Chiar şi astăzi (3 aprilie 2020) am primit de la un coleg din Spania informaţii despre zecile de preoţi care s-au contaminat în Madrid de noul coronavirus, dintre care şase au decedat, "preoţi eroi" care se adaugă la cei peste 80 de preoţi care au murit deja în Italia. Slujirea şi jertfa lor pot fi comparate cu ceea ce istoria Bisericii din Moldova a consemnat în urmă cu un secol.
După ce în studiile anterioare am oferit câteva portrete de preoţi şi seminarişti care au slujit ca sanitari pe câmpul de luptă sau în spitalele din Iaşi şi împrejurimi, în acest articol îmi propun să prezint câţiva preoţi din pastoraţia Diecezei de Iaşi, care în anii Primului Război Mondial şi după aceea au fost în prima linie a luptei cotidiene de a-i îngriji spiritual pe răniţii de pe frontul războiului sau pe cei contaminaţi de tifos exantematic. Cei mai mulţi dintre preoţii diecezani şi franciscani care activau în Moldova, în acele vremuri de criză sanitară şi economică, au fost alături de credincioşii încredinţaţi spre păstorire, i-au îmbărbătat şi încurajat, le-au fost alături în spitalele de boli contagioase sau la căpătâi în ultimele clipe ale vieţii pământeşti. Unii dintre aceşti preoţi s-au îmbolnăvit şi chiar au murit, fiind conştienţi că trebuie să nu abandoneze turma şi misiunea încredinţată, mai ales în momente de panică şi durere trupească şi sufletească.
Preoţi confesori şi păstori în prima linie împotriva epidemiei de tifos exantematic
Aşa cum am precizat de mai multe ori în acest serial de articole, în Primul Război Mondial au fost chemaţi la arme peste 12.000 de catolici din Dieceza de Iaşi, dar jumătate dintre ei nu s-au mai întors acasă. Administratorul apostolic al Diecezei de Iaşi, Mons. Ulderic Cipolloni a trimis tuturor parohilor, şi prin ei tuturor credincioşilor eparhiei, mai multe scrisori circulare prin care îi înştiinţa despre acest eveniment, le oferea sfaturi pe care să le dea credincioşilor şi le stabilea câteva dispoziţii liturgice şi pastorale, care urmau a fi aplicate strict pe durata războiului. Parohii au înţeles misiunea pe care o aveau de a-i susţine din punct de vedere moral şi spiritual pe credincioşii cuprinşi de teamă şi sărăcie, dar administratorul apostolic îi îndemna pe parohi să-i îmbărbăteze şi pe cei care mergeau pe front, cerându-le să-şi face datoria "cu sfinţenie şi fără şovăire către patria lor". De asemenea, parohii trebuiau să-i mângâie pe cei care rămâneau acasă, fiind îndemnaţi să se roage pentru cei plecaţi la război, pentru ca milostivul Dumnezeu să-i ferească de rele şi să-i aducă înapoi acasă, în satele lor şi la familiile lor.
Pe lângă aceste campanii de susţinere morală, financiară şi cu diferite bunuri, Mons. Cipolloni a avut o grijă deosebită faţă de mântuirea sufletelor celor plecaţi pe front. Serviciul Religios al Armatei Române, condus de preotul iconom Constantin Nazarie, la propunerea mitropolitului Pimen Georgescu al Moldovei şi Sucevei a cerut episcopilor şi mitropoliţilor ţării "preoţi trebuincioşi în timp de pace şi în timp de război". Pe lângă serviciile religioase, preoţii militari erau chemaţi să ofere un ajutor important formaţiunilor sanitare în îngrijirea răniţilor şi combaterea marii epidemii de tifos exantematic.
Constatând că autorităţile civile nu acceptau ca în cadrul Armatei Române să fie înrolaţi şi preoţi catolici, Mons. Cipolloni trimite Ministerului de Război, la 29 februarie 1916, o solicitare expresă: "Având în vedere o operă cu adevărat patriotică pe de o parte, iar pe de alta dorind a mă îngriji de binele sufletesc al soldaţilor catolici care servesc patria în mase mai compacte în anumite regimente din Moldova (...), vă rog să binevoiţi a accepta ca în caz de mobilizare şi de intrare în acţiune a României să poată lua parte ca preoţi militari cucerniciile lor preoţii Anton Romila, Mihai Robu, Ioan Ferenţ, Petru Morariu, Anton Bişoc şi Nicolae Cancel. Am deplina încredere că Excelenţa voastră va agrea propunerea mea, cu atât mai mult cu cât numiţii preoţi cu toţii sunt preoţi indigeni, cu dragoste pentru ţară şi neam...".
