După publicarea articolului anterior din acest serial, în care am scris despre regina Maria şi câteva surori care au fost alături de răniţii din război şi bolnavii de tifos exantematic, un cititor mi-a scris: "A venit şi rândul femeilor...". Da, am ajuns să scriem şi despre jertfa lor, dar nu am neglijat şi nici nu am diminuat vreodată rolul lor în lupta cu tifosul exantematic, unele dintre ele slujind până la epuizarea fizică sau chiar până la dăruirea vieţii în favoarea semenilor aflaţi în suferinţă pe paturile unor spitale. Asemenea surorilor amintite în articolul trecut, au fost şi alte persoane consacrate care şi-au oferit viaţa în sprijinul răniţilor de pe front, bolnavilor de tifos exantematic şi orfanilor, dar sper să găsesc şi alte oportunităţi pentru a continua cercetările documentare şi a le prezenta scurte biografii. În cele ce urmează, voi prezenta o scurtă biografie a sorei Elisabeta Pucci, din Congregaţia "Fiicele Carităţii ale sfântului Vincenţiu de Paul", folosindu-mă de unele documente din arhive, dar şi de mărturiile şi scrierile a două personalităţi marcate de eroismul acestui "exemplu viu de caritate autentică, de dăruire totală de sine către Dumnezeu şi către ceilalţi": fericitul Vladimir Ghika şi regina Maria a României.
O "sfântă" în slujba bolnavilor şi "martiră" până la moarte
În anul 1904, prinţul Vladimir Ghika, pe durata unei şederi la fratele său, prinţul Dimitrie - consul general al României la Salonic, a întâlnit-o acolo pe "uimitoarea soră Pucci". Această călugăriţă, de origine florentină, din Congregaţia "Fiicele Carităţii ale sfântului Vincenţiu de Paul", conducea Spitalul "St. Vincent de Paul", unde erau îngrijiţi mulţi bolnavi grav şi muribunzi. Sora Pucci şi activitatea ei plină de dăruire faţă de aceşti sărmani i-a apărut prinţului Vladimir ca o revelaţie şi o concretizare a proiectelor sale caritative, un suflet îndrumat în special de Dumnezeu, inima apăsată pentru a răspândi caritatea "evanghelică" şi, în acelaşi timp, "educată de căile ascetice şi mistice şi avansată în desăvârşirea creştină". Discutând şi analizând situaţia din Bucureşti, surorile din Congregaţia "Fiicele Carităţii" acceptă să vină în capitala României şi să întemeieze Asociaţia "Doamnele de Caritate". Atât de marcat a fost de întâlnirea cu sora Pucci, încât peste 20 de ani, când a decis să fie preot, prinţul Vladimir a ales să fie hirotonit în Capela Lazariştilor, de pe strada Sevres, din Paris. Consacrarea sacerdotală a fost oficiată de către cardinalul Dubois, în ziua de 7 octombrie 1923, "în semn de veneraţie pentru sora Pucci şi pentru sfântul Vincenţiu de Paul, patronul primelor sale opere la Bucureşti".
Întors în ţară, prinţul Vladimir a început demersurile pe lângă regele Carol şi primul ministru Sturza, concretizate, la 20 iunie 1906, prin deschiderea primului dispensar gratuit din România, amplasat în Bucureşti, pe Calea Griviţei, care a primit numele de "Bethleem Mariae". Surorile ajunseseră la Bucureşti în ziua de 26 mai şi li s-a oferit găzduire într-o casă modestă, pregătită în zona Atelierelor de Chemins de Fer, de pe Calea Griviţa. Auzind despre venirea lor, principesa Maria (Carmen Sylva) a primit cu amabilitate această veste şi le-a vizitat peste câteva zile. Astfel, "carismaticul teolog Ghika" şi doctorul Paulescu au fost primii fondatori ai operelor catolice de caritate din România, prin Congregaţia "Fiicele Carităţii ale sfântului Vincenţiu de Paul", reuşind să coopteze multe personalităţi ale epocii, printre care prinţesa Alexandrina Ghika şi principesa Maria, viitoarea regină a României, despre care am scris în articolul anterior. Aici a început frumoasa prietenie şi susţinere reciprocă dintre sora Pucci şi regina "care nu avea timp să fie bolnavă". Despre aceste două "servitoare ale bolnavilor", medicul militar Le Laurier avea să compună câteva versuri (în limba franceză): "Vin două femei albe / Pe podul legănat, / Regina înainte / Cealaltă - cap plecat. // Gânditoare, sora Pucci / Poartă veşminte sfinte; / Şi-n albele lor haine, / Şi-n suflet sunt unite".
