Cercetând documentele păstrate din anii Primului Război Mondial şi a epidemiei de tifos exantematic, dar şi articolele apărute în revistele din anii 1919-1920, am prezentat până acum câteva portrete de preoţi şi seminarişti care au slujit ca sanitari pe câmpul de luptă sau în spitalele din Iaşi şi împrejurimi, precum şi câţiva preoţi din pastoraţia Diecezei de Iaşi, care s-au aflat în prima linie a luptei cotidiene de a-i îngriji spiritual pe răniţii de pe frontul războiului sau pe cei contaminaţi de diferite boli, arătând că unii dintre ei au murit ori s-au îmbolnăvit grav, fiind conştienţi că trebuie să nu abandoneze turma şi misiunea încredinţată. Nu am neglijat şi nici nu vreau să diminuez rolul pe care l-au avut şi câteva femei în acea luptă cu tifosul exantematic, unele dintre ele slujind până la epuizarea fizică sau chiar până la dăruirea vieţii în favoarea semenilor aflaţi în suferinţă pe paturile unor spitale.
Regina care "nu avea timp să fie bolnavă" şi măicuţele catolice împotriva epidemiei de tifos exantematic
Modelul feminin cel mai des întâlnit pentru acea perioadă este regina Maria a României, originară din Anglia, născută la 29 octombrie 1875 şi botezată în rit anglican, care s-a căsătorit, la 29 decembrie 1892, cu viitorul rege Ferdinand, botezat în rit catolic, cu care a avut şase copii, toţi botezaţi în rit ortodox: Carol (1893), Elisabeta (1894), Maria (1900), Nicolae (1903), Ileana (1909) şi Mircea (1913). Primul Război Mondial o transformă pe regina Maria în erou naţional, întrucât a participat activ pe front, i-a încurajat pe răniţii şi soldaţii aflaţi pe câmpul de luptă, nu se temea de gloanţe, nici de epidemii, de tifosul exantematic sau gripa spaniolă, de răni sau de sărăcie. Curajul şi devotamentul de care a dat dovadă i-au determinat pe istorici să-i atribuie câteva titluri deosebite: "Mama Regina", "Mama răniţilor" şi "Regina soldat". Titlul pe care l-am dat eu porneşte de la o expresie pe care o găsim în jurnalul ei de front: fiind bolnavă, la Iaşi, şi fiind solicitată la unele misiuni, printre care vizitarea sorei Elisabeta Pucci, spunea: "Nu am timp să fiu bolnavă". Una dintre fiicele ei, Ileana, scria: "Toţi cei din jur erau înspăimântaţi şi o îndemnau să-şi facă injecţii ca să fie protejată împotriva tifosului exantematic care făcea ravagii, dar mama protesta spunând: eu nu am timp să fiu bolnavă, şi atâta timp cât România are nevoie de mine, Dumnezeu o să mă ocrotească, nu pentru mine, dar pentru că ţara are nevoie de mine. În timpul războiului nu a luat niciun medicament preventiv şi Dumnezeu într-adevăr a păzit-o".
Printre multe iniţiative pe care le-a avut în favoarea răniţilor şi a bolnavilor, a înfiinţat organizaţia "Regina Maria", care a dezvoltat o reţea de spitale în Moldova şi serviciul de ambulanţă. Nu numai că nu s-a temut, dar a privit apropierea de poporul său ca pe un privilegiu pe care alte capete încoronate nu îl aveau: a organizat spitale de campanie, a vizitat şi îngrijit răniţii, a ajutat populaţia civilă, a aprovizionat cu materiale sanitare linia frontului etc.
