|
| © Vatican Media |
Mass-media vaticane în colocviu cu cardinalul arhiepiscop de Viena
Card. Schönborn: "Sinodalitatea este modul de a trăi comuniunea în Biserică"
de Andrea Tornielli
"Sinodalitatea este modus operandi al comuniunii ecleziale, participarea şi cu privire la probleme şi decizii de conducere, cu privire la aspecte ale vieţii Bisericii. Sinodul despre sinodalitate este un sinod despre modul în care se trăieşte în mod evanghelic comuniunea eclezială, mersul împreună al tuturor membrilor poporului lui Dumnezeu". Cu aceste cuvinte, într-un interviu cu mass-media vaticane, cardinalul Christoph Schönborn, arhiepiscop de Viena, sintetizează punctul focal al apropiatei adunări sinodale, accentuând legătura dintre sinodul pe care Biserica îl trăieşte şi cel din 1985 dedicat comuniunii ecleziale. O subliniere care ne face să înţelegem cum comuniunea şi tinderea spre unitate - ut unum sint - vine înaintea diferitelor poziţii, cu urarea să determine şi modul de a le prezenta şi a le discuta.
Eminenţă, urmează să înceapă primul dintre cele două sinoade despre sinodalitate: ce vă aşteptaţi să poată rezulta din această lucrare comună?
Atâtea lucruri se pot întâmpla în acest sinod, nu ştim asta. Papa Francisc ne-a pus pe un drum destul de unic, cel al ascultării şi al discernământului. Sunt lucruri mereu de făcut, sunt lucruri elementare pentru viaţa Bisericii, dar papa a pus un accent mult mai explicit pe problema discernământului: ce anume ne arată Domnul? Ce anume vrea pentru noi astăzi, pentru Biserică? Aşadar, sinodul este o tentativă de a aprofunda, de a învăţa, de a experimenta acest drum al discernământului.
În Biserica din Viena, în urmă cu câţiva ani, aţi celebrat un sinod diecezan. Ce anume s-a întâmplat?
Trebuie să vă corectez un pic, pentru că nu a fost un sinod diecezan. Sinodul diecezan are reguli foarte precise stabilite în dreptul canonic. Eu aveam ideea, şi am împărtăşit-o cu mulţi, de a lua un alt drum, cel al adunărilor diecezane. Am făcut cinci adunări, fiecare cu 1.400, 1.500 de delegaţi provenind din parohii, din instituţii, din ordine, din toate realităţile diecezei. Ideea directoare a fost aceea pe care Papa Francisc a accentuat-o de mai mult ori, aceea a Conciliului apostolilor, pe care o citim în Fapte. Am propus diecezei: să vorbim între noi într-un mod ordonat despre ceea ce am experimentat din drumul cu Domnul, ce anume ne-a făcut Dumnezeu să percepem în viaţa noastră, în parohiile noastre.
Ce anume v-a impresionat mai mult din desfăşurarea procesului?
Metodologia a fost aceea din Faptele Apostolilor. În acel timp, exista o problemă, aceea a păgânilor deveniţi creştini: trebuiau botezaţi sau nu? Şi dacă se botezau, trebuiau să asume şi legea ebraică sau era suficientă credinţa în Cristos? Pentru a rezolva această problemă dramatică, au ascultat experienţele şi au făcut discernământul. Petru a vorbit, după aceea Paul şi Barnaba au vorbit şi în sfârşit toată adunarea a ascultat şi s-a rugat. La sfârşit, au ajuns la această concluzie: "Duhul Sfânt şi noi am hotărât...". Când Papa Francisc mi-a cerut să fac introducerea pentru a 50-a aniversare a instituirii sinodului în 2015, în aula "Paul al VI-lea", înainte de vestitul său discurs despre sinodalitate, eu a trebuit să fac o sinteză a ceea ce este sinodul şi am vorbit înainte de toate despre experienţa Bisericii primare. Şi cred că acest drum - Papa Francisc a repetat adesea -, drumul relatării, al ascultării, al discernământului este bun pentru drumul sinodului pe care îl trăim acum.
Care este bilanţul adunărilor diecezane?
Ceea ce am încercat să facem în dieceză a aprofundat desigur comuniunea între noi, a încurajat iniţiativele pastorale. Nu am votat, nu am făcut rezoluţii şi nici nu am publicat texte: am împărtăşit numai viaţa Bisericii în lumina experienţelor noastre. Aceasta a fost metoda acestor cinci adunări diecezane. A fost o experienţă foarte pozitivă, într-un timp dificil, pentru că a avut loc toată drama abuzurilor şi criza credibilităţii Bisericii. Dar am trăit cu adevărat o puternică experienţă de credinţă şi de comuniune şi acest lucru a ajutat desigur să mergem înainte fără a ne descuraja.
