Urmărim cu atenţie evoluţia pandemiei de coronavirus în ţara noastră, precum şi ultimele dispoziţii militare, care ne provoacă să vedem ce face Biserica şi slujitorii ei în aceste zile. Am auzit multe voci care susţin că Biserica a intrat în catacombe, preoţii sunt îngroziţi de moartea multor confraţi în Italia, lăcaşurile de cult sunt ferecate, iar înlesnirile oferite de autorităţile bisericeşti parcă fac parte din alte porunci ale Bisericii. Oare aşa a fost şi în trecut?!
Preoţi - eroi cu crucea şi Biblia în mână
În urmă cu un secol, preoţii au fost permanent alături de ostaşi pe front şi în spitale, împărtăşind aceeaşi nepăsare faţă de moartea ce zilnic secera mii de vieţi, împărtăşind şi încurajând pe cei ce luptau sau erau răniţi, ori binecuvântând pe cei adormiţi pe câmpurile de bătălie. Niciun preot nu a cerut o recompensă după război, victoria României a fost şi victoria lor. Preoţii s-au ridicat, în acea vreme, la înălţimea adevăraţilor eroi, ce au luptat fără armă, dar cu crucea în mână şi cu Cuvântul lui Dumnezeu alături de soldaţii mobilizaţi pentru apărarea ţării.
Deşi putem face o incursiune pe acest subiect în întreaga istorie a Bisericii, aşa cum am prezentat şi în ultimele articole, ne vom limita la o scurtă prezentare a câtorva aspecte surprinse în urmă cu un secol în eparhiile de Bucureşti şi Iaşi. Aşadar, lărgim acum spectrul analizei noastre pentru că unii preoţi au pornit dintr-o parte a României şi au murit în altă zonă. Aşa cum am constatat în studiile şi manifestările organizate în anul Centenarului Marii Uniri, "preoţii şi credincioşii catolici din generaţia anului 1918 au fost un exemplu de acţiune, eroism şi devotament faţă de patrie: acasă, pe front şi în desfăşurarea actelor istorice ale Unirii şi Întregirii neamului românesc. Prin aceste fapte ale înaintaşilor noştri, recunoscute atunci de mai-marii conducători ai ţării, catolicii din Moldova au scris una dintre cele mai frumoase pagini ale istoriei lor, câştigându-şi, totodată, şi pentru totdeauna un loc demn şi respectat în istoria noastră naţională".
Intrarea României în Primul Război Mondial, după semnarea, la Bucureşti, a Tratatului de Alianţă cu Puterile Antantei (Franţa, Marea Britanie, Rusia şi Italia) a avut semnificaţii politice şi naţionale. Convenţia politică, semnată din partea României de către I.C. Brătianu şi de către şefii misiunilor diplomatice ale Antantei, prevedea că puterile semnatare garantau integritatea teritorială a României şi îi recunoşteau drepturile asupra teritoriilor locuite de români. A doua zi, 16 august 1916, administratorul apostolic Mons. Ulderic Cipolloni a trimis tuturor parohilor o circulară prin care îi înştiinţa despre acest eveniment, le oferea sfaturi pe care să le dea credincioşilor şi le stabilea câteva dispoziţii liturgice şi pastorale, care urmau a fi aplicate strict pe durata războiului. Circulara a fost prezentată enoriaşilor în bisericile de pe teritoriul Diecezei Catolice de Iaşi, iar parohii au înţeles misiunea pe care o aveau de a-i susţine din punct de vedere moral şi spiritual pe credincioşii cuprinşi de teamă şi sărăcie. Administratorul apostolic îi îndemna pe parohi să-i îmbărbăteze pe cei care mergeau pe front şi să le ceară a-şi face datoria "cu sfinţenie şi fără şovăire către patria lor". De asemenea, parohii trebuiau să-i mângâie pe cei care rămâneau acasă, fiind îndemnaţi să se roage pentru cei plecaţi la război, pentru ca milostivul Dumnezeu să-i ferească de rele şi să-i aducă înapoi acasă, în satele lor şi la familiile lor. Ulterior, Mons. Cipolloni a cerut preoţilor şi credincioşilor din Moldova să se roage pentru terminarea războiului şi instaurarea păcii în lume. De asemenea, în mai multe rânduri a cerut să se organizeze colecte de hrană şi îmbrăcăminte pentru cei de pe front.
