Un cititor din Italia scria într-un comentariu la articolul anterior că "o lecţie de istorie ne prinde bine în aceste zile cât stăm în casă...", de aceea vă propun încă o lecţie pe care să o învăţăm de la înaintaşii noştri, care au fost capabili de a înţelege situaţiile de criză şi s-au implicat cu multă dăruire în ajutorarea semenilor.
Laici generoşi, surorile franciscane şi orfelinatele catolice
Consider că astăzi, în solemnitatea Bunei-Vestiri, nu aş putea propune ceva mai impresionant decât activitatea şi dăruirea unor preoţi, persoane consacrate şi laici, care în anii grei ai crizei provocate de Primul Război Mondial şi de tifosul exantematic s-au implicat în susţinerea şi ajutorarea orfanilor, spunând, asemenea Sfintei Fecioare Maria, "da"-ul lor slujirii lui Cristos, prezent în copiii orfani şi abandonaţi.
În toiul luptelor de pe front, administratorul apostolic Ulderic Cipolloni a transmis preoţilor şi credincioşilor din Dieceza de Iaşi scrisori în care descria crizele acelor zile: numeroşi morţi şi răniţi din comunităţile catolice, lipsa braţelor de muncă pentru cultivarea pământului, numărul mare al orfanilor, bolile care au rărit populaţia satelor etc. La îndemnurile ierarhului lor, unele familii de catolici au luat în casele lor copii care au rămas fără părinţi. Ce emoţionante sunt acest cuvinte, găsite în corespondenţa acelor timpuri de criză: "Spre lauda poporului nostru catolic, trebuie să spunem, că mulţi s-au grăbit să ia în casa lor câte un orfan sau câte o orfană, ca în persoana lor să slujească lui Isus Cristos. Astfel de inimi iubitoare vor avea parte de bucurie sufletească, de binecuvântarea lui Dumnezeu şi vor auzi odată din gura Judecătorului celui veşnic: Veniţi binecuvântaţii părintelui meu, moşteniţi împărăţia care vă este pregătită de la începutul lumii pentru că am flămânzit, şi mi-aţi dat de mâncare, am însetat şi mi-aţi dat de băut, am fost gol şi m-aţi îmbrăcat, am fost străin şi m-aţi primit în casele voastre".
În acest context, Mons. Ulderic Cipolloni a venit cu iniţiativa de a organiza şi orfelinate pentru copiii care au rămas fără unul sau ambii părinţi. Aşa cum ne prezintă documentele de arhivă, problema orfelinatelor catolice a fost pusă pentru prima dată în ziua de 2 iunie 1917, când s-a constituit, la Hălăuceşti, un comitet pentru înfiinţarea unui orfelinat, condus de doctorul Petru Soroceanu şi de parohul Francisc Mattas. La 24 septembrie 1917, Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice a aprobat înfiinţarea Orfelinatului pentru copiii de confesiune catolică, orfani din Primul Război Mondial, sub directa şi exclusiva conducere a Episcopiei Catolice de Iaşi. Înfiinţarea orfelinatului a fost apreciată de administratorul apostolic Ulderic Cipolloni drept "o operă umanitară, patriotică şi creştinească", trezind totodată interesul regelui Ferdinand şi al reginei Maria.
Mons. Cipolloni s-a interesat şi de cele trebuincioase pentru orfelinat, ca toţi copiii să aibă ce mânca şi cu ce se îmbrăca. În ziua de 1 ianuarie 1918, a trimis o circulară către toţi parohii, ca să strângă în toate bisericile lor bani pentru orfani. Nu am găsit o centralizare a acestor oferte, dar am reţinut menţionarea unui preot: "Pot spune, spre lauda parohienilor mei, că aproape în toate casele ni s-a dat ceva pentru orfani; puţini au fost cei care nu au vrut să dea". La început, Orfelinatul din Hălăuceşti era mixt, adică pentru băieţi şi pentru fete, fiind aduşi 48 de copii. Cu îngrijirea lor se ocupau câteva fete catolice, numite "surori", sub supravegherea maicii Elena Terlifaj, din Congregaţia Mariană. Localul îl formau nişte case închiriate din sat, în apropierea bisericii, dar ulterior s-a folosit clădirea în care funcţionase Şcoala de Dascăli.
Nu era tocmai potrivit ca orfanii de ambele sexe să stea împreună, de aceea a fost foarte potrivită propunerea catolicilor din Huşi ca să se formeze în comunitatea lor un orfelinat. Mons. Ulderic Cipolloni a apreciat iniţiativa huşenilor, coordonaţi de inimosul laic Ilie Romila şi de parohul pr. Felix Raffaelli. Astfel, la 8 iulie 1918, s-a format un comitet al fruntaşilor catolici din Huşi, care s-au obligat să plătească lunar o sumă de bani, de la 5 până la 50 de lei. Femeile, "la rândul lor, au făgăduit să dea de-ale mâncării, după putinţă". S-a închiriat provizoriu şi un local, până se va putea clădi o casă specială pentru orfelinat. Episcopia Catolică de Iaşi a aprobat înfiinţarea orfelinatului pentru băieţi şi ridicarea unor clădiri adecvate, obligându-se totodată să deschidă o Şcoală de meserii, ca anexă a Orfelinatului, pentru ca aceşti "copii, educaţi într-un asemenea institut, să devină buni cetăţeni, iubitori de patrie şi folositori societăţii".