De ce a fost regina Maria atât de implicată în aceste acţiuni caritative? Istoria ne-o prezintă implicată activ şi în timpul războiului balcanic, în anul 1913, când a fost o epidemie de holeră. În calitate de principesă moştenitoare a tronului, Maria s-a remarcat prin energia şi curajul ei, dar şi prin capacitatea organizatorică şi calitatea de a alina suferinţele oamenilor. Ea a obţinut de la regele Carol I permisiunea de a se ocupa de tabăra de la Zimnicea, unde erau aduşi bolnavii de holeră, înfiinţând o organizaţie pentru ajutorarea spitalelor şi a familiilor celor care pleacă pe front. Ceea ce a marcat-o profund şi pentru totdeauna a fost moartea prin febră tifoidă, la doar trei luni şi chiar în acel an, a copilului cel mai mic, Mircea, în cinstea căruia a înfiinţat apoi mai multe opere caritative: o cantină pentru orfani şi copii săraci la Păuneşti, un spital etc. În acel context, principesa Maria scria: "Nu credeam niciodată că voi fi capabilă să trăiesc în mijlocul holerei, să organizez, să improvizez, să încurajez şi să ţin lucrurile împreună. Nu credeam că voi putea suporta aşa ceva, dar imensele dificultăţi, nevoia permanentă de a da curaj celorlalţi mă fac să lupt. Sunt centrul unui enorm lazaret pentru bolnavii de holeră care depinde în întregime de mine. M-am schimbat, aproape că sunt un alt om. Trăiesc aproape tot timpul aici, toate ordinele sunt date de către mine, toate proviziile, medicamentele, paturile sunt distribuite de către mine".
Principesa Maria a devenit regină a României, odată cu accederea la tron a principelui Ferdinand, la 11 octombrie 1914, după moartea regelui Carol I. Era o perioadă crucială din istoria României, marcată de izbucnirea Primului Război Mondial, în care atât familia regală cât şi întreaga societate românească erau divizate în tabere ce susţineau fie neutralitatea, fie intrarea în război de partea uneia sau alteia dintre cele două alianţe aflate în conflict. În ciuda presiunilor financiare şi morale atât din partea Antantei, cât şi a Puterilor Centrale, România a rămas credincioasă neutralităţii în decursul primilor doi ani ai războiului. Ţara nu era pregătită de război, iar reginei Maria nu-i plăcea neutralitatea, de aceea a susţinut realizarea obiectivelor naţionale prin alăturarea României de partea puterilor Antantei. Având în vedere descendenţa sa regală anglo-rusă, dar şi popularitatea foarte mare de care se bucura în rândul populaţiei, ea a fost percepută în ţările Antantei ca fiind unul dintre principalii factori de influenţă în favoarea cauzei Antantei în România.
În timpul Primului Război Mondial, datorită legăturilor sale de rudenie cu familia ţarului Rusiei (mama sa, Maria Alexandrovna Romanova, mare ducesă a Rusiei, era unica fiică în viaţă a ţarului Alexandru al II-lea al Imperiului Rus), regina Maria s-a implicat mult în organizarea spitalelor militare, primind din partea Crucii Roşii ruseşti un sprijin important în materiale sanitare, pansamente, alimente, pături etc. , sosite într-o cantitate destul de mare. De asemenea, a primit multe ajutorare din partea Crucii Roşii britanice, graţie relaţiilor pe care le-a păstrat cu ţara sa natală. Exemplul reginei Maria a fost urmat de doamne din înalta societate, care au însoţit-o pe front sau în spitale, îngrijindu-i pe bolnavi şi pe răniţii aduşi de pe front. Regina Maria a înfiinţat şi un serviciu de ambulanţe, prin care a putut salva viaţa a aproximativ 40.000 de soldaţi. Faptele de bravură pe care le-a făcut în acele vremuri, când cei mai mulţi erau descumpăniţi şi descurajaţi, au adus alinare multor persoane şi refacerea sănătăţii pentru zeci de mii de răniţi şi bolnavi.
După ce, la sfârşitul lunii noiembrie 1916, Curtea Regală, Guvernul, Parlamentul şi toate instituţiile statului, dar şi oameni din toate categoriile sociale s-au refugiat la Iaşi, capitala Moldovei a ajuns un oraş suprapopulat, iar lipsa condiţiilor elementare de igienă pentru majoritatea populaţiei a dus la apariţia holerei, care a făcut zeci de mii de victime. În acest context, regina Maria, cu un curaj parcă supranatural, vizita spitalele militare sau pe cele înfiinţate de ea, mergând la căpătâiul soldaţilor răniţi şi al celor bolnavi de tifos, împărţind daruri, adresând cuvinte de încurajare şi mângâind frunţile suferinzilor. Simplul fapt că încerca să le spună câteva cuvinte de încurajare arăta implicarea sa şi dorinţa de a le uşura suferinţele. De multe ori, regina Maria îmbrăca uniforma albă de soră medicală a Crucii Roşii şi mergea zile la rând să-i îngrijească şi să le aline durerile. Despre acele zile a scris în "Memoriile" sale: "Multe zile am rămas în mijlocul soldaţilor mei şi Dumnezeu mi-a îngăduit să pot fi de vreun ajutor; zile de straşnică trudă, zile de întuneric, când ce vedeam erau lucruri pe care niciodată nu voi mai putea să le uit". Un contemporan scria: "În fiecare dimineaţă, regina, în uniformă de infirmieră, însoţită de o doamnă de onoare şi de un grup de brancardieri voluntari se duce la gară pentru a-i primi pe răniţi. Regina înfruntă moartea şi ceea ce este fără îndoială cel mai greu, depăşeşte oboseala unei zile nu de opt ore, ci a unei zile care se întinde până noaptea târziu, cu şaisprezece, şaptesprezece sau optsprezece ore de muncă, pe cât de respingătoare pe atât de periculoasă, în mijlocul emanaţiilor infecte ale cangrenelor....".