În acele zile, 18 preoţi din Arhidieceza de Bucureşti şi 13 din Dieceza de Iaşi, nefiind consideraţi români, au fost arestaţi şi au fost internaţi la Huşi, Bârlad şi în Ialomiţa sau au fost ţinuţi în temniţele de la Bacău, Iaşi, Piatra Neamţ şi Roman. Au fost arestaţi chiar şi o parte din preoţii indigeni, iar altora li s-a interzis să meargă în alte localităţi, cum ar fi filialele parohiilor, dacă nu aveau aprobare specială. Mai mult, a fost înfiinţată Regiunea de Internare a Străinilor Sud - Slobozia. Reşedinţa regiunii se găsea în oraşul Slobozia, la Şcoala de Tragere, iar director era colonelul Cocănescu. Localităţile de internare erau următoarele: Frăţileşti, Ghizdăneşti, Săveni, Sudiţi, Ţăndărei, Macavei, Hagieni, Plătineşti, Ograda, Buciumeni, Dimieni, Bucu, Gheorghe Lazăr, Sărăţeni, Cosâmbeşti, Gimbăşani, Bora, Slobozia Nouă, Cealacu, Livedea, Ion Ghica, Ivăneşti, Văleni, Pribegi, Perieţi, Misteanu, Bordea, Andrăşeşti, Orboeşti, Căzăneşti, Ciochina, Burduşelu, Piersica, Orezu, Marsilieni, Neamţu, Dâlga Mică, Balaciu de Sus, Balaciu de Jos, Sfântu Gheorghe, Munteni-Buzău, Raşi, Copuzu, Crăsanii de Jos, Fundu-Crăsani, Alexeni, Baldovineşti, Pupezeni, Malu, Butoiu-Malu, Cioara, Frumuşica, Pârlitu, Panduri, Bratia, Axintele, Bărbătescu de Jos, Urziceni, Manasia, Mărculeşti şi Ciulniţa. În aceste centrele de internare au ajuns diverşi cetăţeni ai Puterilor Centrale, inclusiv preoţi.
În ziua de 14 august 1916, la sediul Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti şi la biserica romano-catolică Bărăţia din Bucureşti au fost făcute percheziţii, iar mulţi preoţi sau oameni legaţi de biserică au fost ridicaţi de către poliţie. Erau vizaţi nu doar cetăţenii germani, austrieci şi maghiari, inclusiv seminariştii din Bucureşti, ci şi preoţii romano-catolici de etnie română. De asemenea, au fost ridicaţi şi preoţi greco-catolici români, se pare că şi ca urmare a delaţiunii unor coreligionari. Reţinerea preoţilor s-a făcut deseori într-un mod brutal. Preoţii români romano-catolici erau suspectaţi că aveau origini bulgare, germane, austriece sau bulgare. În mod straniu, au fost reţinuţi şi preoţi care aveau o atitudine naţională românească cunoscută.
Într-o discuţie pe care Raimund Netzhammer, arhiepiscopul romano-catolic de Bucureşti, a avut-o cu I.G. Duca, ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, la 16/29 august 1916, cel din urmă a justificat reţinerea preoţilor romano-catolici pe motiv că erau propagandişti ai Puterilor Centrale. Regele Ferdinand I a participat la Liturghia din 21 august, ocazie cu care s-a întreţinut cu arhiepiscopul Netzhammer. Între subiectele de discuţie s-a aflat şi situaţia preoţilor arestaţi, atât romano-catolici, cât şi greco-catolici. Regele a arătat interes faţă de situaţia celor reţinuţi, dar s-a limitat la a repeta, într-o manieră rezervată, acuzele aduse de guvernul său. Totuşi, preoţii catolici internaţi la Domneşti, în Ialomiţa sau la Huşi au fost ajutaţi în toamna anului 1916, când li s-a putut trimit bani, alimente, haine şi scrisori.
