Plinătatea credinţei, respiraţia carităţii
De card. Albert Vanhoye
Printre multe gânduri profunde care sunt exprimate în ultima enciclică a lui Benedict al XVI-lea, merită, după părerea mea, o atenţie specială învăţătura cu privire la relaţiile strânse care unesc speranţa creştină cu celelalte două virtuţi teologale, credinţa şi dragostea. În aceasta, enciclica se inspiră desigur din Sfânta Scriptură.
Primul lucru care e afirmat este că "«speranţa» este de fapt un cuvânt central al credinţei biblice" şi relaţia este aşa de strânsă "încât în diferite texte cuvintele «credinţă» şi «speranţă» par interschimbabile. Astfel Scrisoarea către Evrei leagă strâns de «plinătatea credinţei» (10,22) «neclintita mărturisire a speranţei» (10,23)". În acest sens, e interesant de notat că Scrisoarea către Evrei pentru speranţă termenul "profesiune" (greceşte homologěa) care este tradus în altă parte "mărturisire de credinţă" (cf. 2Cor 9,13; Ev 3,1;4,14). Astfel sfântul Paul declară: "Dacă îl mărturiseşti cu gura ta pe Domnul Isus şi crezi în inima ta că Dumnezeu l-a înviat din morţi, vei fi mântuit, căci cu inima se crede pentru a obţine justificarea, iar cu gura se dă mărturie pentru a obţine mărturia" (Rom 10,9-10). Deci este clar că "plinătatea credinţei" conţine în sine "mărturisirea speranţei". De fapt, credinţa este adeziune la Cristos ca mântuitor. Enciclica observă, pe bună dreptate, că în acelaşi sens merge textul din Prima Scrisoare a lui Petru care "îi îndeamnă pe creştini să fie mereu gata să dea un răspuns cu privire la logos-ul - sensul şi raţiunea - speranţei lor (cf. 3,15)". În acest text "«speranţa» este echivalent cu «credinţa»". În cele două texte din sfântul Paul, chiar se poate vedea că, într-un anumit sens, credinţa este subordonată speranţei: se crede pentru a spera. În Rom 15,13 citim: "Dumnezeul speranţei să vă umple de toată bucuria şi pacea în «credinţă», ca să prisosiţi în «speranţă» prin puterea Duhului Sfânt". Şi în Gal 5,5: "Căci în Duh, noi aşteptăm «din credinţă speranţa» justificării".
Evangheliile manifestă în mod paradoxal legătura strânsă care uneşte credinţa şi speranţa, pentru că nu folosesc niciodată termenul "speranţă", ci numai termenul "credinţă", chiar şi atunci când e vorba efectiv de o credinţă plină de speranţă, de exemplu cea exprimată, înainte de vindecare ei, de "femeia care suferea de hemoragie de doisprezece ani". Ea îşi spune: "De mă voi atinge fie şi numai de mantia lui, voi fi vindecată" (Mt 9,21). Atunci când a atins marginea mantiei lui Isus, el i-a spus: "Credinţa ta te-a mântuit" (Mt 9,22; Mc 5,34; Lc 8,48). Aceeaşi afirmaţie a lui Isus se găseşte de mai multe ori în Evanghelii, mereu în circumstanţe analoge.
Deci enciclica poate exprima în mod repetat legătura dintre speranţă şi credinţă; vorbeşte, cu privire la sfântul Augustin, despre "«speranţa» care îi venea din «credinţă»" (nr. 29) şi pentru alţii despre "forţa «speranţei» care provine din «credinţă»" (nr. 37); pe de altă parte, pune în paralel: "la ce tinde «speranţa»" şi: "ce aşteptăm de la «credinţă»" (nr. 12); întrebarea dacă "«credinţa» creştină este astăzi şi pentru noi o «speranţă» care transformă şi susţine viaţa noastră" (nr. 10) şi observă că "actuala criză a «credinţei», în concret, este mai ales o criză a «speranţei» creştine" (nr. 17).