Prezenţa permanentă şi directă a regelui Ferdinand şi a reginei Maria în mijlocul soldaţilor care luptau în cele mai grele sectoare ale frontului, ca şi promisiunea solemnă a regelui că o parte din pământul ţării le va reveni lor, a dus la crearea unei simbioze între familia domnitoare şi popor. Regina Maria nota în acele zile: "Deşi ruşii ne-au dat un prost exemplu pentru că mulţi dintre ei au devenit bolşevici şi îşi părăseau posturile cu miile, soldaţii noştri prost hrăniţi, înarmaţi insuficient, rareori lăudaţi, veşnic obosiţi, au rămas credincioşi regelui, de neclintit în mijlocul debandadei foştilor lor aliaţi. Am trăit printre ei pretutindeni, în spitale, pe front, chiar şi în tranşee, i-am văzut înfometaţi, scheletici, renăscând la viaţă, redevenind fiinţe sănătoase şi puternice. Juraseră să reziste ca un zid pentru a apăra ultima părticică de pământ românesc care era încă al nostru".
Câte aspecte putem culege din viaţa eroică a reginei Maria?! Mă opresc momentan aici, dar voi menţiona câteva pasaje din jurnalul ei de război în contextul în care voi scrie despre moartea martirică a sorei Elisabeta Pucci. În testamentul ei, regina Maria scria: "V-am iubit cu toată puterea inimei mele şi dragostea mea a fost puternică, plină de avânt: mai târziu a devenit răbdătoare, foarte răbdătoare. (...) Te binecuvântez, iubită Românie, ţara bucuriilor şi durerilor mele, frumoasa ţară, care ai trăit în inima mea şi ale cărei cărări le-am cunoscut toate. Frumoasa ţară pe care am văzut-o întregită, a cărei soartă mi-a fost îngăduit să o văd împlinită...".
În cadrul vizitelor şi activităţilor desfăşurate în spitalele din Iaşi, regina Maria s-a întâlnit şi cu multe surori din câteva congregaţii catolice, remarcând o relaţie deosebită de prietenie şi slujire alături de sora Elisabeta Pucci, din Congregaţia "Fiicele Carităţii ale sfântului Vincenţiu de Paul". Despre viaţa şi moartea acestei "măicuţe sfinte" voi scrie în articolul viitor.
"Fiicele Carităţii" au fost chemate de la Bucureşti la Iaşi de Misiunea Militară Franceză, fiind cooptate pentru asistenţa medicală a răniţilor şi bolnavilor. Pe toată durata sa, misiunea franceză a fost condusă de generalul de divizie Henri Berthelot, care a asigurat simultan şi rolul de consilier militar al regelui Ferdinand, comandantul de căpetenie al Armatei României. Surorile lucrau alături de medicii Misiunii Militare Franceze, cele mai multe dintre ele activând în Institutul "Notre Dame de Sion" din Iaşi, unde a fost organizat Spitalul francez nr. 141, cu 200 de paturi, dar în care erau cazaţi uneori peste 300 de bolnavi.