Graţie informaţiilor cuprinse în jurnalul arhiepiscopului de Bucureşti, Raimund Netzhammer (publicat în anul 1993 sub titlul Arhiepiscop în România. Jurnal de război. 1914-1918), şi mai ales a documentelor din Arhiva Episcopiei Romano-Catolice de Iaşi, în special cele păstrate în "Dosarul preoţilor catolici internaţi în Moldova în anii 1916-1917", cunoaştem astăzi etapele acestui exil al preoţilor arestaţi în august 1916. Cu excepţia a două - trei cazuri, majoritatea preoţilor fuseseră arestaţi fără denunţ penal sau de altă natură. La Fortul Domneşti au suportat o adevărată tortură morală, precum şi chinul sufletesc al unei nedreptăţi cauzate de atitudinea Guvernului României. Cu toate că aveau calitatea de internaţi, preoţii bucureşteni au avut parte de un regim relativ uşor de domiciliu obligatoriu, având însă libertăţile de a oficia slujbe şi alte activităţi spirituale, de a trimite şi primi corespondenţă, de a primi ajutoare (bani, hrană, îmbrăcăminte, veşminte liturgice). Vor fi, de altfel, în legătură permanentă cu arhiepiscopul Raimund Netzhammer şi cu Mons. Ulderic Cipolloni. Au avut parte şi de o atitudine binevoitoare din partea autorităţilor militare şi civile (ofiţeri, prefecţi, primari). La Fortul Domneşti, de exemplu, au fost trataţi ca ofiţeri în rang de căpitan, iar în Moldova au fost interogaţi ocazional şi în mod simplist. De soarta acestora s-a interesat primul ministru Ionel Brătianu, precum şi alţi miniştri. Cazul lor a fost puternic susţinut de arhiepiscopul Netzhammer în mediile Casei Regale, iar de administratorul apostolic Cipolloni la Congregaţia "De Propaganda Fide" şi la papa Benedict al XV-lea. Mons. Cipolloni a purtat tratative de eliberare a preoţilor internaţi în cadrul schimburilor de prizonieri, prin intermediul legaţiilor americană şi elveţiană de la Iaşi. Mai mult decât suferinţele fizice, cu unele excepţii la Fortul Domneşti şi marşul pe jos în Moldova, preoţii internaţi au avut de suportat suferinţe de natură psihică, provocate de atitudinea guvernului român, care i-a catalogat în mod nedrept potenţiali "inamici" şi i-a obligat "să mănânce pâinea exilului". Durerea sufletească era cu atât mai mare cu cât majoritatea preoţilor erau indigeni, formaţi în seminariile din România, iar prin atitudinea lor se dovediseră constant "devotaţi Tronului şi Ţării". A existat apoi, la un moment dat, pericolul expedierii lor în Rusia, în calitate de prizonieri de război, în urma evoluţiei militare de pe front. În general, preoţii internaţi în Moldova au apreciat "regimul foarte bun" de care s-au bucurat în perioada internării lor.
În fine, eliberarea preoţilor internaţi în Moldova s-a făcut prin eforturile conjugate ale Arhiepiscopiei de Bucureşti, Episcopiei de Iaşi, Ministerului Român de Externe, Legaţiei Elveţiei la Iaşi, precum şi Comandamentului trupelor germane. Astfel, Legaţia Elveţiei, care a intermediat schimbul de prizonieri din decembrie 1917, a beneficiat de listele cu cei internaţi, transmise de guvernul român refugiat la Iaşi, precum şi de Comandamentul trupelor germane. De exemplu, pe o asemenea listă găsim numele a opt "străini" care au fost internaţi în regim de carantină la Galaţi: Anton Durcovici, Blei Aron, Carol Birner, Johan Caudisch, Coelestinus Caruss, Julius Traun, Clement Şotimann şi Rudolf Wagner.
Serviciul Religios al Armatei Române, condus de preotul iconom Constantin Nazarie, la propunerea mitropolitului Pimen Georgescu al Moldovei şi Sucevei a cerut episcopilor şi mitropoliţilor ţării "preoţi trebuincioşi în timp de pace şi în timp de război". Au fost întocmite şi aprobate de Sfântul Sinod şi unele "Instrucţiuni asupra atribuţiunilor preoţilor la armată", aprobate ulterior şi de Ministerul de Război, precum şi zece cuvântări menite a da preoţilor un model despre felul cum trebuie să vorbească soldaţilor în diferite ocazii şi situaţii de război. În baza ordinelor Marelui Stat Major, au fost mobilizaţi pe front 204 preoţi. La sfârşitul războiului s-au înregistrat, ca pierderi de război, un număr de 30 preoţi, din care: 5 morţi, 6 răniţi, 19 dispăruţi (prizonieri etc.). În plus, preoţii nu s-au temut de pericolul îmbolnăvirii de tifos exantematic sau de alte boli şi nu s-au clintit de lângă răniţi. Preoţii militari au dat un ajutor important formaţiunilor sanitare în îngrijirea răniţilor şi combaterea marii epidemii de febră tifoidă din primăvara anului 1917 şi au desfăşurat o activitate misionară deosebită în rândul populaţiei civile.