"Sinod despre sinodalitate": poate apărea un titlu departe de sensibilitatea oamenilor, un titlu un pic tehnic. Ce credeţi despre asta?
Am participat la sinodul din 1985 nu ca episcop, ci ca teolog, eram unul dintre teologii care au colaborat la acest sinod care se ţinea la douăzeci de ani după încheierea Conciliului şi tema era comuniunea, communio, cuvânt esenţial al Conciliului Vatican II. Şi acel sinod nu avea o temă specifică, dar era aproape un sinod despre comuniune: communio, ca notă esenţială a Bisericii, caracteristică a vieţii ecleziale. Şi cred că sinodul despre sinodalitate este ceva asemănător. Sinodalitatea este foarte simplă: este modus operandi al comuniunii ecleziale, participarea şi cu privirea la probleme şi decizii de conducere, cu privire la aspecte ale vieţii Bisericii. Cel despre sinodalitate este un sinod despre modul de a trăi în mod evanghelic, în mod corespunzător cu viaţa evangheliei, comuniunea eclezială, mersul împreună al poporului lui Dumnezeu, al tuturor membrilor poporului lui Dumnezeu. Desigur, se poate spune că cea mai mare parte a sinoadelor de după 1965 au avut o temă mai specifică: de exemplu, pocăinţa sau familia, cum am avut în 2014-2015. Dar cred că această temă a sinodalităţii este un pas ulterior în receptarea Conciliului Vatican II, communio şi modus operandi al lui communio, sinodalitatea. Apoi, nu trebuie uitat că mersul împreună al sinodalităţii nu are loc numai în contemporaneitatea, ci şi în istorie. Aşadar, sinodalitate înseamnă a comemora şi drumul celor care ne-au precedat în credinţă.
Papa Francisc insistă în a sublinia că sinodul este făcut din rugăciune, ascultare a glasului Duhului Sfânt, ascultare reciprocă şi discernământ. Şi este diferit de lucrările unui parlament - la fel de pozitive - care sunt supuse logicilor de majoritate şi minoritate.
Dumneavoastră aţi spus că lucrările unui parlament sunt un lucru pozitiv. Suntem recunoscători pentru toate ţările care au un parlament, un adevărat parlament, o democraţie parlamentară. Aş vrea să adaug o mică notă. Desigur, parlamentul nu-l invocă explicit pe Duhul Sfânt: în unele parlamente există tradiţia rugăciunii, sunt rare, dar există. Dar eu mă gândesc la acel discurs minunat al Papei Benedict la parlamentul din Londra, unde a arătat că şi în democraţia parlamentară există ceva din discernământ... A vorbit despre conştiinţa lui Thomas Moore care a trebuit să asume o atitudine contrară regelui, dar înainte de toate a vorbit despre o decizie a parlamentului din Londra, cea a abolirii sclaviei, arătând cum a avut loc în discuţiile parlamentare un progres de conştientizare că sclavia este contrară demnităţii umane. Pentru aceasta aş vrea să adaug un cuvânt pozitiv cu privire la lucrarea parlamentului. Chiar dacă sinodul nu este desigur un parlament, asta nu înseamnă că lucrarea parlamentului nu este un lucru bun.
Puteţi explica această diferenţă între sinod şi parlament?
Diferenţa este aceea că sinodalitatea, în viaţa Bisericii, este mereu o căutare a unanimităţii nu în sens parlamentar că toţi trebuie să voteze în acelaşi mod - aşa cum se întâmplă în dictaturi sau în comunism -, ci ca tindere spre unitate. Este ascultare a glasului Duhului Sfânt care merge înainte în căutarea adevărului, în căutarea binelui până se ajunge la o cvasi-unanimitate. Este ceea ce au făcut conciliile, precum şi sinoadele pe care le-am cunoscut: regula sinodului este să existe votări, dar acestea trebuie să obţină două treimi din voturi. În afară de asta, să nu uităm că sinodul este consultativ, nu este un organ de legislaţie. Este de folos pentru ascultare, ascultarea comună a glasului Duhului Sfânt. Pentru acest motiv papa a voit atât pentru sinodul despre familie, cât şi pentru acesta despre sinodalitate, două etape sau mai multe etape, cele locale, continentale etc. Şi la sfârşit două reuniuni ale adunării sinodale, pentru că este un drum spre o unanimitate care trebuie să fie ut sint cor unum et anima una, cum se spune despre Biserica primară: erau o singură inimă şi un singur suflet. Această înţelegere este semnul Duhului Sfânt.
Ce înseamnă, concret, "a asculta glasul Duhului"?
