În cele ce urmează voi povesti câte ceva despre inundaţii, din cele ce am văzut eu. Sâmbătă am fost cu câţiva colegi de la Caritas în satele din judeţul Galaţi să împărţim câteva pachete (Independenţa, Vameş, Piscu, Tudor Vladimirescu, Torceşti). Eu am mers pentru prima oară acolo, aşa că mi-e greu să-mi închipui cum era când era apă, dar acum se vedea foarte bine până la ce nivel a ajuns. Ce a fost la televizor nu erau poveşti: în 25 de minute a venit apă de un metru şi jumătate! La Torceşti avea chiar 2 metri 20 cm!!! Toate mobilele coşcovite, pe jos era un mâl care mirosea atât de urât, încât nu se putea sta. Lumea dormea afară, cei mai mulţi pe la rudele din sat sau din satele vecine care erau mai puţin afectaţi. Oameni care au muncit 10, 15, chiar 50 ani ca să strângă ceva pentru ce trebuie la casa unui om, pentru a-şi duce bătrâneţile în linişte. Acum au venit apele şi toţi au un statut egal: cei care au fost săraci, care au fost bogaţi, nimeni nu mai are nimic. Am văzut case gospodăreşti cu 15 camere în care nu se mai putea locui nici măcar într-una. Am văzut bordeiaşe de lut surpate. Din fântâni nu se mai putea bea apă. Cei de la pompieri scoteau apa din fântâni şi turnau clor să o dezinfecteze. Am întâlnit o bătrână foarte bolnavă care stătea întinsă, cu un pumn de medicamente lângă ea. Nu avea voie să mănânce sărat (avea probleme cu inima, ficatul şi rinichii), dar tot ce avea de mâncare erau câteva conserve.
Erau şi oameni care îşi păstraseră simţul umorului. Toţi trăgeau de noi să intrăm în casele lor, să vedem cum au distrus totul. Nu am auzit pe nimeni dintre cei afectaţi înjurând sau blestemând pe Dumnezeu. Toţi spuneau "Mergem cu Dumnezeu înainte!" Era şi o bătrână care zicea că ar fi fost mai bine dacă o lua şi pe ea apa atunci când a venit pentru că nu mai are putere de muncă şi nici pe nimeni care să o ajute. Toţi se gândeau unde vor dormi la iarnă. Mai e atât de puţin şi vine frigul! Ei au nevoie în continuare de ajutorul nostru. Până acum s-au dus doar alimente şi produse de curăţenie, medicamente... ce era de strictă necesitate. Mai aşteptam puţin să se tragă mâlul şi îi vom ajuta şi cu materiale de construcţii.
Nimeni nu mai avea frigider, maşină de spălat, televizor. Nimic. Să nu credeţi că dacă s-a dat la televizor, problema lor s-a rezolvat că s-au îngrămădit toţi să le aducă ajutoare. Au ce mânca de azi pe mâine. Televiziunile, adesea şi autorităţile au fost, au întrebat ce au nevoie, au filmat, au fotografiat, au făcut vâlvă şi au plecat. Câteodată au trimis câteva pachete prin primărie care au fost împărţite rudelor celor din primărie. Cei care vin cu ajutoare intră pe strada principală şi acolo lasă ajutoarele la cei care vin. La cei de pe uliţele mărginaşe nu intră nimeni. Maşinile Caritasului au intrat pe aceste uliţe. Acolo unde nu s-a putut ajunge cu maşina, am mers pe jos. Şi într-adevăr acolo erau mai afectate casele şi oamenii aveau mai mare nevoie de ajutor. Ei se ajută între ei atât cât pot. Am văzut familii tinere venite să-şi ia părinţii sau bunicii cu ei la oraş, dar bătrânii nu-şi părăsesc casele pentru care au muncit o viaţă întreagă! Au spus că vor măcar o singură cameră în care să poată dormi la iarnă.
Oameni săraci, cei mai mulţi cu case făcute din chirpici care mai aveau puţin şi se dărâmau. Îţi era frică să intri în casă şi doar ca să te uiţi.
Dintre noi a întrebat cineva: "Oare cu ce au greşit oamenii aceştia de a venit aşa o nenorocire de mare peste ei?!". Preoţii din acele locuri strângeau şi ei ce puteau de la familiile mai puţin afectate să împartă la cei care nu aveau nimic. Mănăstirea de maici de la Tudor Vladimirescu a oferit găzduire şi hrană pentru o săptămână la 530 de persoane care nu aveau unde să stea cât erau apele mari! Cineva spunea că, dacă eşti pe uscat, nu-ţi vine să crezi ce au păţit acei oameni.
Eu am tras mai multe concluzii: unui om, ca să trăiască, îi sunt necesare atât de puţine lucruri. Dar noi ne grăbim să strângem cât mai multe şi uităm de cei care nu au nici atât. Şi apoi nu contează cât de multe lucruri am adunat, cât de bogaţi suntem, pentru că, de fapt, toţi suntem egali în faţa lui Dumnezeu. Nu e o pedeapsă, doar ne încearcă Dumnezeu. Şi eu cred că nu-i încearcă numai pe cei cărora le-a luat apa tot ce aveau, ci şi pe noi care avem datoria, obligaţia morală să-i ajutăm. Închipuiţi-vă, dacă aţi rămâne fără nimic, nu-i aşa că v-ar fi ruşine să cereţi ceva de mâncare sau o pătură să vă înveliţi? Ba da, dar nu ai ce face. Vă închipuiţi oameni care refuzau să mai mănânce, sătui de atâtea conserve!? Existau şi dintr-ăştia! Ştiţi, e mai mult decât o poveste, sunt vieţile oamenilor la mijloc!
Nu mai sunt cuvinte să spun tot ce am văzut sau simţit într-o singură zi! Rugaţi-vă, rugaţi-vă mult pentru ei şi, dacă aveţi cu ce să-i ajutaţi, în special pături şi alimente neperisabile, duceţi la parohie pentru că le va prelua Caritas şi le va da în mâna celor care au nevoie!
Încă un lucru înainte de a termina: data aceasta am fost o echipă internaţională şi mi-am dat seama că, în astfel de situaţii, limba nu contează: chiar dacă eşti mexican, francez sau italian, înţelegi suferinţa acestor oameni şi ai da ceva din inimă să le alini durerea.
Domnul să ne ajute!
Iudita
* * *
Această relatare a fost preluată de pr. Gabriel Bucur, vicarul Parohiei "Sf. Tereza a Pruncului Isus" din Iaşi, de pe jurnalul sitului www.sfterezaiasi.cnet.ro: (http://pstpi.bravejournal.com)
