|
| © Vatican Media |
Viaţa contemplativă - într-o lume aflată în continuă schimbare - manifestă, în contextul mai larg al carismelor vieţii consacrate, primatul experienţei lui Dumnezeu şi a Iubirii sale ca o constantă a existenţei umane. Ea exprimă esenţialitatea unei vieţi dedicate căutării feţei lui Dumnezeu (cf. Ps 26,8), într-o formă care nu este o evadare din realitate, ci o distanţă de o mondenitate care distrage sufletul de la sine însuşi, de la Adevărul care locuieşte în interior. Această distanţă este exprimată emblematic prin asceza sufletului faţă de tot ceea ce împiedică drumul libertăţii întreprins pentru a-l cunoaşte pe Dumnezeu în sine şi pe sine în Dumnezeu, şi faţă de tot ceea ce ia spaţiu inimii, împiedicând-o să înveţe secretele carităţii: sufletul este chemat să locuiască în rugăciune continuă, parcurgând calea orientată de darul contemplaţiei.
Este vorba de un drum care angajează sfera interiorităţii pentru a scruta dincolo de orizontul propriei realităţi, interogându-ne despre sensul profund care o străbate; ne invită să ne raportăm cu spaţiul propriei intimităţi, propriul templum, care se deschide către experienţa Frumuseţii. Acest drum relatează: descoperirea sufletului - sanctuarul lui Dumnezeu - recognoscibil prin privirea teologică ce percepe inefabilitatea misterului; uimirea în faţa propriei identităţi, făcută după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi îmbrăţişată în iubirea sa; darul lui metanoia, o convertire la adevărul despre sine, găsit în Dumnezeu în iubirea Fiului, animat de dialogul inimii.
A contempla înseamnă, aşadar, a ne lăsa conduşi de briza blândă a Duhului, în abisul propriului eu, pentru a ne minuna de minunile pe care Dumnezeu le săvârşeşte prin Fiul, Inimă a fiecărei inimi, care exclamă în adoraţie precum Mireasa din Cântarea Cântărilor: Atrage-mă, să alergăm! (cf. Ct 1,4).
Contemplaţia, ca dar al Duhului, este realitate dinamică, o alergare pe care sufletul o întreprinde pe calea conjugală a carităţii, nepunând nimic înaintea iubirii de Dumnezeu şi de aproapele: urmează alergarea Soarelui care răsare (cf. Lc 1,78), Cristos, care parcurge de la un capăt la altul al orizontului, luminând cerul sufletului, cortul său nupţial (cf. Ps 19,6-7).
Sufletul contemplativ doreşte să mărturisească lumina primită de la Soare, pentru a împărtăşi bucuria sa cu toţi cei pe care îi întâlneşte pe drumul său. În această alergare, în care se apropie tot mai mult de Cristos, exprimă inteligenţa iubirii, care îl ridică la culmile cunoaşterii divine. Orizontul se profilează tot mai clar în el însuşi, devenind un cer de lumină; este splendoarea care vine din faptul de a trăi cu Cristos, în Cristos şi pentru Cristos. Prin această splendoare, reuşeşte să-l contemple pe aproapele, recunoscând în trăsăturile sale trăsăturile lui Cristos, căruia trebuie să-i slujească.
Viaţa contemplativă exprimă splendoarea iubirii lui Cristos; pentru a o proclama, trebuie să ardă cu aceeaşi iubire a sa şi să strălucească precum o candelă mereu aprinsă, aşezată pe un suport şi nu sub obroc, ca să lumineze pe toţi cei din casă (cf. Mt 5,15). În acest fel, revelează natura sa specifică misionară, apostolatul său.