Au fost apoi şi alte intervenţii ale administratorului apostolic de Iaşi, dar niciodată nu a primit un răspuns favorabil. Dacă la Bucureşti, unde s-a instalat administraţia ocupantului, suspiciunea poate părea legitimă, dar sigur nu legală, la Iaşi ori în parohiile sufragane, actul refuzării preoţilor catolici a fost absurd, nefiind prin nimic justificat. În ciuda acestor nedreptăţi umilitoare, credincioşii catolici şi-au făcut datoria faţă de ţară, au murit de gloanţe, de tifos exantematic ori de febră spaniolă, umăr la umăr cu ortodocşii, şi-au pierdut agoniseala de o viaţă şi vor beneficia de prevederile reformei agrare promise de regele Ferdinand.
Doar atunci când lagărele erau aglomerate şi mureau mulţi din cauza bolilor, s-au solicitat preoţi confesori catolici. Şi asta, mai mult pentru soldaţii germani catolici din lagărele din nordul Moldovei, decimate de tifosul exantematic, nu pentru soldaţii români. În continuare, oferim câteva situaţii punctuale.
În luna februarie 1917, comandantul Regimentului 55/67 Infanterie, aflat în localitatea Vorniceni, judeţul Dorohoi, i-a scris administratorului apostolic Ulderic Cipolloni, solicitând trimiterea la Vorniceni a unui preot "pentru a spovădui şi împărtăşi pe ostaşii catolici în număr de două sute". Mons. Cipolloni l-a desemnat pe parohul de Botoşani, pr. Wilhelm Clofanda, să se deplaseze la Vorniceni pentru spovada ostaşilor catolici şi celebrarea sfintei Liturghii. Părintele Clofanda era originar din Tecuci şi a fost sfinţit preot la Iaşi, în ziua de 26 noiembrie 1906. După trei ani petrecuţi în Parohia Tămăşeni, a activat ca paroh în oraşul Botoşani, unde a murit în ziua de 23 martie 1969, după o suferinţă grea, fiind înmormântat în cimitirul orăşenesc. După arestarea părintelui Gheorghe Peţ, la 15 noiembrie 1950 pr. Wilhelm Clofanda a preluat jurisdicţia canonică a Diecezei de Iaşi, în calitate de ordinarius substitutus, misiune pe care a îndeplinit-o până la 11 martie 1951, când a fost arestat.
La finalul aceleaşi luni, mai exact la 28 februarie 1917, ministrul de război Vintilă Brătianu a solicitat Episcopiei Catolice de Iaşi nominalizarea unor preoţi catolici pentru acordarea asistenţei spirituale prizonierilor de război, de confesiune catolică, aflaţi în lagărele de prizonieri de la Măstăcani, Şipote şi Bârlad. După ce a scris mai multor preoţi, Mons. Cipolloni i-a delegat pe pr. Celestin Vaes şi pr. Vincenţiu Vella. Primul dintre ei era născut la Bruxelles, în Belgia, fiind hirotonit preot la 29 iunie 1898. A venit în Moldova, la 28 octombrie 1899, activând la Adjudeni (1900-1903; 1914-1916; 1920), Săbăoani (1903-1905), Faraoani (1905-1913), Cleja (1913-1921) Hălăuceşti (1921-1930) şi Huşi (1930-1942). La bătrâneţe s-a retras la Săbăoani, unde a murit la 21 ianuarie 1947, fiind înmormântat în cimitirul parohial din Săbăoani. Ca preot confesor, pr. Celestin Vaes a fost activat în lagărele de la Şipote, Sascut, Bacău şi Răcăciuni. Pentru desfăşurarea acestei misiuni, părintele Vaes a menţinut o amplă corespondenţă cu autorităţile militare şi cu Mons. Cipolloni.
Din cauza sănătăţii şubrede, pr. Vincenţiu Vella a fost înlocuit cu preotul Nicolae Cancel, care era paroh provizoriu de Săbăoani, nominalizare care a fost adresată Ministerului de Război prin adresa din 29 februarie 1916. Totuşi, pr. Vella, care era atunci paroh la Târgu Trotuş, a fost trimis în lagărele de la Bârlad. Situaţia din acele centre pentru prizonieri era dramatică, din cauza bolilor şi epidemiilor care le bântuiau, astfel că preoţii trimişi în aceste stabilimente erau expuşi la tot pasul de pericole.
