Interviu luat arhiepiscopului de Canterbury, Justin Welby
Biserica este sinodală când merge împreună în slujire
de Christopher Wells
În timpul vizitei sale la Roma pentru o serie de întâlniri cu Papa Francisc şi alţi lideri religioşi, arhiepiscopul de Canterbury, Justin Welby, primat al Comuniunii anglicane, a acordat un pic din timpul său pentru mass-media vaticane ca să dea un interviu complex. Welby a subliniat, printre altele, că toate credinţele pot lucra împreună pentru a promova cauza protecţiei ambientale, a indicat care experienţe poate oferi Comuniunea anglicană Bisericii Catolice în timp ce începe Sinodul despre sinodalitate şi a exprimat speranţele sale persistente pentru o vizită împreună cu Papa Francisc în Sudanul de Sud. Arhiepiscopul a încheiat interviul amintind că Dumnezeu este mai mare decât orice problemă ne-o poate prezenta lumea.
Excelenţa Voastră, ştiu că dumneavoastră sunteţi aici, în parte, pentru a lucra la pregătirile pentru Cop26 şi că împreună cu Papa Francisc aţi semnat un apel referitor la îngrijirea casei noastre comune. Ne puteţi spune în ce mod continuă Bisericile să lucreze împreună pentru a promova cauza îngrijirii casei comune?
Luni a fost o zi extraordinară. Vaticanul, împreună cu guvernele italian şi englez drept co-preşedinţi ai Cop26, a reunit un grup interconfesional cu adevărat extraordinar. Privind de jur împrejur în sală - probabil că aţi văzut fotografiile - cred că erau prezente credinţe reprezentante probabil a 80% din lume. Aşadar, nu este vorba atât de "ce anume pot face Bisericile?", ci mai degrabă de "ce anume pot face grupurile confesionale în lume?".
Desigur, primul lucru este o angajare la bază. Una din frazele pe care le-am folosit ieri în timpul uneia din sesiuni a fost că trebuie să acţionăm de sus în jos, de la centru înspre exterior, de jos în sus. Şi credinţele au oportunitatea de a acţiona de jos în sus. Trebuie să acţionăm. Nu foloseşte la nimic să ne limităm să le predicăm politicienilor. Trebuie să acţionăm. Şi acţiunea este acţiune în dezvoltare; în educaţie, în care toate grupurile confesionale par să fie angajate puternic; şi în încurajarea politicienilor, în susţinerea lor şi în ajutorarea lor. Înseamnă a schimba şi obiceiurile noastre. Biserica din Anglia şi-a stabilit un obiectiv, adică toate edificiile sale, inclusiv şcolile, să fie la emisii zero până în 2030. Este o provocare imensă. Este ceea ce facem.
Folosim şi autoritatea morală a Bisericii, deşi nu suntem mari investitori în termeni internaţionali; suntem o entitate mică, în realitate, foarte mică. Aceia care se ocupă de investiţiile noastre au creat o coaliţie cu peste 10 trilioane de dolari de fonduri în gestiune, cu un instrument al London School of Economics care permite să ne angajăm cu companiile la care deţine cote acţionare şi să măsurăm progresele lor spre emisiile zero. Aşadar, folosim voturile noastre şi investiţiile noastre pentru a determina firmele spre emisiile zero.
A fost foarte interesant să vă auzim spunând nu numai de sus în jos, ci şi din centru înspre exterior şi de jos în sus în termeni de îngrijire a casei noastre comune. Au fost adresate multe critici politicienilor şi liderilor internaţionali pentru că nu fac suficient. Există un mod în care credincioşii în Biserici, celelalte religii, pot acţiona dincolo de stagnările pe care uneori le observăm în lumea politică?
Răspunsul este desigur da, însă oricum nu va fi suficient. Este necesar, dar nu suficient. Aşadar, poate că aţi văzut declaraţia făcută de Sfântul Părinte, de patriarhul ecumenic şi de mine în urmă cu câteva săptămâni - două sau trei săptămâni în urmă - care îndeamnă guvernele, firmele, indivizii şi Bisericile şi grupurile confesionale să modifice acţiunile lor.
Necazul este că oricine dintre aceştia va fi lăsat în afară va ameninţa procesul.
Aşadar, guvernele trebuie să schimbe regulile comerciale şi normele fiscale, cu scopul de a favoriza economia verde în viitor.
Firmele trebuie să schimbe practicile lor şi să meargă spre emisiile zero; indivizii trebuie să schimbe practicile lor; şi grupurile confesionale trebuie să fie acolo, demonstrând cu acţiunile lor şi cerând cu cuvintele lor ca aceste schimbări să aibă loc şi susţinând schimbarea în opinia publică.
Marţi dimineaţă l-am întâlnit pe preşedintele Republicii Italiene, care a spus de mai multe ori că trebuie să conducem opinia publică. Grupurile confesionale trebuie să conducă opinia publică şi cred că a făcut bine să ne provoace în acest mod.
Aşa cum ştiţi, Biserica Catolică urmează să înceapă un proces sinodal de doi ani despre tema sinodalităţii. Comuniunea anglicană are o istorie lungă de sinodalitate şi probabil o experienţă diferită a sinodalităţii faţă de Biserica Catolică. Ne puteţi spune pe scurt cum este trăită sinodalitatea în Comuniunea anglicană şi ce anume poate oferi experienţa voastră trăită Bisericii în timp ce începem procesul nostru sinodal?
Da, cred că este fascinant că asta se întâmplă în Biserica Catolică şi mă interesează mult. Dialogul ecumenic între Biserica Catolică şi Comuniunea anglicană - ARCIC [Comisia internaţională anglicano-catolică] - a vorbit despre asta într-o publicaţie recentă. Şi a concluzionat că, deşi vorbim ambele despre sinodalitate, înţelegem ceva uşor diferit.
