţul veşnic din cer.
Procesiunea de la Împărtăşanie nu este un gest pur individual, prin care fiecare caută calea cea mai scurtă pentru a ajunge la preot şi a primi Euharistia. Este un drum pe care îl facem împreună cu ceilalţi creştini, pentru ca să arătăm că deşi suntem mulţi, împărtăşindu-ne din aceeaşi unică pâine, trupul lui Cristos, devenim una. Semnul caracterului comunitar al procesiunii euharistice este cântecul de la Împărtăşanie. Prin comuniunea glasurilor care îl intonează, acesta manifestă bucuria întregii Bisericii care merge în întâmpinarea Mirelui său, Isus Cristos. Sfântul Augustin le spunea creştinilor: "Să cântăm ca nişte călători. Cântă şi mergi. Ce înseamnă a merge? A merge înainte în bine, a înainta în sfinţenie... Cântă şi mergi". La sfânta Liturghie îi cântăm Domnului şi înaintăm spre El, unicul nostru bine şi izvorul creşterii noastre în sfinţenie.
Împărtăşirea: cine primeşte pe cine?
Când primim sfânta Împărtăşanie are loc întâlnirea cea mai profundă şi reală dintre fiecare dintre noi şi Cristos. Primim pâinea fiilor asemenea copiilor care îşi deschid gura pentru a se lăsa hrăniţi de părinţi. În acelaşi timp putem trăi mai bine întâlnirea cu Cristos dacă realizăm că, prin sfânta Împărtăşanie, El însuşi ne primeşte pe noi. Sfântul Ioan Paul al II-lea spunea despre actul împărtăşirii: atunci "nu doar fiecare dintre noi îl primeşte pe Cristos, ci Cristos însuşi ne primeşte pe fiecare dintre noi".
Cristos ne primeşte şi ne împărtăşeşte viaţa şi iubirea sa. Sfântul Ignaţiu de Loyola spunea că tocmai în această împărtăşire recunoaştem iubirea autentică: "iubirea constă în împărtăşirea unor bunuri: cel care iubeşte dă şi împărtăşeşte celui iubit ceea ce este şi are". Cristos este Fiul lui Dumnezeu: când ne împărtăşim, El ne ajută să creştem mereu mai mult în identitatea noastră de fii adoptivi ai Tatălui ceresc. Cristos are cea mai mare bogăţie: iubirea Tatălui. Iar numele propriu al acestei iubiri este Duhul Sfânt. De aceea, când ne împărtăşim, Cristos ne umple inimile de puterea iubirii dumnezeieşti, adică de Duhul Sfânt. Primirea sfintei Împărtăşanii ne deschide aşadar calea pentru a fi primiţi de Preasfânta Treime: Cristos ne duce către Tatăl şi ne învăluie cu iubirea Duhului. Primind sfânta Împărtăşanie suntem primiţi acasă, în familia veşnică a Preasfintei Treimi.
Cristos ne primeşte şi ne transformă. În ce anume? Ne răspund cuvintele rostite în acel moment: "Trupul lui Cristos", ne spune preotul, iar noi răspundem "Amin". Spunem "Amin" atât pentru a exprima credinţa noastră în preasfântul Sacrament, dar şi pentru a consimţi să devenim noi înşine ceea ce primim. Sfântul Augustin era pe deplin convins de acest adevăr: "Acest sacrament nu vă oferă trupul lui Cristos pentru ca apoi să rămâneţi separaţi de el... voi aşadar începeţi să primiţi ceea ce aţi început să fiţi, cu condiţia să nu îl primiţi în mod nedemn". Cu alte cuvinte, devenim ceea ce deja suntem: prin botez am fost inseraţi în trupul lui Cristos, iar prin hrana sfintei Împărtăşanii devenim şi mai mult mădulare ale Domnului. Iar un mădular nu poate trăi separat de trup. Toţi cei care ne-am împărtăşit cu Trupul Domnului suntem aşadar uniţi între noi pentru a forma un singur trup: Euharistia zideşte Biserica. Are loc astfel poate cea mai mare minune a Sfintei Liturghii: aşa cum în Preasfânta Treime cele trei persoane sunt un singur Dumnezeu (mulţi sunt una), în mod asemănător noi, cei mulţi, care devenim părtaşi la unica pâine euharistică, devenim una în Cristos. Cristos ne primeşte şi ne transformă în mădulare ale aceluiaşi trup, în fraţi şi surori între noi. Aceasta este lucrarea iubirii: primind sfânta Împărtăşanie suntem primiţi acasă, adică în marea familie a Bisericii, în trupul mistic al lui Cristos.
Dar cum să trăim acest moment când, din diferite motive, nu putem să ne împărtăşim? Se poate întâmpla să nu fim în stare de har sfinţitor şi să nu fi reuşit să ne spovedim sau să nu putem fi prezenţi fizic la celebrarea sfintei Liturghii. Biserica ne îndeamnă în astfel de situaţii să facem împărtăşania spirituală. Aceasta este dorinţa arzătoare de a-l primi pe Cristos, care este prezent în sfânta Împărtăşanie. Ne împărtăşim spiritual atunci când printr-o rugăciune îi arătăm lui Dumnezeu aspiraţia noastră de a fi uniţi cu el, oferindu-i chiar şi durerea de a nu reuşi să desăvârşim această unire prin primirea preasfântului sacrament. Astfel Domnul nu ne va lipsi de hrana sufletească de care avem nevoie pentru viaţa noastră creştină. Şi ne va ajuta să creştem în dorinţa de a ne împărtăşi efectiv, atunci când va fi posibil.