În încheierea enciclicei este adresată Preasfintei Maria această frază: "În această «credinţă», care şi în întunericul din Sâmbăta Sfântă era certitudine a «speranţei», ai mers la întâlnirea dimineţii de Paşti" (nr. 50). Credinţa trezeşte speranţa, nu este deplină fără speranţă. Pe de altă parte, întemeiată pe credinţă, speranţa creştină nu se poate limita pe sine însăşi la orizonturi materiale şi restrânse, ci trebuie să deschidă spre orizonturi spirituale foarte ambiţioase. În Noul Testament, legătura strânsă dintre credinţă şi speranţă este exprimată în mod deosebit "în capitolul al unsprezecelea al Scrisorii către Evrei (v. 1)". În acest text, spune enciclica, "se găseşte un fel de definiţie a credinţei, care împleteşte strâns această virtute cu speranţa" (nr. 7). Efectiv, credinţa este definită acolo "hypňstasis a lucrurilor care se speră, dovada lucrurilor care nu se văd". Enciclica are dreptate să spună că e vorba de "un fel" de definiţie a credinţei, deoarece această frază nu exprimă esenţa credinţei, care este înainte de toate o relaţie interpersonală, ci defineşte credinţa prin efectele sale: credinţa este un mod de a poseda cu anticipaţie lucrurile care se speră, un mijloc pentru a cunoaşte realităţi care nu se văd. Însă este foarte semnificativ că în Ev 1,1 credinţa este definită astfel înainte de toate prin intermediul relaţiei sale cu speranţa. Enciclica observă că această relaţie nu este doar subiectivă, aşa cum sugerează o traducere prea răspândită, care adoptă pentru hypňstasis sensul de "fermitate a sufletului", sens care nu merge bine cu genitivul: de fapt, "fermitate a sufletului a lucrurilor care se speră" este o expresie incoerentă; pe de altă parte, paralelismul stabilit de frază între hypňstasis şi elčnchos, termen care nu are niciodată un sens subiectiv - elčnchos înseamnă "dovadă", "mijloc pentru a cunoaşte" - acest paralelism ne face să înţelegem şi hypňstasis în sens obiectiv. Relaţia dintre fraza din Ev 11,1 şi Ev 10,34, unde se spune că credincioşii ştiu "că au o proprietate (hypŕrxis) mai bună", această relaţie confirmă pentru hypňstasis sensul obiectiv de "mod de a poseda" (nr. 8). Rezultă că între credinţă şi speranţă raportul este substanţial. Credinţa "ne dă deja acum ceva din realitatea aşteptată" (nr. 8).
Pe relaţia dintre speranţă şi caritate, enciclica nu se exprimă în mod aşa de explicit cu o face pentru relaţia dintre credinţă şi speranţă. Ea conţine cu toate acestea o învăţătură clară în acest sens, atunci când pune întrebarea: "Speranţa creştină este individualistă?" (nr. 13) şi tratează îndelung această problemă. Dacă speranţa creştină ar fi individualistă, ea nu ar avea un raport cu caritatea. Enciclica observă că s-a reproşat creştinilor că au o speranţă de tip individualist şi explică faptul că, în decursul secolelor, a existat o evoluţie care mergea în această direcţie, deoarece descoperirea metodei experimentale pentru ştiinţă şi tehnică a avut ca şi consecinţă aceea de a trezi, pentru organizarea lumii, o imensă speranţă profană, întemeiată pe "credinţa în progres". A rezultat că credinţa creştină - şi cu ea speranţa creştină - a fost "mutată pe un alt nivel - cel al lucrurilor doar private şi ultrapământeşti - şi în acelaşi timp devine într-un fel irelevantă pentru lume" (nr. 17). Împotriva acestei evoluţii negative enciclica reacţionează în mod destul de hotărât şi aprofundat, demonstrând că progresul material este incapabil să satisfacă aspiraţiile cele mai profunde ale persoanelor umane şi, pe de altă parte, că speranţa creştină nu poate deloc să fie izolată la nivelul "lucrurilor doar private şi ultrapământeşti", ci se extinde la toate dimensiunile carităţii şi deci ale existenţei.
Speranţa creştină îşi are baza în Dumnezeu, care este iubire, şi deci stimulează la înaintare continuă în iubire în această existenţă pământească, prin intermediul tuturor condiţionărilor, până ce se ajunge în viaţa de dincolo la unirea definitivă cu Dumnezeu şi cu toţi în iubire. Pentru acest motiv, speranţa creştină nu poate fi individualistă. "Speranţa în sens creştin este mereu şi speranţă pentru alţii" (nr. 34 şi 48). "Şi este speranţă activă", care stimulează la intervenirea în lume, "pentru ca lumea să devină un pic mai luminoasă şi umană" (nr. 35). Enciclica face aluzie la exemplul sfântului Augustin, arătând că speranţa l-a făcut să acţioneze cu iubire; ea, "în contrast total cu temperamentul său introvertit, l-a făcut capabil să participe cu hotărâre şi cu toate forţele la edificarea cetăţii" (nr. 29).
Enciclica proclamă că "Dumnezeu este fundamentul speranţei" şi imediat precizează: "nu un dumnezeu oarecare, ci acel Dumnezeu care are un chip uman şi «care ne-a iubit» până la sfârşit: pe fiecare om şi omenirea în ansamblul ei"; apoi adaugă: "Numai «iubirea lui» ne dă posibilitatea de a persevera cu toată sobrietatea zi de zi, fără a pierde elanul "speranţei", într-o lume care, din natura sa, este imperfectă" (nr. 31). Legăturile dintre speranţă şi caritate sunt deci multiple şi puternice. Învăţătura enciclicei în acest sens corespunde cu ceea ce scrie sfântul Paul: "«Speranţa» nu înşală pentru că «iubirea» lui Dumnezeu a fost revărsată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat" (Rom 5,5).
În ultimele rânduri ale enciclicei apare bine unirea celor trei virtuţi teologale. Către Preasfânta Maria, invocată ca "Mamă a speranţei", este adresată această rugăciune călduroasă: "Învaţă-ne să credem, să sperăm şi să iubim cu tine" (nr. 50). Astfel este încheiată optim această enciclică, care, în fidelitate perfectă faţă de revelaţia din Noul Testament (cf. 1Tes 1,3; 5,8; 1Cor 13,13; Ev 10,22-24), arată legăturile strânse care unesc speranţa de credinţă şi de caritate.
(După L'Osservatore Romano, 18 aprilie 2008).
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