În anglicanism, sinodalitatea, cea mai mare parte a sinoadelor - a spune că un lucru se întâmplă peste tot în anglicanism înseamnă mereu a merge în căutarea de necazuri - are trei camere sau cel puţin două.
De exemplu, în Biserica din Anglia avem trei camere: episcopi, cler şi laici. Şi acestea - pentru noi sinodul - sunt active la trei niveluri: cel al decanatului, care este cel foarte local, puţin deasupra parohiei; cel diecezan; şi la nivel naţional în Biserica din Anglia, pentru a asculta vocea laicilor, a celor hirotoniţi şi a episcopilor. Asta e ceea ce contează cu adevărat.
Credem că este înnăscută aici o înţelegere cu adevărat ecleziologică a lui laós, a poporului lui Dumnezeu care exprimă simţul său despre modul în care Duhul conduce Biserica. Şi este foarte interesant. Benedict, în Regula sa vorbeşte despre mănăstire - cred că este în capitolul al treilea sau ceva de acest gen -; spune că în mănăstire, când trebuie luată o mare decizie, este bine să fie reuniţi toţi, pentru că cei mai tineri şi mai puţin importanţi ar putea să aibă de fapt înţelepciunea, cuvântul înţelept al Duhului.
Sinoadele pot deveni consolidate ca oricare altă structură în Biserică, deci cred că este foarte important "sinodul": într-o alocuţiune frumoasă chiar în mijlocul unui sinod - mi se pare că acela despre familie, sau poate că acela despre tineri - în alocuţiunea sa centrală care a durat cele trei săptămâni, Sfântul Părinte a vorbit despre sinod cu semnificaţia sa literală care este a merge împreună, syn-hodos - a fi pe acelaşi drum.
Şi în timpul întâlnirii noastre, marţi dimineaţă, am vorbit despre necesitatea ca Biserica să nu rămână blocată, să nu fie staţionară, ci pe cale. Şi acolo, cred, avem aceeaşi înţelegere a ecleziologiei, a ceea ce înseamnă a fi Biserică, adică a merge împreună. Şi sinodul, în cea mai bună accepţiune a sa, ne permite să mergem împreună, ascultându-ne unii pe alţii cu atenţie; întărindu-i pe cei slabi şi permiţând celor puternici să-i slujească pe cei slabi şi nu să-i domine.
Papa Francisc a vorbit de ascultarea tuturor vocilor... în Biserică, în Biserica Catolică, în comuniunea creştină mai amplă şi, de fapt, vocile din afara creştinismului. Din perspectiva dumneavoastră, aţi reflectat asupra modului în care Comuniunea anglicană poate da o contribuţie Sinodului catolic despre sinodalitate?
Consider că una din dezvoltările mai interesante ale dialogului ecumenic în ultimii ani a fost că am învăţat să nu dăm lecţii şi să nu spunem "avem asta şi acum vă vom învăţa", ci mai degrabă "avem nevoie să învăţăm de la voi".
De aceea, cred că aşa trebuie să ne comportăm unii faţă de alţii, adică ambii avem nevoie să învăţăm de la celălalt. Mi-aş dori să învăţ mult de la înţelepciunea profundă a Bisericii Catolice şi, pe de altă parte, să am vreo contribuţie de dat. însă în harul lui Dumnezeu, aşteptăm şi vedem.
Fie dumneavoastră, fie Papa Francisc aţi exprimat dorinţa de a merge în Sudanul de Sud. Cum vedeţi înaintarea procesului de pace în Sudanul de Sud şi consideraţi că există o adevărată speranţă ca să puteţi face o călătorie împreună în ţara aceea, dumneavoastră şi Papa Francisc?
Bine, pentru a răspunde mai întâi la ultima întrebare şi a vă da un răspuns scurt: da. Cu emfază.
Întorcându-ne la prima întrebare, progresul în procesul de pace, în procesele de pace - vorbesc după 20 de ani de experienţă de muncă despre acest gen de lucruri - sunt agonizante. Sunt lente. Suntem mereu uimiţi când se fac progrese şi uimiţi şi când se pierd acelea care se credeau că sunt progrese. Şi Sudanul de Sud nu este diferit.
Aşadar, cred că acea călătorie este într-adevăr importantă: pentru a arăta iubirea păstorilor faţă de oi; pentru a asculta oile, pentru a sta cu acelea care sunt rănite. Pentru a o spune cu foarte frumoasele cuvinte ale Papei Francisc, pentru a simţi mirosul oilor şi a mirosi a oaie. Şi pentru a sluji. Cred că acea călătorie este într-adevăr foarte importantă.
Am vorbit mult despre ascultare în diferitele teme pe care le-am tratat astăzi. Există ceva ce aţi vrea să spuneţi şi despre care poate că n-am vorbit în ceea ce priveşte vizita dumneavoastră aici, sau în perspectiva de a privi la viitor?
Privind la viitor, ceea ce aş vrea să spun este că am trecut printr-o perioadă chinuitoare în toată lumea. Şi în multe locuri încă este chinuitoare, şi în Italia, şi în Anglia, şi în Regatul Unit, în America.
Covidul a fost teribil. Războiul s-a răspândit. Mă tem că vom simţi mulţi ani impactul, repercusiunile acestor evenimente teribile.
Dar îl slujim pe Dumnezeul care l-a înviat pe Isus Cristos din morţi. Şi de aceea îmi spun mie însumi şi tuturor celor care ascultă: nu vă fie frică. Dumnezeu rămâne mai mare decât oricare problemă pe care o poate prezenta lumea.
(După L'Osservatore Romano, 6 octombrie 2021)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