La începutul lunii mai 1917, a fost numit ca preot confesor şi preotul Diomede Ulivi. El a fost unul din primii elevi ai Seminarului din la Iaşi, fiind sfinţit preot în ziua de 26 ianuarie 1896. După ce fusese trimis la Universitatea din Fribourg pentru specializare, obţinând doctoratul în teologie şi filozofie, a activat în mai multe locuri din dieceză şi, în trei perioade, ca rector al Seminarului din Iaşi, unde a murit la 16 decembrie 1931, fiind înmormântat în cimitirul "Eternitatea".
Spre sfârşitul anului 1917, la 8 decembrie, administratorul apostolic Ulderic Cipolloni l-a desemnat pe pr. Ioan Ferenţ, care era vicar la Parohia Iaşi, să celebreze sfinte Liturghii în tabăra de la Dobrovăţ, unde se aflau internaţi ofiţeri de confesiune catolică. Acest preot era originar din Dărmăneşti, judeţul Bacău, şi a fost sfinţit preot în anul 1911. A fost numit profesor la Seminarul episcopal şi vicar la Parohia Iaşi, până în anul 1919, când a fost numit paroh la Răchiteni. În anul 1923 a fost transferat paroh la Butea, unde a rămas până la moartea sa, din cauza unei paralizii, la 3 august 1933.
În unele din scrisorile redactate în acei ani, Mons. Ulderic Cipolloni a lăudat activitatea de confesor militar a preoţilor care au făcut eforturi deosebite în folosul "sărmanilor prizonieri catolici", care, în special în lagărul de la Şipote, mureau câte 20-40 şi chiar 90 pe zi. Mai mult decât atât, preotul confesor Celestin Vaes a înmormântat odată, într-o singură zi, un număr de 185 de prizonieri. Cauza deceselor a fost tifosul exantematic, pe care l-a contractat chiar şi pr. Celestin Vaes, dar acesta a scăpat cu viaţă printr-un miracol. Acelaşi adminisrator apostolic al Diecezei de Iaşi scria că "nu se poate refuza prizonierilor catolici îngrijirea religioasă", dorind din tot sufletul "să concurăm şi noi la bunul renume al ţării, care se îngrijeşte aşa de aproape întru a căuta pentru prizonieri mângâierea spirituală a religiunii...".
Un devotament aparte pentru bolnavi l-au manifestat şi unii preoţi din zona Bacău. Într-o dare de seamă trimisă Curiei Generale a Ordinului Fraţilor Minori Conventuali, la 3 februarie 1919, administratorul apostolic Ulderic Cipolloni evidenţia devotamentul tuturor preoţilor care şi-au făcut în mod exemplar datoria în vremurile excepţionale de război şi epidemie. În acest sens, exemplifica cu câteva cazuri concrete.
Părintele Bonaventura Morariu, paroh de Bacău, vizitând bolnavii dintr-un spital din oraş a contractat tifos exantematic, de care s-a vindecat în câteva săptămâni. El era originar din Hălăuceşti şi a studiat în seminariile franciscane din Hălăuceşti şi Roma, unde a fost sfinţit preot la 18 decembrie 1908. Întors în ţară, a fost profesor şi director al Seminarului din Hălăuceşti, apoi paroh la Bacău, Huşi şi Galaţi. În două rânduri consecutive, 1923-1929, a fost superiorul provincial al franciscanilor din Moldova. Apoi a fost chemat să activeze în diferite slujiri la Assisi şi Roma, având şi o amplă muncă de cercetare istorică. A murit la Roma, în ziua de 10 mai 1967.
Parohul de Luizi-Călugăra, preotul Nazaren Cipolloni, a contractat variolă la Spitalul Francez din Bacău şi nu putea desfăşura, în toamna anului 1917, activităţi pastorale: "Parohia Luizi-Călugăra este ca şi abandonată, pentru că nimeni nu poate ajunge acolo". El era frate de sânge cu Mons. Ulderic Cipolloni, fiind hirotonit preot la 22 iulie 1893. A venit în Moldova, la 28 decembrie 1894, şi a activat în mai multe parohii: Faraoani (1901-1905), Iaşi, Galaţi, Adjudeni (1911-1914), Luizi-Călugăra (1914-1923), Târgu-Trotuş (1924-1932). În anul 1933, s-a retras la Assisi, unde a murit după şapte ani.