Candela este pusă în acea parte a casei unde îşi poate răspândi mai uşor lumina: sus. Această casă este Biserica lui Cristos, iar în ea viaţa contemplativă ocupă un loc preeminent. De fapt, chemarea la contemplaţie este însăşi vocaţia Bisericii, iar orice altă activitate îi este orânduită şi subordonată (cf. Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, Constituţia despre liturgia sacră, Sacrosanctum Concilium, 2). În institutele dedicate în întregime contemplaţiei, ea reprezintă proprium constitutiv. Relevanţa eclezială a dimensiunii contemplative este evidentă şi din faptul că Biserica o pune în centrul reînnoirii vieţii călugăreşti şi este mereu atentă la valorificarea potenţialităţilor sale inerente. Împlinirea dorinţelor Duhului, prin unirea constantă cu Cristos, pe un drum de transformare interioară, permite lectura realităţii contingente, după Dumnezeu, pentru a răspunde semnelor timpurilor.
Candela contemplaţiei, aşadar, luminează toţi credincioşii Bisericii lui Cristos, dar ea străluceşte şi în casa omenirii create care, atrasă de acea strălucire, poate întrezări Lumina care o izvorăşte. Viaţa contemplativă, în Biserică, devenită semn luminos, prevesteşte gloria cerească; ea este, de asemenea, un dar pentru întreaga omenire, ca amintire constantă a valorilor durabile şi a importanţei interiorităţii spirituale. Această candelă luminează bunurile care sunt în casă: bunuri prezente şi viitoare. Viaţa contemplativă celebrează rodnicia sufletului care locuieşte în Cristos şi care experimentează împlinirea cuvintelor sale: "Rămâneţi în mine şi eu în voi. [...] Cine rămâne în mine şi eu în el, aduce mult rod" (In 15,4-5). Rodul vieţii contemplative este transparenţa unei vieţi impregnate de rugăciune şi de jertfă, într-o continuă aducere de mulţumire care devine spaţiu de profeţie a vieţii în Cristos, "spre lauda gloriei sale" (Ef 1,6). Este comoara preţioasă care trebuie păzită sub lumina şi călăuzirea Duhului Sfânt, care trebuie dusă altora şi pentru care să mijlocim, primind acţiunea lui Dumnezeu chiar şi în ceea ce nu înţelegem, într-o atitudine de abandonare filială faţă de voinţa sa, urmând exemplul Mariei, Mama contemplativilor.
Sub privirea iubitoare a Mariei, Maica Domnului, înfloresc sufletele contemplative. Trebuie să ne uităm la ea pentru a primi darul contemplaţiei, pentru a învăţa să ne rugăm, să medităm şi să-l preamărim pe Dumnezeu. În Evanghelie, o găsim păstrând şi preţuind cu atenţie în inima sa evenimentele din viaţa Fiului său (cf. Lc 2,19; 51). Credinţa ei îi permite să recunoască faptul că totul vine din voinţa lui Dumnezeu, iar cuvintele pe care le rosteşte sunt întotdeauna impregnate de propria sa experienţă a acesteia. Maria este contemplativa voinţei lui Dumnezeu. În Maria, tot ceea ce experimentează se naşte în rugăciune şi devine rugăciune, într-o atitudine de adoraţie, în contemplarea Misterului care locuieşte în ea. Ascultarea faţă de iubire, pe care Maria o exprimă prin acel Fiat, o conduce în grabă la celebrarea voinţei sale, pe care o exprimă în cântarea Magnificat. Maria celebrează puterea acestei iubiri în care a crezut şi de care este plină. A contempla înseamnă a adora Iubirea, a o contempla vie în sine şi a o iubi în ceilalţi, Temple ale iubirii. Să privim mereu la Maria, care, prin frumuseţea sa, credinţa sa şi umilinţa sa fără egal, îl arată pe Fiul celor care o privesc. Ea mărturiseşte puterea contemplaţiei, care este iubire în acţiune; ne învaţă să o practicăm, să păzim Cuvântul într-o inimă care se roagă, să ne dăruim viaţa cu acel Fiat spus planului lui Dumnezeu, să exprimăm recunoştinţa cu acel Magnificat al milostivirii, care este mereu în acţiune.
Sr. Laura Scordino,
Congregaţia Surorilor Carmelite - Institutul "Stăpâna Noastră a Carmelului",
oficial de la Dicasterul pentru Institutele de Viaţă Consacrată şi Societăţile de Viaţă Apostolică
(După L'Osservatore Romano, 21 noiembrie 2025)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