Papa ne-a învăţat - şi o practicăm deja cu rod bun - metoda conversaţiei spirituale. În ce constă? Înseamnă a ne asculta unii pe alţii cu respect, cu primire, pentru a ajunge la un discernământ, pentru a înţelege care este voinţa lui Dumnezeu. Şi pentru mine a fost impresionant că în documentul Querida Amazonia, Papa Francisc a propus un ecou al său la sinodul despre Amazonia, la care am putut participa. El, în anumite puncte, a spus: aici mi se pare că a lipsit discernământul, este nevoie de mai mult discernământ. Cum ştim că am făcut discernământul necesar pentru a ajunge la o decizie? Aceasta este desigur arta de a conduce a papei, dar şi a concordiei sinodului, a membrilor sinodali. Aşadar, cred că vom trăi o puternică experienţă de eclezialitate în această ascultare. Desigur, despre multe întrebări şi multe tematici lista problemelor este lungă şi va fi mult timp de dedicat discuţiei şi schimbului despre o problemă sau alta, dar întotdeauna în perspectiva ascultării Duhului.
O caracteristică desigur nouă a acestui sinod a fost tentativa de a implica şi a asculta în mod amplu Bisericile locale, făcând să participe la lucrări comunităţile şi chiar cei care s-au îndepărtat de Biserică. Este importantă această metodă şi, dacă da, pentru ce?
Da, este important a asculta şi glasul celor care nu sunt "înăuntru", care s-au îndepărtat, pentru că acest ecou ne permite un discernământ mai bun. Şi apoi a asculta glasul credincioşilor. Este suficient a citi vestita carte mică a Sfântului John Henry Newman despre ascultarea credincioşilor în materie de credinţă. Această carte mică scrisă în jurul Conciliului Vatican I este foarte importantă pentru situaţia noastră de căutare a sinodalităţii.
Ce înseamnă a asculta credinţa poporului lui Dumnezeu?
Este sensus fidei. Desigur, acesta nu se descoperă în statistici. Dacă nu face această muncă a ascultării lui sensus fidei, nu suntem în ascultarea Duhului Sfânt, pentru că ceea ce în sensus fidei al poporului lui Dumnezeu trăieşte, se percepe, acesta este nodul, inima credinţei Bisericii. Mă gândesc la o experienţă personală, când eram tânăr student de teologie şi ne învăţau toate ideile lui Bultmann şi ale Entmythologisierung (demitizare, n.r.). O radicală punere în discuţie a credinţei creştine. Eu, venind acasă, am vorbit despre asta mamei mele care m-a ascultat şi după un anumit timp m-a privit într-un mod un pic uimit şi mi-a spus pur şi simplu asta: "Dar dacă Isus nu este Fiului lui Dumnezeu cel viu, credinţa noastră este goală". Am spus mereu că această lecţie a mamei mele a fost pentru mine acea ascultare a poporului lui Dumnezeu, a credinţei celor simpli, credinţa poporului lui Dumnezeu. Pentru aceasta insistenţa Papei Francisc asupra religiozităţii populare, asupra credinţei oamenilor - o insistenţă pe care o găsim deja în documentul de la Aparecida - este cu adevărat importantă. Îmi amintesc de acea vestită predică a fostului cardinal Ratzinger în perioada crizei cu Hans Küng, când a spus: teologia care nu se pune cu umilinţă în slujba, în ascultarea credinţei poporului lui Dumnezeu, nu foloseşte, este gnoza, dar nu este slujirea credinţei. De aceea cred că metoda de a implica un mare număr de credincioşi, precum şi persoanele care s-au îndepărtat de Biserică, este importantă pentru discernământ.
O altă caracteristică este participarea membrilor care nu sunt episcopi, cu inserarea unui număr semnificativ de credincioşi laici şi îndeosebi de femei. Cum se schimbă fizionomia sinodului şi care sunt, după părerea dumneavoastră, consecinţele?
În sinoade deja de 50 de ani au fost mereu laici, bărbaţi şi femei, care participau ca experţi, ca auditori şi auditoare. Acum pentru prima dată un mare număr de laici, bărbaţi şi femei, sunt membri ai sinodului cu titlul deplin. Cred că substanţial nu se schimbă fizionomia sinodului, pentru că desigur este un sinod de episcopi, majoritatea rămân episcopii, pentru că tradiţia sinodală este înainte de toate aceea a întâlnirii episcopilor din regiune, din naţiune etc. Dar această participare a credincioşilor laici este desigur importantă pentru a îmbunătăţi ascultarea. Am participant la un mare număr de sinoade şi îmi amintesc de intervenţii ale bărbaţilor şi femeilor, laici, dintre experţi, dintre auditori, care au avut un impact profund asupra lucrărilor. De această dată se face un pas în plus pentru implicarea acestor glasuri. Vor mai fi în acest sinod, vor mai fi prezenţi experţii, precum şi delegaţii din celelalte Biserici fraterne. Cred că este pur şi simplu o îmbogăţire. Apoi trebui să amintim încă o dată sinodul creat de Paul al VI-lea în urmă cu peste 55 de ani. Acest sinod este conceput ca glasul episcopatului din Biserica universală la Succesorul lui Petru. O ştim bine, există votări şi votări foarte semnificative, dar aceste votări sunt exprimare a lui sensus fidelium, precum şi a aşteptărilor poporului lui Dumnezeu care la sfârşit sunt transmise papei pentru discernământul său ulterior. Această nouă participare nu schimbă în substanţă sensul unui sinod post-conciliar.