"Minunata soră" superioară Pucci, împreună cu alte două surori şi cu dr. Paulescu, cel care administra partea medicală, reuşesc an de an să extindă proiectul dispensarelor gratuite. Urmând planurile sorei Soize, se construieşte un nou dispensar în strada Jianu, pe terenul donat de doamna Arion Pâcleanu, fosta soţie a ministrului Constantin C. Arion. Aici se va construi cunoscutul Spital "Sfântul Vincenţiu de Paul", astăzi Spitalul "Dr. Parhon", aflat lângă Biserica Franceză, actualmente lângă statuia Aviatorilor. Deşi a plecat de multe ori din ţară, Vladimir Ghika nu a uitat niciodată opera de caritate din România, o va vizita şi ajuta deseori. Văzând dezvoltarea acestor opere de caritate, cărora li se dedică alături de sora Pucci şi alţi binefăcători, prinţul Vladimir scria: "Nu a fost altceva decât o revărsare de iubire faţă de aproapele din iubire faţă de Dumnezeu, izvorâtă dintr-o doctrină de credinţă foarte sigură". Această operă de caritate, instituită "cu multe piedici şi greutăţi", a adus servicii inestimabile populaţiei din Bucureşti şi nu numai, din anul 1906 şi până la desfiinţarea ei de către regimul comunist, în august 1948.
În timpul Celui de-al Doilea Război din Balcani, din anul 1913, sora Pucci şi însoţitoarele ei au desfăşurat o activitate eroică în cursul epidemiei de holeră, extrem de gravă. Însuşi Vladimir Ghika era de multe ori alături de "Fiicele Carităţii", care se dăruiau zi şi noapte acestei misiuni. Aici a fost şi principesa Maria, în calitate de moştenitoare a tronului, remarcându-se prin energia şi curajul ei, prin capacitatea organizatorică şi calitatea de a alina suferinţele oamenilor. Ea a obţinut de la regele Carol I permisiunea de a se ocupa de tabăra de la Zimnicea, unde erau aduşi bolnavii de holeră, înfiinţând o organizaţie pentru ajutorarea spitalelor şi a familiilor celor care plecau pe front. În acel context, principesa Maria scria: "Nu credeam niciodată că voi fi capabilă să trăiesc în mijlocul holerei, să organizez, să improvizez, să încurajez şi să ţin lucrurile împreună. Nu credeam că voi putea suporta aşa ceva, dar imensele dificultăţi, nevoia permanentă de a da curaj celorlalţi mă fac să lupt. Sunt în centrul unui enorm lazaret pentru bolnavii de holeră care depinde în întregime de mine. M-am schimbat, aproape că sunt un alt om. Trăiesc aproape tot timpul aici, toate ordinele sunt date de către mine, toate proviziile, medicamentele, paturile sunt distribuite de către mine".
Alături de principesa Maria a activat şi sora Pucci, însoţită de celelalte "Fiice ale Carităţii", despre care scria: "Sora Pucci, la 65 de ani, se află în mişcare perpetuă ca la 45 de ani. Prinţul Ghika este peste tot zi şi noapte, el are grijă de bolnavi, veghează... Toţi lucrează în acelaşi mod... spre admiraţie generală". La sfârşitul acestei perioade dificile, Direcţia Serviciilor Sanitare, spre a le mulţumi pentru jertfa lor, a cerut regelui Carol I al României să le decoreze cu o "medalie militară pe bază civilă".
La sfârşitul lunii noiembrie 1916, când Curtea Regală, Guvernul, Parlamentul şi toate instituţiile statului, dar şi oameni din toate categoriile sociale s-au refugiat la Iaşi, capitala Moldovei a ajuns un oraş suprapopulat, iar lipsa condiţiilor elementare de igienă pentru majoritatea populaţiei a dus la apariţia holerei, care a făcut zeci de mii de victime. În acest context, "Fiicele Carităţii" au fost chemate de la Bucureşti la Iaşi de Misiunea Militară Franceză, fiind cooptate pentru asistenţa medicală a răniţilor şi bolnavilor. Pe toată durata sa, misiunea franceză a fost condusă de generalul de divizie Henri Berthelot, care a asigurat simultan şi rolul de consilier militar al regelui Ferdinand, comandantul de căpetenie al Armatei României.
