Aula magna a Facultăţii Pontificale de Teologie a Sardiniei, Cagliari, duminică, 22 septembrie 2013
Dragi prieteni, bună după-amiaza!
Adresez tuturor salutul meu cordial. Îi mulţumesc părintelui preşedinte şi rectorilor magnifici pentru cuvintele lor de primire şi le doresc tot binele pentru munca celor trei instituţii. Îmi place să aud că lucrează împreună, ca prieteni: şi acest lucru este bun! Mulţumesc şi încurajez Facultatea Pontificală de Teologie, care ne găzduieşte, îndeosebi pe părinţii iezuiţi, care îşi desfăşoară aici cu generozitate slujirea lor preţioasă, şi întregul corp academic. Pregătirea candidaţilor la preoţie rămâne un obiectiv primar, dar şi formarea laicilor este foarte importantă.
Nu vreau să ţin o lecţie academică, deşi contextul şi voi care sunteţi un grup calificat poate că ar cere acest lucru. Prefer să ofer câteva reflecţii cu glas tare care pornesc din experienţa mea de om şi de păstor al Bisericii. Şi pentru aceasta mă las condus de un text din evanghelie, făcând o lectură "existenţială", acela despre discipolii din Emaus: doi discipoli ai lui Isus care, după moartea sa, pleacă de la Ierusalim şi se întorc la ţară. Am ales trei cuvinte cheie: deziluzie, resemnare, speranţă.
1. Aceşti doi discipoli poartă în inimă suferinţa şi dezorientarea din cauza morţii lui Isus, sunt dezamăgiţi pentru modul cum s-au terminat lucrurile. Un sentiment analog îl găsim şi în situaţia noastră actuală: dezamăgirea, deziluzia, din cauza unei crize economico-financiare, dar şi ecologice, educative, morale, umane. Este o criză care se referă la prezentul şi la viitorul istoric, existenţial al omului în această civilizaţie a noastră occidentală şi care ajunge apoi să intereseze întreaga lume. Şi când spun criză, nu mă gândesc la o tragedie. Chinezii, când vor să scrie cuvântul criză, îl scriu cu două caractere: caracterul pericolului şi caracterul oportunităţii. Când vorbim despre criză, vorbim despre pericole, dar şi despre oportunităţi. Acesta este sensul în care folosesc eu cuvântul. Desigur, fiecare epocă a istoriei poartă în sine elemente critice, însă, cel puţin în ultimele patru secole, nu s-au văzut aşa de zguduite certitudinile fundamentale care constituie viaţa fiinţelor umane ca în epoca noastră. Mă gândesc la deteriorarea ambientului: acest lucru este periculos, să ne gândim un pic înainte, la războiul apei care vine; la dezechilibrele sociale; la teribila putere a armelor - am vorbit mult despre asta, în aceste zile; la sistemul economico-financiar, care nu are în centru omul, ci banii, zeul ban; la dezvoltarea şi la importanţa mijloacelor de informare, cu toată pozitivitatea lor, de comunicare, de transport. Este o schimbare care se referă la însuşi modul în care omenirea duce înainte existenţa sa în lume.
2. În faţa acestei realităţi care sunt reacţiile? Să ne întoarcem la cei doi discipoli de la Emaus: dezamăgiţi în faţa morţii lui Isus, se arată resemnaţi şi încearcă să fugă de realitate, părăsesc Ierusalimul. Aceleaşi atitudini le putem citişi în acest moment istoric. În faţa crizei poate să fie resemnarea, pesimismul faţă de orice posibilitate de intervenţie eficace. Într-un anumit sens este o "chemare în afară" din însăşi dinamica actualei turnante istorice, denunţându-i aspectele mai negative cu o mentalitate asemănătoare cu acea mişcare spirituală şi teologică din secolul al II-lea după Cristos care este numită "apocaliptică". Noi avem această ispită, de a gândi în cheie apocaliptică. Această concepţie pesimistă despre libertatea umană şi despre procesele istorice duce la un fel de paralizie a inteligenţei şi a voinţei. Deziluzia duce şi la un fel de fugă, la căutarea de "insule" sau momente de răgaz. Este ceva asemănător cu atitudinea lui Pilat, acel "a se spăla pe mâini". O atitudine care apare "pragmatică", dar care de fapt ignoră strigătul de dreptate, de umanitate şi de responsabilitate socială şi duce la individualism, la ipocrizie, dacă nu la un fel de cinism. Aceasta este ispita pe care o avem în faţa noastră, dacă mergem pe acest drum al deziluziei sau al dezamăgirii.