Rugăciunea după împărtăşanie
După ce s-a terminat ritul împărtăşirii şi s-a încheiat şi cântarea de la împărtăşanie, urmează un moment de rugăciune în tăcere. Este tăcerea uimirii noastre înaintea misterului credinţei la care am fost făcuţi părtaşi. Fiul lui Dumnezeu ne-a împărtăşit ceea ce are el mai intim şi profund: persoana sa, paternitatea milostivă a lui Dumnezeu şi iubirea Duhului. Pentru acest mister nu putem decât să fim recunoscători şi să invocăm roadele împărtăşirii în viaţa noastră de fiecare zi şi în viaţa noastră. Rugăciunile tuturor membrilor comunităţii vor fi adunate apoi într-o unică rugăciune rostită de către preot, rugăciunea de după împărtăşanie. Preotul ne invită pe toţi la rugăciune ("Să ne rugăm"), iar noi răspundem ridicându-ne în picioare, în poziţia clasică a rugăciunii liturgice.
Rugăciunea pronunţată de către preot prelungeşte aşadar rugăciunea în tăcere a întregii comunităţi, invocând de la Tatăl ceresc roadele pătimirii, morţii şi învierii Domnului asupra fiecăruia. Deşi rugăciunea diferă în funcţie de timpul liturgic al celebrării, are însă un numitor comun: proiectează lumina misterului pascal spre pelerinajul de fiecare zi al creştinilor, precum şi spre scopul final al acestui drum. De aceea ne rugăm pentru vindecare, susţinere în slujirea aproapelui, pentru a fi o inimă şi un suflet, pentru reînnoirea mărturiei creştine dar şi a dorinţei de a ajunge la ospăţul veşnic din cer. Într-adevăr Euharistia este medicamentul nemuririi, adaugă vieţii noastre viaţa divină, prelungeşte viaţa noastră dincolo de vălul timpului şi spaţiului.
Liturghia de după Liturghie: ritul încheierii
Ultima parte a sfintei Liturghii poartă numele de ritul încheierii. Chiar dacă este foarte scurtă, are totuşi o valoare specială: ne arată că ceea ce am celebrat în biserică este hrana necesară pentru a transforma viaţa noastră de fiecare zi într-un cult plăcut lui Dumnezeu şi într-o slujire din iubire a aproapelui. Ritul încheierii constă în mai multe elemente care se succed cu repeziciune: scurte anunţuri, salutul preotului ("Domnul să fie cu voi") şi binecuvântarea, trimiterea adunării ("Liturghia s-a sfârşit..."), sărutul final al altarului din partea preotului şi cântarea finală a poporului.
Sfânta Liturghie se termină într-o manieră asemănătoare începutului său: prin semnul sfintei cruci "în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh". Pentru a binecuvânta adunarea, preotul trasează semnul crucii asupra întregii adunări. Toată celebrarea sfintei Liturghii a fost săvârşită pentru ca noi să ne împărtăşim din misterul crucii şi să intrăm astfel în misterul de iubire al Preasfintei Treimi. Dacă la începutul celebrării semnul crucii şi numele persoanelor dumnezeieşti reprezentau uşa de intrare în mister, acum acestea sunt o adevărată binecuvântare. Suntem binecuvântaţi pentru că am primit cel mai mare şi de folos bine: harul iubirii şi al vieţii dumnezeieşti.
Binecuvântarea finală cuprinde, în acelaşi timp, şi o misiune, o datorie de inimă. Iar acest lucru ni-l transmite preotul atunci când ne îndeamnă să mergem în pace la casele noastre. Doar că nu trebuie să înţelegem trimiterea ca pe un banal anunţ al finalului celebrării, de genul "s-a încheiat, acum puteţi merge". Ci mai degrabă plecând de la cuvintele lui Isus la sfârşitul vieţii sale: "Aşa cum Tatăl m-a trimis pe mine, şi eu vă trimit pe voi" (In 20,21). Cristos a primit o misiune de la Tatăl său, pe care am experimentat-o la sfânta Liturghie. Într-un mod asemănător suntem trimişi şi noi în misiunea vieţii noastre. Aceea de a trăi drept fii şi fiice ai unicului Tată ceresc şi fraţi şi surori între noi. În cele din urmă, sfânta Liturghie nu se termină. Ea continuă prin liturghia pe care o celebrăm prin faptele concrete de iubire şi împărtăşire prin care noi înşine devenim pentru alţii o pâine vie. Continuă şi prin credinţa trăită şi mărturisită în detaliile vieţii noastre zilnice, prin care vom deveni şi noi purtători ai invitaţiei Tatălui la toţi oamenii: "Fericiţi cei chemaţi la ospăţul Fiului"!
Întrebări pentru meditaţia personală:
Dacă ar fi să aleg trei cuvinte pentru a descrie bucuria Împărtăşirii cu Cristos, care ar fi acestea? Care este cântecul de Împărtăşanie care mă motivează să înaintez spre Cristos, nu doar în biserică ci şi în viaţă? Ce mă ajută să trăiesc misiunea mea de fiecare zi drept "liturghia de după Liturghie"?
Oficiul pentru Pastoraţia Liturgică şi Sacramente
* * *
Versiunea pdf a acestei cateheze, aranjată pentru printare faţă-verso. pe hârtie A4, cu îndoire la mijloc:
* * *
Secţiunea "Anul Sfintei Liturghii în Dieceza de Iaşi * 2019-2020" pe www.ercis.ro