Surorile din Congregaţia "Fiicele Carităţii ale sfântului Vincenţiu de Paul" au lucrat alături de medicii Misiunii Militare Franceze, cele mai multe dintre ele activând în Institutul "Notre Dame de Sion" din Iaşi, unde a fost organizat Spitalul francez nr. 141, cu 200 de paturi, dar în care erau cazaţi uneori peste 300 de bolnavi. Unele dintre "Fiicele Carităţii" au lucrat şi la spitalul militar organizat de doctorul "mic şi plin de energie" Clunet în Vila "Greierul" din Bucium, la marginea oraşului Iaşi, şi deschis în decembrie 1916. Aici erau aduşi bolnavii de tifos exantematic, faţă de care cele trei infirmiere din "Société de Secours aux Blesses Militaires", între care şi soţia medicului, Margareta Clunet, şi "Fiicele Carităţii" aveau o grijă specială.
Timp de 15 luni, sora Pucci a fost zi şi noapte lângă răniţii de război şi cei bolnavi de tifos exantematic, activitatea ei fiind deseori surprinsă de regina Maria. În ziua de 2 aprilie 1917, nota în "Jurnalul de război": "Unii dintre bolnavi se simţeau bine. I-am vizitat şi am vorbit cu fiecare pacient care era în stare să vorbească. Toată clădirea era scăldată în soare, dar saloanele erau pline de suferinţă. Patru surori sunt bolnave, iar una, mai în vârstă, e într-o stare foarte gravă. Sora Pucci umbla peste tot, ca de obicei, şi făcea totul pentru toată lumea, mereu veselă, mereu amuzantă. Ne-au dus să vedem totul...".
În acelaşi "Jurnal" găsim multe pagini când regina Maria se afla împreună cu sora Pucci, nu doar la Iaşi, ci şi în alte locaţii din Moldova. Sunt amintite momente când au lucrat împreună lângă bolnavi, cum a fost ziua de miercuri 25 octombrie / 7 noiembrie 1917: "Zi plină de energie şi de folos. După o discuţie lungă la micul dejun cu buna soră Pucci, m-am dus la spital şi am petrecut două ore printre răniţi, oferindu-le prezenţa mea cât de mult am putut şi răsfăţându-i cu tot felul de mărunţişuri".
Îngrijirea bolnavilor până la epuizare fizică, riscul permanent de contaminare, somnul insuficient şi neglijarea propriilor probleme de sănătate, au făcut ca, la vârsta de 70 de ani, sorei Pucci să i se agraveze cancerul stomacal de care suferea şi să se generalizeze. Agonia ei, care a durat două săptămâni, a fost surprinsă de regina Maria în "Jurnalul de război", din care am copiat câteva fragmente:
"Marţi, 27 februarie / 12 martie 1918. M-am dus s-o vizitez pe sora Pucci, care acum e la spitalul francezilor - s-a renunţat la Vila Greierul, o parte din surori au plecat cu misiunea. (...) Sora Pucci e foarte bolnavă şi suferă cumplit, dar e pe picioare şi nu stă locului, în ciuda durerilor".
"Sâmbătă, 3/16 martie. Am vizitat-o pe sora Pucci. Starea i se înrăutăţeşte cu fiecare oră, nu mai e speranţă - ar putea muri în fiecare clipă. Suferă chinuri de nedescris. Dacă Dumnezeu e milos, o va lua repede - dar pentru mine va fi o pierdere ireparabilă. Nu mai poate mânca nimic, nu mai poate digera nimic. Dr. Bonnet o îngrijeşte tot timpul, cu mare devotament".
"Duminică, 4/17 martie. M-am dus cu Mignon la sora Pucci. Am stat mult alături de ea, cu mâna în mâna ei. Sora Pucci moare - acum agonia ei avansează foarte repede şi ea mă părăseşte, în curând nu va mai fi. Acum e la pat, se stinge câte puţin, ceas de ceas, nu mai poate primi hrană, moare de foame în chinuri cumplite; nu putem face nimic pentru ea, doar să-i arătăm cât o iubim".
"Marţi, 6/19 martie 1918. Am plecat cu cele două fete ale mele s-o vizităm pe sora Pucci. Se stinge cu repeziciune, aproape că nu mai are glas deloc, dar toată inteligenţa i-a rămas la fel de vie, de limpede, de altruistă ca întotdeauna...".