Documentele vremii ne arată că, din cauza suspiciunii, nu au fost aprobaţi preoţi militari catolici. Dacă la Bucureşti, unde s-a instalat administraţia ocupantului, suspiciunea poate părea legitimă, dar sigur nu legală, la Iaşi ori în parohiile sufragane, actul refuzării preoţilor catolici a fost absurd, nefiind prin nimic justificat. În ciuda acestor nedreptăţi umilitoare, credincioşii catolici şi-au făcut datoria faţă de ţară, au murit de gloanţe, de tifos exantematic ori de febră spaniolă, umăr la umăr cu ortodocşii, şi-au pierdut agoniseala de o viaţă şi vor beneficia de prevederile reformei agrare promise de Regele Ferdinand în tranşeele războiului. Nu mai puţin semnificativ este faptul că războiul nu a consemnat nicio trecere la inamic a vreunui catolic.
Doar atunci când lagărele erau aglomerate şi mureau mulţi din cauza bolilor, s-au solicitat preoţi confesori catolici. Şi asta, mai mult pentru soldaţii germani catolici din lagărele din nordul Moldovei, decimate de tifosul exantematic, nu pentru soldaţii români. Administratorul apostolic Mons. Cipolloni a numit mai mulţi preoţi pentru asistenţa spirituală a acestor creştini catolici: Celestin Vaes, Vincenţiu Vella, Ioan Ferenţ, Nicolae Cancel şi alţii. Unii dintre aceştia s-au îmbolnăvit de tifos exantematic.
Un devotament aparte pentru bolnavi l-au manifestat şi unii preoţi din zona Bacău. Într-o dare de seamă trimisă Curiei Generale a Ordinului Fraţilor Minori Conventuali, la 3 februarie 1919, administratorul apostolic Ulderic Cipolloni evidenţia devotamentul tuturor preoţilor care şi-au făcut în mod exemplar datoria în vremurile excepţionale de război şi epidemie. În acest sens, exemplifica cu atitudinea preotului Bonaventura Morariu, paroh de Bacău, care a contractat tifos exantematic la un spital de răniţi din Bacău. Apoi, parohul de Luizi Călugăra, preotul Nazaren Cipolloni, a contractat variolă la Spitalul Francez din Bacău şi nu putea desfăşura, în toamna anului 1917, activităţi pastorale: "Parohia Luizi Călugăra este ca şi abandonată, pentru că nimeni nu poate ajunge acolo". În acelaşi timp, la Prăjeşti, parohul Anton Caneve, grav bolnav, era obligat să celebreze Liturghia în cameră; la Târgu Trotuş, parohul Vincenţiu Vella se afla "în mijlocul unui infern, deoarece localitatea este bombardată zi şi noapte".
Fiind mereu alături de credincioşii bolnavi, s-au îmbolnăvit de tifosul exantematic şi alţi preoţi: Bonaventura Flamini, Felix Raffaelli - paroh de Huşi, Francisc Mattas - paroh de Hălăuceşti (care a murit din cauza acestei boli) etc. În faţa acestor boli care nu-i ocolea deloc pe preoţi, Mons. Ulderic Cipolloni nota în noiembrie 1917: "Aştept de la un moment la altul exodul parohilor de Galaţi, Focşani, Grozeşti, Trotuş, Bacău şi Roman!" (va urma)
Pr. Alois Moraru
Câteva date despre eroicitatea unor preoţi în faţa războiului şi a epidemiei de tifos exantematic au fost inserate în filmele documentare realizate de Departamentul de Cercetare Istorică "Anton Durcovici" şi Oficiul pentru Comunicaţii Sociale ale Episcopiei Romano-Catolice de Iaşi, în colaborare cu Centrul "Biserica şi Istoria" al Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti. Ele pot fi vizionate pe canalul youtube al Episcopiei de Iaşi:
- Arhidieceza Romano-Catolică de Bucureşti în anii Primului Război Mondial:
- Dieceza Romano-Catolică de Iaşi în timpul Primului Război Mondial:
* * *
Biserica din Moldova: vremuri de criză, oameni de jertfă (III)
Biserica din Moldova: vremuri de criză, oameni de jertfă (II)
Biserica din Moldova: vremuri de criză, oameni de jertfă (I)