În acelaşi timp, la Prăjeşti, parohul Anton Caneve, îmbolnavit grav după vizitarea bolnavilor, era obligat să celebreze Liturghia în cameră. Era născut în localitatea Vittorio Veneto, din Italia, şi a studiat în seminariile franciscane din Italia, precum şi la Universitatea din Freiburg, fiind sfinţit preot la 14 iunie 1874. După o activitate de opt ani în Italia, a venit misionar în Moldova, la 30 aprilie 1882. Timp de 42 de ani a condus Parohia Prăjeşti şi în două rânduri consecutiv a fost superior provincial (1899-1905). În anul 1924, s-a retras la Padova, unde a murit doi ani mai târziu, la 29 mai 1926.
Fiind mereu alături de credincioşii bolnavi, s-a îmbolnăvit de tifos exantematic şi preotul Bonaventura Flamini. Originar din Recinetti, Italia, acesta a intrat în Ordinul Franciscan, la 15 noiembrie 1897, în Provincia Marche, fiind hirotonit preot la 25 septembrie 1904. La 1 noiembrie 1905, a venit în Moldova, mai întâi ca profesor la Seminarul din Hălăuceşti şi apoi, din 1908, la Galaţi, ca profesor la şcoala parohială. Timp de 30 de ani a fost misionar în Moldova, după care timp de doi ani a fost misionar la Constantinopol. A murit, în mare faimă de sfinţenie, la Citta di Castello, Italia, unde era capelanul spitalului, în toamna anului 1937.
Tot de tifos exantematic s-a îmbolnavit şi parohul de Huşi, pr. Felix Raffaeli. Acesta s-a născut la Assisi, în ziua de 22 iunie 1881, şi a studiat în seminariile franciscane din Italia, fiind sfinţit preot, la Osimo, în ziua de 20 martie 1904. În anul 1911 a venit misionar în Moldova, fiind paroh la Huşi, Adjudeni, Hălăuceşti, Târgu Trotuş şi Horleşti, unde a murit la 24 august 1953, din cauza unei infirmităţi pe care a purtat-o cu resemnare.
Ultimul preot la care facem referinţă în acest articol este pr. Francisc Mattas, paroh de Hălăuceşti, care a murit din cauza contaminării cu tifosul exantematic, în ziua de 26 februarie 1921. Era originar din Galaţi, a studiat în seminariile franciscane din Hălăuceşti, Cracovia şi Roma, fiind sfinţit preot la 30 martie 1907. Revenit în ţară, a fost numit profesor la Seminarul din Hălăuceşti, director al Şcolii de dascăli şi apoi paroh. Imediat după Primul Război Mondial s-a străduit mult pentru a înfiinţa la Hălăuceşti un orfelinat pentru orfanii de război, dar în una din călătoriile făcute în acest scop s-a îmbolnăvit de tifos exantematic, care l-a răpus în plină putere de muncă. A fost înmormântat în cimitirul din Hălăuceşti.
Concluzionând, putem constata că în acele momente grele şi de restrişte, preoţii din Dieceza de Iaşi au înţeles faptul că opera lor apostolică avea o mare importanţă deoarece trebuia să-i susţină din punct de vedere moral pe credincioşii parohiei, care aveau atâta nevoie de acest lucru. Comunităţile parohiale era împărţite în două categorii: cei care urmau să fie încorporaţi în armată pentru a lua parte la război şi ceilalţi care rămâneau acasă. Preoţii au fost permanent alături de ostaşi pe front şi în spitale, împărtăşind aceeaşi nepăsare faţă de moartea ce zilnic secera mii de vieţi, împărtăşind şi încurajând pe cei ce luptau sau erau răniţi, ori binecuvântând pe cei adormiţi pe câmpurile de bătălie. Niciun preot nu a cerut o recompensă după război, victoria României a fost şi victoria lor. Preoţii s-au ridicat la înălţimea adevăraţilor "eroi", ce au luptat fără armă, dar cu crucea în mână şi cu Cuvântul lui Dumnezeu, pentru alinarea suferinţelor celor care au luptat pe front sau erau bonlavi de tifosul exantematic sau de alte maladii.
Pr. Alois Moraru
* * *
Biserica din Moldova: vremuri de criză, oameni de jertfă (V)
Biserica din Moldova: vremuri de criză, oameni de jertfă (IV)
Biserica din Moldova: vremuri de criză, oameni de jertfă (III)
Biserica din Moldova: vremuri de criză, oameni de jertfă (II)
Biserica din Moldova: vremuri de criză, oameni de jertfă (I)