"Miercuri, 7/20 martie 1918. Am dat fuga puţin până la sora Pucci - tot mai slabă, tot mai chinuită de dureri sfâşietoare, se duce repede. Mintea îi e la fel de limpede ca întotdeauna, dar aproape că nu mai are glas - de ce trebuie să sufere atât, pare tare nedrept! (...) (seara târziu) Tocmai mă pregăteam să mă întind în pat şi mă schimbasem deja, când am primit mesajul că e posibil ca sora Pucci să nu mai apuce ziua de mâine. Dădusem ordine speciale ca, dacă starea i se înrăutăţeşte dintr-odată, să fiu chemată la orice oră din zi sau din noapte. M-am îmbrăcat repede în uniforma de soră de caritate şi, cum Păunule încă nu se culcase, am plecat imediat la spital. Am găsit-o în agonie, ceva de neîndurat, dar în continuare extraordinar de lucidă. I-am stat alături mai bine de o oră; i-am făcut o injecţie cu cloral şi, în cele din urmă, a aţipit, iar eu am ieşit în vârful picioarelor, întrebându-mă dacă o voi mai găsi în viaţă mâine. N-am să uit niciodată ora petrecută cu femeia aceea scumpă, pe moarte, cu suflet de mamă; dacă a existat vreodată o sfântă, ea e aceea".
"Joi, 8/21 martie 1918. Am plecat cât de devreme am putut la sora Pucci. Am găsit-o într-o stare generală ceva mai puţin gravă decât mă temeam; lucru extraordinar: în ciuda unei nopţi de chinuri infernale, s-a mai întremat puţin... Biata soră Pucci, biata de ea...".
"Vineri, 9/22 martie 1918. O am pe sora Pucci, pe care trebuie s-o vizitez zilnic, fiindcă Dumnezeu sigur ştie cât o voi mai putea vedea. (...) M-am dus la sora Pucci de cum am putut fugi de acasă. Am găsit-o în aceeaşi stare, cu dureri cumplite, se zbate în spasme groaznice până ce bietul ei trup muribund va fi zdrobit de eforturi nefolositoare şi chinuitoare, fiindcă nu mănâncă absolut nimic, trăieşte din câteva guri de apă cu gheaţă şi, din când în când, jumătate de linguriţă din lichiorul meu... (...) Vai, sunt atât de puţine de făcut pentru ea".
"Sâmbătă, 10/23 martie 1918. Am găsit-o pe sora Pucci aproape în aceeaşi stare, doar că e tot mai slăbită, crizele de vomă sunt teribile şi de fiecare dată o lasă ca moartă. (...) După cină, am primit vestea că s-ar putea ca sora Pucci să nu mai supravieţuiască nopţii. M-am ridicat imediat din pat, deşi ştiam că doctorii ar fi fost oripilaţi să mă vadă, şi am dat fuga la spital... Într-adevăr, sora Pucci era aproape dusă, dar la fel de lucidă ca întotdeauna... Doar ochii îi mai erau vii, foarte vii - în rest arăta ca un cadavru foarte emaciat... (...) Erau acolo dr. Bonnet şi toate surorile ei. (...) Moare ca o sfântă din vremurile vechi, mulţumindu-i lui Dumnezeu că-i trimite atâta durere... Se mai află asemenea sfinţi pe pământ! Dar sfânta aceasta ne părăseşte".
"Duminică, 11/24 martie 1918. Sora Pucci era întru totul conştientă, dar pierită ca un cadavru, cu excepţia ochilor".
"Luni, 12/25 martie. Am găsit-o revenindu-şi după o sincopă care aproape că a ucis-o. Am stat mult cu ea, m-am întors acasă după cină. Din nou, aproape că a trecut graniţa lumii, dar s-a întors să mai sufere puţin. E ca moartea unei sfinte sublime din vechime. În continuare e perfect conştientă, dar pare să o apese ceva groaznic şi copleşitor, căruia deocamdată, în ciuda epuizării, reuşeşte să i se împotrivească! De ce trebuie îngreunată atât de mult moartea? Tot timpul, singurul meu gând, singura mea rugăciune era: fie ca Domnul să aibă milă de ea şi s-o ia. Dar de-acum cred ca durerea i se apropie de sfârşit; am stat cu ea până târziu, respira în continuare, era conştientă încă, mă căuta din ochi. Ştie cât sufăr şi mi-a spus că, atunci când va ajunge la Dumnezeu, se va ruga pentru mine şi pentru ţara mea. În cele din urmă am lăsat-o... încă în viaţă...".
