În fiecare zi, cei mai mulţi dintre noi urmărim cu interes ştirile pentru a afla situaţia celor contaminaţi cu virusul care stârneşte atâta panică, precum şi numărul celor care au murit. Între aceştia sunt mulţi clerici şi persoane consacrate, aşa cum vedem în datele statistice din Italia: un episcop, 69 de preoţi şi zeci de călugăriţe. Nu este o noutate, de aceea în câteva articole vom prezenta situaţii similare din zona noastră, deşi la distanţă de un secol.
Doi seminarişti - eroi căzuţi la datorie
Da, "eroi ai datoriei", aşa au fost caracterizaţi doi seminarişti (Carmil Iacob şi Petru Baciu) şi preotul francez Arthur Dennetiere, care au fost răpuşi de tifosul exantematic, la Spitalul mobil "Galata" din Iaşi, în anul 1917, şi care au fost înmormântaţi în aceeaşi criptă din parcela catolică a Cimitirului "Eternitatea" din Iaşi. După trei ani, sicriul preotului lazarist a fost transferat în cavoul militar francez din acelaşi cimitir, despre care voi scrie într-un articol ulterior.
În anii cât am studiat şi lucrat în Iaşi, am fost de multe ori în Cimitirul "Eternitatea", unde am putut citi şi afla câte ceva despre preoţii, călugăriţele, seminariştii şi laicii catolici care au murit fie pentru apărarea patriei, fie în misiunea nobilă de a-i îngriji pe cei bolnavi. În zilele de 2 noiembrie, Comemorarea Tuturor Credincioşilor Răposaţi, se fac rugăciuni în jurul unui obelisc din beton, în vârful căruia se află un vultur cu aripile deschise, care are în cioc o cruce, monument ridicat de comunitatea catolică din Iaşi "în memoria eroilor români catolici din Iaşi, morţi pentru făurirea României Mari din 1916-1920". Pe o parte a monumentului, găsim gravate şi numele studenţilor teologi: "Baciu Petru, serg. + 1917 / Iacob Carmil, sold. + 1917 / seminarişti infirmieri în Spitalul mobil de ecsantimatici, Nr. 7 Galata. Rugaţi-vă pentru dânşii".
Aceşti seminarişti, care lucrau ca sanitari în Spitalul mobil "Galata" din Iaşi au fost răpuşi de tifosul exantematic, o boală infecţioasă şi contagioasă cauzată de virusul Rickettsia prowazecki şi transmisă la om prin înţepătura sau prin dejecţiile păduchilor. Boala se declanşa prin frisoane, dureri musculare, cefalee violentă şi febră mare, după care urma o erupţie cutanată de pete roşii pe toată suprafaţa corpului. Complicaţiile erau de natura cardiacă, arterială şi nervoasă. La Iaşi, această epidemie a intrat în faza acută începând cu luna ianuarie 1917, după finalizarea retragerii armatei şi a refugiaţilor în Moldova, după care a urmat faza de maximă virulenţă. La început, cadrele medicale nu ştiau despre ce virus este vorba, bolnavii fiind diagnosticaţi cu "gripă infecţioasă" sau "stare tifică gravă", dar în realitate erau cazuri de tifos exantematic. Abia în a doua jumătate a lunii ianuarie, existenţa epidemiei a fost recunoscută oficial, mortalitatea ridicându-se la 10%. Doar în Iaşi mureau zilnic de la 25 până la 185 de soldaţi, cadre medicale şi civili.
Mărturiile şi articolele din acele vremuri ne prezintă tablouri de groază pe străzile şi în spitalele din Iaşi. Acestea erau neîncăpătoare pentru îngrijirea bolnavilor atinşi de epidemia de tifos, mulţi dintre ei murind pe străzi: "Bolnavii şi muribunzii erau părăsiţi în stradă sau în gări. Spitalele din Iaşi au devenit un iad îngrozitor, încât unor medici le era teamă să intre în pavilioanele acestora". "În oraş spitalele erau pline; se mai înfiinţaseră şi lazarete speciale şi erau pline şi ele. Plecau camioane, automobile încărcate cu bolnavi, de la gară, colindau toate spitalele şi nu puteau fi descărcate nicăieri, căci nu mai era loc. Cutreierarea oraşului cu această încărcătură de muribunzi indigna lumea, mai toată pe străzi în căutare de merinde sau de ştiri. Din când în când întâlneai şi câte un nenorocit pe jos, verde la faţă, cu mantaua cârpită pe care o avea în spinare, cu un băţ în mână şi cu o traistă de umeri, sprijinit de altă umbră mai puţin stinsă sau în fază de contaminare. Înaintau cu paşi mici, nimeni, nici ei nu ştiau încotro, până ce unul se prăbuşea şi acolo rămânea".