La 3 august 1918, au ajuns la Huşi, într-un vagon special pus la dispoziţia lor de Ministerul Lucrărilor Publice, 27 de orfani. La gară au fost primiţi de Mons. Ulderic Cipolloni, de pr. Felix Rafaelli, de pr. Iosif Tălmăcel - care a fost numit director al orfelinatului, precum şi de mulţi laici din Huşi. Peste două zile, "micii orfani fură prezentaţi poporului catolic din Huşi şi recomandaţi printr-o recomandare ţinută la sfânta Liturghie de P.S.S. Păr. Administrator Apostolic. În aceeaşi zi au început a se plăti cotizaţiile pomenite mai sus şi s-au dăruit şi alţi bani în total peste 5 mii de lei, iar domnul primar împreună cu întreg Consiliul Comunal dăruiră din partea comunei un loc de vreo 10 mii metri pătraţi, pe care să se clădească un local propriu pentru orfani". Iată un exemplu de colaborare, întrajutorare şi iubire frăţească!
Pentru susţinerea acestor orfelinate, Mons. Cipolloni a apelat şi în alte rânduri la ajutorul pe care îl puteau oferi catolicii din Dieceza de Iaşi. În presa vremii, găsim mereu îndemnuri mobilizatoare: "Atârnă de dărnicia catolicilor noştri ca orfelinatele să dureze şi să înflorească. Îndemnăm pe toţi cititorii noştri ca să ajute cu bani şi cu dări în natură (păpuşoi, grâu, fasole, ouă, pânză etc.) pe micii orfani, ca ei să nu ducă lipsă şi să poată primi o creştere bună care să-i facă creştini de treabă şi oameni folositori. Dumnezeu va privi cu plăcere orişice dar ce-l vom face orfanilor şi în schimb ne va da darurile de care vom avea mai mare trebuinţă".
Pentru a asigura o bună funcţionare a acestor orfelinate, administratorul apostolic Mons. Ulderic Cipolloni a cerut sprijinul Surorilor franciscane terţiare "Del Giglio" din Assisi, pe care le-a invitat să lucreze în Dieceza de Iaşi. Prin convenţia încheiată în aul 1919, între Mons. Cipolloni şi custodele de la Sacro Convento din Assisi - superior delegat al Institutului "Del Giglio" la acea dată, surorile se angajau să ofere "educaţie morală, religioasă şi civilă orfanilor", dar şi să se îngrijească de "hrana, odihna, îmbrăcămintea, recreaţia şi pregătirea manuală a acestor copii".
Activitatea acestor orfelinate a fost puternic susţinută şi de primul episcop indigen al Diecezei de Iaşi, Mons. Mihai Robu, care a permis ca aceste instituţii de binefacere să-şi deschidă porţile, nu numai pentru orfanii de război, ci şi pentru ceilalţi copii orfani şi săraci. În anul 1928, episcopul Robu a aprobat înfiinţarea unei Şcoli de meserii pentru fete orfane sau fiice de săteni catolici în cadrul Orfelinatului "Vasile Alecsandri" din Hălăuceşti, cu ateliere de ţesătorie şi flori artificiale. El îşi motiva astfel acţiunea: "Dorim să dăm o dezvoltare mai mare acestui institut şi să-i asigurăm existenţa şi în viitor, când, deşi nu vor mai fi alţi orfani de război, totuşi vor fi alţi orfani de care va trebui să poarte cineva grijă".
Pentru Orfelinatul "Sfântul Anton" de la Huşi, episcopul Robu a autorizat călugăriţele din Congregaţia "Del Giglio" să strângă de prin satele catolice alimente pentru întreţinerea orfanilor. El constatase anterior că orfanii de la Huşi erau "lipsiţi de orice sprijin asigurat din altă parte". Începând cu anul 1926, episcopul Robu a solicitat Ministerului Ocrotirii Sociale să aibă în vedere copiii orfani din cele două orfelinate catolice "şi să contribuiască la educarea lor ca să devină elemente folositoare societăţii". În absenţa subvenţiilor statului român, episcopul a înfiinţat, la Huşi, o Şcoală de ucenicie de croitorie, construind în 1931 şi o capelă.
După doi ani de la implementarea acestor proiecte, episcopul Mihai Robu, ajutat de surorile din Congregaţia "Sfântul Felix", a deschis un orfelinat catolic la Cernăuţi, în ziua de 23 mai 1933. Imediat s-a deschis încă un orfelinat catolic la Chişinău. Pentru întreţinerea acestor orfelinate, episcopul Mihai Robu a îndemnat preoţii catolici şi credincioşii să sprijine colectele organizate pentru orfani, scriind că era vorba de "o operă caritativă, creştinească şi naţională de la care Biserica nu s-a dat nicicând în lături". Facem precizarea că, începând din 1921, parohiile din Basarabia au fost încorporate în Dieceza de Iaşi, care avea la acea dată 244 de comunităţi, cu peste 100.000 de catolici, răspândiţi pe un teritoriu de 94.000 km2, împărţit în cinci decanate: Iaşi, Siret, Bistriţa, Trotuş şi Basarabia. În aceste parohii activau doar 53 de preoţi, fiecare paroh având în îngrijire de la 5 până la 18 biserici.
Aceste orfelinate din Basarabia, din Chişinău şi Cernăuţi, şi-au încetat activitatea în anul 1944, după reocuparea Basarabiei şi Bucovinei de Nord de către sovietici. Surorile "Del Giglio" au activat la Hălăuceşti până în anul 1936, când Ministrul Instrucţiunii Publice a interzis funcţionarea acestui orfelinat, continuând activitatea la Huşi până la 3 august 1948, când orfelinatul a fost închis de către regimul comunist.
Aşadar, fiind mereu încurajaţi de ierarhi, preoţii, persoanele consacrate şi credincioşii catolici din acele vremuri de criză s-au mobilizat şi au fost un exemplu de acţiune, eroism şi devotament faţă de patrie şi semenii aflaţi în dificultate.
Pr. Alois Moraru
* * *
Biserica din Moldova: vremuri de criză, oameni de jertfă (I)