3. La acest punct ne întrebăm: există o cale care trebuie parcursă în această situaţie a noastră? Trebuie să ne resemnăm? Trebuie să lăsăm să ni se întunece speranţa? Trebuie să fugim de realitate? Trebuie "să ne spălăm pe mâini" şi să ne închidem în noi înşine? Cred că nu este numai un drum care trebuie parcurs, ci tocmai momentul istoric pe care-l trăim ne determină să căutăm şi să găsim căi de speranţă, care să deschidă orizonturi noi pentru societatea noastră. Şi aici este preţios rolul Universităţii. Universitatea ca loc de elaborare şi transmitere a ştiinţei, a formării la "înţelepciune" în sensul cel mai profund al termenului, de educare integrală a persoanei. În această direcţie, aş vrea să ofer câteva idei scurte asupra cărora să reflectăm:
a. Universitatea ca loc al discernământului. Este important de a citi realitatea, privind-o în faţă. Lecturile ideologice sau parţiale nu folosesc, alimentează numai iluzia şi deziluzia. A citi realitatea, dar şi a trăi această realitate, fără temeri, fără fugi şi fără catastrofisme. Fiecare criză, şi cea actuală, este o trecere, travaliul unei naşteri care comportă trudă, dificultate, suferinţă, dar care poartă în sine orizontul vieţii, al unei reînnoiri, poartă forţa speranţei. Şi aceasta nu este o criză de "schimb": este o criză de "schimb de epocă". Este o epocă, aceea care se schimbă. Nu sunt schimbări epocale superficiale. Criza poate să devină moment de purificare şi de regândire a modelelor noastre economico-sociale şi a unei anumite concepţii despre progres care a alimentat iluzii, pentru a recupera umanul în toate dimensiunile sale. Discernământul nu este orb, nici nu este improvizat: se realizează pe baza criteriilor etice şi spirituale, implică întrebarea despre ceea ce este bun, referinţa la valorile proprii ale unei viziuni despre om şi despre lume, o viziune a persoanei în toate dimensiunile sale, mai ales în cea spirituală, transcendentă; nu se poate considera niciodată persoana ca "material uman"! Aceasta este probabil propunerea ascunsă a funcţionalismului. Universitatea ca loc de "înţelepciune" are o funcţie foarte importantă în formarea la discernământ pentru a alimenta speranţa. Când călătorul necunoscut, care este Isus Înviat, se apropie de cei doi discipoli din Emaus, trişti şi descurajaţi, nu încearcă să ascundă realitatea Răstignirii, a aparentei înfrângeri care a provocat criza lor, dimpotrivă îi invită să citească realitatea pentru a-i conduce la lumina Învierii: "O, nepricepuţilor şi greoi de inimă... Oare nu trebuia Cristos să sufere acestea şi să intre în gloria sa?" (Lc 24,25-26). A face discernământ înseamnă a nu fugi, ci a citi cu seriozitate, fără prejudecăţi, realitatea.