Corespondenţa rămasă de la administratorul apostolic Mons. Ulderic Cipolloni ne prezintă situaţia dramatică pe care o trăiau cei care locuiau la Episcopia din Iaşi în iarna 1916-1917, precum şi toţi locuitorii şi refugiaţii din oraş: "Iarna a fost deosebit de grea în ceea ce priveşte încălzirea reşedinţei episcopale şi a celorlalte imobile din curtea catedralei Adormirea Maicii Domnului. Am fost nevoiţi să tăiem toţi copacii din curtea parohiei pentru a ne putea încălzi. Când va veni sezonul cald o să numărăm victimele". Într-o altă scrisoare relatează: "Pe strade, la uşile şi la porţile caselor din centru, ca şi din mahalale, figuri livide şi mâini tremurânde cereau, prin cuvinte, sau numai prin căutături ori gesturi, ajutor, milă, un colţ de pâine ori mămăligă sau oploşirea pentru o zi - două, măcar numai pentru un ceas de încălzire" . La primărie se amenajase un spaţiu, însă neîncăpător şi lipsit de orice urmă de confort: "Aici, pe o platformă de scânduri aşezate dintr-un capăt al altuia al odăii (...), se instalau toţi clienţii gratuiţi ai ospelului comunal, aşezându-i de-a curmezişul divanului de scânduri goale, căci medicii comunali, în inspecţia ce făcuseră acestui local, hotărâseră să nu puie acolo nici paie, nici crengi pentru a nu, ferească Dumnezeu!, prin aceste obiecte să se poată transmite vreo contagiune. (...) Nimeni nu mânca după foamea lui, toţi eram reduşi să postim fără voie". Şi o concluzie: "O iarnă teribilă: nu mai era lemn nici măcar pentru sicrie".
Cele mai multe spitale care funcţionau în Iaşi, la începutul anului 1917, au fost organizate în instituţii publice, printre care se numărau: Seminarul Catolic din Copou (numit Spitalul nr. 271 "Seminarul Catolic", cu 235 de paturi), Institutul "Notre Dame de Sion" (numit Spitalul francez nr. 141, de pe strada Cuza Vodă, cu 200 de paturi, în care erau cazaţi peste 300 de bolnavi), Spitalul nr. 7, din Galata (cu 100 de paturi) etc. În acest spital din Galata au fost detaşaţi să lucreze şi seminariştii Carmil Iacob şi Petru Baciu. Erau condiţii foarte grele, după cum am găsit într-o solicitare a directorului spitalului către Ministerul Sănătăţii: "De cinsprezece zile n-avem lemne. Până acum am tăiat pomi de prin curte, acum n-avem ce mai tăia. Bolnavii mor de frig şi de foame, căci n-avem cu ce le găti. Hainele nu se pot spăla şi dezinfecta. Cu toţii suferim frigul şi suportăm mizeria de la Galata...".
În aceste condiţii deosebit de grele, purtând mereu teama contaminării, au lucrat şi "seminariştii eroi, căzuţi la datorie". Cine sunt ei? Răspunsul l-am cules din două numere ale revistei "Lumina creştinului", din lunile martie şi noiembrie 1919.
Seminaristul Carmil Iacob s-a născut în Răchiteni (jud. Roman), la 14 februarie 1893, din părinţii Mihai I. Iacob şi Caterina Andrici. Şcoala primară a urmat-o în satul său natal. În ziua de 14 martie 1907 a fost primit ca elev al Seminarului episcopal din Iaşi, care funcţiona atunci lângă sediul episcopiei. Din vara aceluiaşi an, Seminarul îşi mută reşedinţa în noua şi spaţioasa clădire din dosul grădinii publice, de pe strada Comănescu. Aici şi-a petrecut viaţa de seminar tânărul student. Deşi nu era înzestrat cu mari talente, totuşi, printr-o sârguinţă deosebită, căuta să-şi dobândească cunoştinţele trebuincioase pentru chemarea preoţească. Purtarea sa putea să slujească drept pildă pentru ceilalţi. Recules, când era vremea de studiat, voios cu ceilalţi la recreaţie, el păstra asupra celorlalţi o demnitate oarecare, între altele şi din pricina vârstei sale. Era foarte iubit de colegii săi, cu care trăia întotdeauna în deplină armonie.