A fost ultima vizită pe care regina Maria a făcut-o sorei Elisabeta Pucci, căci în dimineaţa zilei de 26 martie 1918, la ora 4.30, acest "suflet sfânt, de rugăciune, un semn al milostivirii lui Dumnezeu printre oameni" a părăsit această lume. A fost întărită cu Sfintele Taine de părintele Gervais Quenard, preot asumpţionist, şi vegheată de surorile din Congregaţia "Fiicele Carităţii ale sfântului Vinceţiu de Paul". A fost îmbrăcată în rasa ei de persoană consacrată, "albastră, cu cornette albă pe cap şi cu mâinile încrucişate peste o cruce". Aflând de moartea ei, regina Maria a exclamat: "Dumnezeu i-a îngăduit să se odihnească!", iar pe la ora 10.30 a mers la mănăstire, ducând singura floare pe care o avea în casă: un crin roşu mare. În seara aceleiaşi zile, a scris "Farewells from a Queen to Sister Pucci", necrolog care a fost imprimat la Tipografia Armatei din Iaşi.
Liturghia de înmormântare şi Requiemul au fost oficiate de părintele Gervais şi au avut loc în capela Institutului "Notre Dame de Sion", cu participarea surorilor şi a unor invitaţi, printre care regina Maria, care a citit necrologul sorei Pucci. În jurnalul ei, regina Maria a notat: "Joi, 15/28 martie 1918. Deşi nu mă simt prea bine, m-am ridicat din pat să mă duc la slujba de înmormântare a dragii mele surori Pucci, care s-a ţinut la capela de la Notre Dame de Sion. Slujbă frumoasă şi demnă, iar lacrimile pe care le-am vărsat au fost lacrimi de adevărată durere şi regret. Scumpă soră Pucci, ai fost ceva cu totul şi cu totul special în viaţa mea, iar acum te-ai dus - te-ai dus într-o vreme când inima îmi e deja atât de îndurerată. Ai promis să te rogi pentru mine şi ţara mea, acolo sus, în rai, şi sunt sigură că aşa vei face. Crinul meu roşu era încă foarte proaspăt, singura floare pe care o aveai pe sicriu era crinul acela mare şi roşu, atât de rar în oraşul acesta fără flori...".
Sicriul cu trupul rece al sorei Pucci a fost duc cu "un dric negru ponosit, cu patru cai murgi slabi" în Cimitirul "Eternitatea" din Iaşi, unde a fost înmormântată în parcela destinată surorilor din Congregaţia "Notre Dame de Sion".
Atunci când a aflat vestea că sora Elisabeta Pucci a murit, prinţul Vladimir Ghika, care se afla la Paris a scris : "Admirabila soră Pucci..., cu care am muncit cot la cot, timp de 15 ani, printr-o unitate în rugăciune şi în eforturi în slujba lui Dumnezeu. A fost o minune a vieţii mele".
Scriind despre rolul spiritual pe care sora Pucci l-a avut în viaţa lui, domnul Lobry, un colaborator al "Fiicelor Carităţii" din Bucureşti scria: "Vă puteţi imagina cât sufăr după atâţia ani de muncă obişnuită, rugăciuni, eforturi, idei, dureri în slujba cauzei lui Dumnezeu. A fost, pe pământ, cel mai solid sprijin pe care mi l-ar fi oferit Providenţa pentru a-mi susţine sufletul, credinţa, activitatea vieţii mele şi, în acelaşi timp, cea mai pură afecţiune... Trebuie să-i mulţumesc lui Dumnezeu în tot restul vieţii pentru ceea ce mi-a dat atunci când nu-l meritam...".
Aş putea completa cu multe alte mărturii ale acelora care au lucrat, au cunoscut-o sau au beneficiat de slujirile oferite cu atâta iubire şi compasiune de sora Pucci, dar consider că referinţele şi calificativele notate pe parcursul acestor pagini ne oferă indicii că această călugăriţă a fost o "sfântă" în slujba bolnavilor şi "martiră" până la moarte.
Pr. Alois Moraru
* * *
Biserica din Moldova: vremuri de criză, oameni de jertfă (VII)
Biserica din Moldova: vremuri de criză, oameni de jertfă (VI)
Biserica din Moldova: vremuri de criză, oameni de jertfă (V)
Biserica din Moldova: vremuri de criză, oameni de jertfă (IV)
Biserica din Moldova: vremuri de criză, oameni de jertfă (III)
Biserica din Moldova: vremuri de criză, oameni de jertfă (II)
Biserica din Moldova: vremuri de criză, oameni de jertfă (I)