b. Un alt element: Universitatea ca loc în care se elaborează cultura proximităţii, cultura proximităţii. Aceasta este o propunere: cultura apropierii. Izolarea şi închiderea în sine sau în propriile interese nu sunt niciodată calea pentru a reda speranţă şi a realiza o reînnoire, ci este apropierea, este cultura întâlnirii. Izolarea, nu; apropierea, da. Cultura ciocnirii, nu; cultura întâlnirii, da. Universitatea este loc privilegiat în care se promovează, se învaţă, se trăieşte această cultură a dialogului, care nu nivelează în mod nediscriminat diferenţe şi pluralisme - unul din riscurile globalizării este acesta -, şi nici nu le extremizează făcându-le să devină motiv de ciocnire, ci deschide la confruntarea constructivă. Asta înseamnă a înţelege şi a valoriza bogăţiile celuilalt, considerându-l nu cu indiferenţă sau cu teamă, ci factor de creştere. Dinamicile care reglementează raporturile dintre persoane, dintre grupuri, dintre naţiuni adesea nu sunt de apropiere, de întâlnire, ci de ciocnire. Fac referinţă iar la textul evanghelic. Când Isus se apropie de cei doi discipoli din Emaus împărtăşeşte drumul lor, asculta lectura realităţii făcută de ei, dezamăgirea lor, şi dialoghează cu ei; tocmai în acest mod reaprinde în inimile lor speranţa, deschide noi orizonturi care erau deja prezente, dar pe care numai întâlnirea cu Cel Înviat le permite să le recunoască. Nu vă fie frică niciodată de întâlnire, de dialog, de confruntare, chiar şi între Universităţi. La toate nivelele. Aici suntem în sediul Facultăţii Teologice. Permiteţi-mi să vă spun: nu vă fie frică să vă deschideţi şi la orizonturile transcendenţei, la întâlnirea cu Cristos sau să aprofundaţi raportul cu El. Credinţa nu reduce niciodată spaţiul raţiunii, ci îl deschide la o viziune integrală a omului şi a realităţii şi apără de pericolul de a-l reduce pe om la "material uman".
c. Un ultim element: Universitatea ca loc de formare la solidaritate. Cuvântul solidaritate nu aparţine numai vocabularului creştin, este un cuvânt fundamental al vocabularului uman. Aşa cum am spus astăzi, este un cuvânt care în această criză riscă să fie şters din dicţionar. Discernământul realităţii, asumând momentul de criză, promovarea unei culturi a întâlnirii şi a dialogului, orientează spre solidaritate, ca element fundamental pentru o reînnoire a societăţilor noastre. Întâlnirea, dialogul dintre Isus şi cei doi discipoli din Emaus, care reaprinde speranţa şi reînnoieşte drumul vieţii lor, duce la împărtăşire: l-au recunoscut la frângerea pâinii. Este semnul Euharistiei, al lui Dumnezeu care se apropie în Cristos aşa încât devine prezenţă constantă, aşa încât împărtăşeşte însăşi viaţa sa. Şi asta spune tuturor, chiar şi celui care nu crede, că tocmai într-o solidaritate nespusă, dar trăită, raporturile trec de la considerarea celuilalt ca "material uman" sau ca "număr", la considerarea lui ca persoană. Nu există viitor pentru nicio ţară, pentru nicio societate, pentru lumea noastră, dacă nu vom şti să fim cu toţii mai solidari. Deci solidaritate ca mod de a face istoria, ca loc vital în care conflictele, tensiunile, chiar şi opusurile ajung la o armonie care generează viaţă. În asta, gândindu-mă la această realitate a întâlnirii în criză, am găsit în politicieni tineri o altă manieră de a gândi politica. Nu spun mai bună sau nu mai bună, ci o altă manieră. Vorbesc în mod diferit, caută... muzica lor este diferită de muzica noastră. Să nu ne fie frică! Să-i ascultăm, să vorbim cu ei. Ei au o intuiţie: să ne deschidem la intuiţia lor. Este intuiţia vieţii tinere. Eu spun politicieni tineri pentru că e ceea ce am auzit, dar tinerii în general caută această cheie diferită. Pentru a ne ajuta la întâlnire, ne va ajuta să auzim muzica acestor politicieni, "ştiinţifici", gânditori tineri.
Înainte de a încheia, permiteţi-mi să subliniez că nouă creştinilor credinţa însăşi dăruieşte o speranţă solidă care determină să discernem realitatea, să trăim apropierea şi solidaritatea, pentru că însuşi Dumnezeu a intrat în istoria noastră, devenind om în Isus, s-a scufundat în slăbiciunea noastră, apropiindu-se de toţi, arătând solidaritate concretă, în special celor mai săraci şi nevoiaşi, deschizându-ne un orizont infinit şi sigur de speranţă.
Dragi prieteni, mulţumesc pentru această întâlnire şi pentru atenţia voastră; speranţa să fie lumina care luminează mereu studiul vostru şi angajarea voastră. Şi curajul să fie tempoul muzical pentru a merge înainte! Fie ca Domnul să vă binecuvânteze!
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