După nouă ani de studii, isprăvind liceul şi filosofia scolastică, trebuia să înceapă studiul teologiei, ca apoi după patru ani să-şi ajungă ţinta mult dorită, când iată că vine mobilizarea din 1916. Seminariştii au trebuit să se prezinte şi ei la mobilizare, fiind repartizaţi la companiile sanitare. Domnul Iacob a fost trecut cu unii din colegii săi în secţia 4 sanitară, care mai întâi se afla în Roman şi apoi a fost mutată la Botoşani.
Prin mijlocirea administratorului apostolic Mons. Ulderic Cipolloni, seminariştii au fost mutaţi ca sanitari la Spitalul mobil Nr. 7 "Galata", spre a putea fi supravegheaţi mai bine şi ajutoraţi la nevoie. Fiindcă Spitalul "Galata" era destinat pentru bolnavi de tifos exantematic, trebuia o foarte mare atenţie pentru a nu te îmbolnăvi. Totuşi, studentul Carmil Iacob a fost atins de această boală, de care nu s-a vindecat. La 22 martie 1917, şi-a dat sufletul, fără să poată ajunge la preoţie. Părintele Grigorie Enariu, directorul Seminarului, s-a îngrijit ca tânărul student să fie înmormântat în Cimitirul catolic "Eternitatea" din Iaşi.
Părintele Anton Gabor, directorul revistei "Lumina creştinului" îşi conchidea astfel articolul: "Înainte de a încheia aceste cuvinte despre iubitul nostru dispărut, voiesc să-mi mai împlinesc o datorie de recunoştinţă faţă de dânsul. Colegii lui îl numiau în şagă «secretarul» redacţiei. Într-adevăr, în timpul său liber el m-a ajutat mult la expedierea revistei împreună cu ceilalţi confraţi ai lui. Preasfânta Inimă să-i răsplătească pentru toate acestea, iar noi, foştii lui profesori, ne vom ruga în aniversarea morţii lui, împreună cu actualii elevi ai Seminarului, pentru ca Dumnezeu să ia la sine pe acest suflet nobil, dacă nu l-a luat încă şi nu l-a fi răsplătit cu cununa nemuririi".
Seminaristul Petru Baciu s-a născut la 12 martie 1894, în satul Mogoşeşti, Parohia Hălăuceşti, din părinţii Ioan Baciu şi Varvara, născută Emateanu, şi a fost botezat de părintele Anselm Bazzichi, O.M.C. După isprăvirea şcolii primare în satul său natal, Baciu a fost primit în Seminarul diecezan, la 16 septembrie 1908, unde şi-a petrecut viaţa în studiu, rugăciune şi formarea caracterului preoţesc, până în vara anului 1916, când goarnele l-au chemat, împreună cu mai mulţi colegi, la îndeplinirea datoriei faţă de patrie.
În timpul studiilor umanitare a arătat o deosebită atragere pentru literatura română, iar în decursul celor trei ani de filosofie, ani de muncă grea şi profundă, a dat dovadă de o sârguinţă cu atât mai mare cu cât mai mic era talentul cu care-l înzestrase înţelepciunea dumnezeiască. În tezele filosofice date în scris, profesorul a putut constata o concepţie limpede şi originală, care împrăştia unele bănuieli cu privire la capacitatea lui intelectuală. Baciu îşi iubea chemarea. Chiar la început, înainte de a fi primit în seminar, când directorul seminarului îi cerceta voinţa serioasă şi intenţiunea dreaptă, postulantul răspunse plin de convingere: "Credeţi-mă, părinte, că voiesc să intru în seminar pentru a sluji lui Dumnezeu. Aş avea cu ce trăi în lume, dar nu-mi place lumea".