O consecinţă a acestei participări ample a fost inserarea, în Instrumentum laboris sinodal, a multor teme despre care se discută de multe decenii. De exemplu, cererea de reforme specifice pentru o participare mai mare a laicilor şi a femeilor la viaţa Bisericii sau o regândire despre unele teme legate de teologia morală. Cât de mult sunt destinate să apese în sinod?
Nu aş şti să răspund, vom vedea. Ceea ce am perceput este că sinoadele continentale, precum şi ecoul numeroaselor conferinţe episcopale din lume, insistă desigur asupra problemei participării laicilor la viaţa Bisericii. Este vorba de o temă deja centrală în Conciliul Vatican II. Participarea laicilor este în inima intenţiilor Conciliului şi mai este mult de învăţat şi de făcut. Deja Sfântul Ioan al XXIII-lea spusese că tema femeii în viaţa Bisericii este unul dintre semnele timpurilor, este una dintre marile întrebări care apar în toată lumea şi această temă va fi desigur prezentă. Însă eu sunt un pic sceptic cu privire la faptul că lista temelor foarte dezbătute mai ales în lumea occidentală secularizată sunt aşa de centrale pentru toată Biserica. Dau un exemplu. La sinodul despre Amazonia a existat de la anumite grupuri o presiune puternică pentru a ajunge la o decizie despre viri probati, hirotonirea sacerdotală a bărbaţilor căsătoriţi. Poate că voi fi criticat pentru că amintesc asta, dar a fost spus la sinod. Unii s-au întrebat: cum este posibil să fie 1.200 de preoţi din Columbia, ţară care are multe vocaţii sacerdotale, care trăiesc în Statele Unite şi în Canada? Pentru ce o sută sau două sute dintre ei nu merg în Amazonia? Problema lipsei de preoţi ar fi rezolvată. Aşadar, cred că uneori este nevoie de un pic mai mult de discernământ, precum şi de onestitate în a vedea complexitatea tematicilor. În acest sens, sunt încrezător că sinodul va fi o ocazie frumoasă şi puternică, o oportunitate pentru a discerne împreună asupra acestor tematici.
Secularizarea înaintează în societăţile occidentale, transmiterea credinţei care înainte avea loc în familie pare că s-a întrerupt. Cum se poate vesti din nou evanghelia în aceste contexte? Cum va putea ajuta în asta următorul sinod?
Dumneavoastră aţi spus-o, transmiterea credinţei avea loc în familie. Este adevărat că dacă nu are loc această transmitere în familie, transmiterea credinţei nu este imposibilă, dar este mult mai dificilă. Pentru aceasta sinodul dublu din 2014-2015 despre familie este foarte important pentru transmiterea credinţei. Am încredere că transmiterea credinţei să aibă loc şi are loc pentru că este lucrare a Domnului. Domnul este cel care cheamă, care invită, Domnul este cel care acţionează în inima persoanelor, care atrage aşa cum a spus Isus: "Eu, când voi fi înălţat de la pământ, îi voi atrage pe toţi la mine". Această atracţie a lui Isus este activă în toată lumea, dar este nevoie şi de cei care ajută la perceperea acestei chemări, a acestei lucrări a Domnului. Desigur, secularizarea este o mare provocare. Dar încă o dată eu îl amintesc pe Benedict al XVI-lea care a spus lucruri surprinzătoare despre societatea secularizată. Îmi amintesc că atunci când a mers în Republica Cehă, o ţară foarte, foarte secularizată, a spus: aici există şi oportunităţi pentru Duhul Sfânt ca să acţioneze, ca să fie operativ. Şi acest lucru este adevărat. Aşadar, secularizarea nu este numai un dezavantaj, are şi o parte pozitivă, în sensul că problemele existenţiale personale se pun în mod probabil mai direct. Aşadar, Domnul este activ. Aceasta este evanghelia: este forţă de viaţă, trezeşte viaţa şi în acest sens sunt încrezător că acest sinod, în pofida criticilor care se fac deja, va fi un pas pentru a duce înainte comuniunea Bisericii.
(După L'Osservatore Romano, 19 septembrie 2023)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