Mobilizarea din anul 1916 l-a purtat aproape prin toată Moldova, obişnuindu-l cu nevoia, neajunsurile şi mizeriile războiului. Spre mângâierea lui, a fost întovărăşit pe toate căile durerii de colegi de-ai lui, absolvenţi de filosofie şi ei, între care era şi Carmil Iacob, seminarist exemplar, mort şi el pentru patrie. Acesta a fost primul care a căzut ca "jertfă a carităţii creştine, răpus de tifosul exantematic, contractat în îngrijirea bolnavilor". Baciu se molipsi şi el în aceleaşi împrejurări; el n-a murit însă de tifos. Dumnezeu îi rezerva suferinţe mai mari pe acest pământ. După tifosul exantematic a urmat "gălbinarea"; nici aceasta nu l-a răpus. Slăbise tare şi totuşi, după fiecare convalescenţă, stătea mai departe la postul său, până veni, în octombrie 1917, boala cea mai grozavă, meningita, care în două săptămâni l-a pus în mormânt.
În tot timpul bolii a fost îngrijit de confraţii săi şi a dat dovadă de o mare răbdare creştinească. Deşi cruda boală îi întunecase mintea, el arăta totuşi o bucurie deosebită când profesorul său, părintele Ioan Ferenţ, venea să-l viziteze şi să-i vorbească despre bunul Dumnezeu. Când părintele voia să plece, seminaristul îl apuca de mână, gemând mişcător şi rugându-l astfel să mai rămână lângă dânsul. Nu mai putea spune altceva decât: "Doamne, Dumnezeul meu", cuvinte cu care începem actul de căinţă. Fiind bine pregătit pentru moarte de părintele Ioan Ferenţ, Petru Baciu a murit în seara zilei de 12 noiembrie 1917.
A doua zi, părintele Ferenţ, după ce a făcut rugăciunele prescrise, în asistenţa întregului spital, i-a transportat trupul de la Galata la catedrală, unde a fost depus până a doua zi. Mons Ulderic Cipolloni "a cântat sfânta Liturghie cu Requiem pentru acest nobil suflet, emoţionat fiind până la lacrimi în timpul tristelor ceremonii". După celebrare, părintele rector Grigorie Enariu, întovărăşit de părintele Ioan Ferenţ, a condus trupul neînsufleţit la Cimitirul "Eternitatea", unde a fost pus alăturea de confratele său şi în apropierea părintelui francez Arthur Dennetiere, care a murit, tot la Spitalul "Galata", de tifos exantematic, în ziua de 3 martie 1917.
Autorul articolului din "Lumina creştinului" încheie scriind că în cavoul din Cimitirul "Eternitatea" "îşi aşteaptă aceşti trei eroi ai datoriei învierea, iar noi să ne rugăm fierbinte ca Dumnezeu să-i conducă la locul bucuriilor veşnice".
Alături de ei au lucrat şi alţi seminarişti sanitari, care au provenit atât de la Seminarul diecezan "Sfântul Iosif" din Iaşi, cât şi de la Seminarul Franciscan din Hălăuceşti: Dumitru Romila, Dumitru Andrieş, Ioan Ghergu, Gheorghe Petz, Ioan Mărtinaş, Dumitru Mărtinaş, Petru Baciu, Carmil Iacob, Ioan Duma, Ioan Gârleanu, Ioan Ladan, Anton Tălmăcel, Gheorghe Lenghen, Andrei Lenghen şi Carmil Giurgi. Conform uzanţelor, aceşti seminarişti au fost încorporaţi în companii sanitare, cu gradul de sergent, fiind apoi repartizaţi pe lângă spitalele militare şi civile, inclusiv la spitalul amenajat la Vila "Greierul" din zona Bucium, lângă Iaşi. Atât autorităţile române, cât şi superiorii bisericeşti ai seminariştilor au elogiat devotamentul seminariştilor, dovedit în îngrijirea bolnavilor din spitalele militare, cu atât mai mult cu cât seminariştii au fost expuşi la atâtea pericole, precum bolile şi epidemiile. În toiul tifosului exantematic, seminariştii catolici din Iaşi au fost repartizaţi la Spitalul "Galata" pentru îngrijirea celor care sufereau de această grozavă boală. Devotamentul, jertfa, abnegaţia, uitarea de sine cu care aceşti tineri îşi împlineau datoria, în mijlocul celei mai mari primejdii de molipsire, au stors admiraţia şi iubirea obştească, întărită prin decoraţie regală. Dar cea mai mare răsplată au primit-o cu siguranţă de la Domnul Isus Cristos, pe care l-au mărturisit prin îngrijirea semenilor.
Pr. Alois Moraru
* * *
Biserica din Moldova: vremuri de criză, oameni de jertfă (II)
Biserica din Moldova: vremuri de criză, oameni de jertfă (I)