Documentele cercetate ne prezintă o personalitate medicală deosebită, medicul militar francez Petru Eduard Jean Clunet, alături de care au lucrat zece călugăriţe din această congregaţie, care cer "nu numai gratitudinea noastră, dar şi pe cea a Bisericii Catolice locale". Doctorul Clunet a organizat încă un spital militar, la Vila "Greierul" din Bucium, la marginea oraşului Iaşi. Aici erau aduşi bolnavii de tifos exantematic, faţă de care cele trei infirmiere din "Societe de Secours aux Blesses Militaires", între care şi soţia medicului, Margareta Clunet, şi surorile din Congregaţia "Fiicele Carităţii ale sfântului Vincenţiu de Paul" aveau o grijă specială. S-a consemnat faptul că medicul Jean Clunet şi sora Antoneta Roux au murit acolo, în anul 1917, fiind răpuşi de tifosul exantematic.
Sora Antoneta Roux, născută în anul 1849, era o călugăriţă franceză, care a intrat de tânără în Congregaţia "Fiicele Carităţii ale sfântului Vincenţiu de Paul" şi a activat mulţi ani ca infirmieră voluntară în diferite spitale şi dispensare pe care congregaţia le avea în Europa. Trimisă în România, a activat câţiva ani în Bucureşti şi Galaţi, iar în octombrie 1916 a ajuns la Iaşi. Aici, cum am scris deja, a murit în primăvara anului 1917, în urma contractării tifosului îngrijind soldaţi români bolnavi, la Spitalul militar francez din Bucium. A fost înmormântată "cu onoruri naţionale româno-franceze, împreună cu alţi patru eroi, între care s-a aflat ilustrul, tânărul medic francez Jean Clunet". La slujba de înmormântare, ce a avut loc la catedrala catolică "Adormirea Maicii Domnului" din Iaşi, au spus cuvinte de înaltă preţuire politicienii vremii, între care generalul Henri Berthelot şi primul ministrul României, I.C. Brătianu. După patru ani, când în Cimitirul "Eternitatea" din Iaşi s-a înălţat un monument în formă de obelisc, şlefuit de sculptorul Salvador Scutari (1880-1932), împodobit de o placă de marmură pe care citim: "Aux Français morts en Roumanie en 1916-1918", a fost reînhumat şi trupul sorei Antoneta. Cu acea ocazie, în ziua de 7 ianuarie 1921, a avut loc "o frumoasă ceremonie militară şi religioasă, după ce generalul Petain, ataşatul militar francez la Bucureşti, a reuşit să adune pe toţi eroii francezi, căzuţi pe pământul Moldovei, în mausoleul pus la dispoziţie de Guvernul Român". Serviciul religios a fost prezidat de episcopul Alexandru Cisar, însoţit de preoţii Mihai Robu, Anton Romila şi Anton Gabor. În cronica vremii s-a notat: "Toate sicriele eroilor erau deja aşezate în mausoleu, afară de sicriul generalului Lafont, care era afară, acoperit de coroane, jerbe de flori şi steagurile român şi francez. După ceremonii se rostiră diferite cuvântări...", fiind amintită şi jertfa "călugăriţei Antoinette Roux, din Congregaţia Fiicelor Carităţii ale sfântului Vincenţiu de Paul", alături de "domnişoarele Alphonsine Flipps şi Marie Picard, infirmiere voluntare". Cu acea ocazie, episcopul Alexandru Cisar a subliniat sfinţenia jertfelnică a călugăriţei şi viaţa ei inspirată de Evanghelie. Recent, cineva scria: "Să ne rugăm ca şi sora Antoneta să aibă, cât mai curând, parte de cinstea altarelor, ca cineva din Biserică să o propună candidat la beatificare. Viaţa şi sacrificiul ei o recomandă de la sine".
O altă persoană consacrată care s-a remarcat prin slujirea delicată şi constantă oferită bolnavilor a fost sora Emilia Donici. Ea s-a născut la Bacău, în ziua de 7 iulie 1885, fiind fiica lui Nicolae Donici - fost prefect al judeţului Bacău şi a Eleonorei Greceanu. A fost botezată cu numele Lucia, în rit ortodox, dar a cerut să fie primită în Biserica Catolică, pas făcut la 12 august 1906. A intrat în Congregaţia "Fiicelor Carităţii ale sfântului Vincenţiu de Paul", a făcut postulandatul la Constantinopol şi a depus voturile simple la 7 mai 1913. După trei în care a lucrat într-un spital din capitala Turciei, în anul 1916 a venit în România, activând timp de doi ani la Spitalul "Greierul" din Iaşi. Activând pe lângă Misiunea Militară Franceză, care şi-a încheiat activitatea după semnarea tratatului preliminar de pace de la Buftea (7 mai 1918), sora Emilia a rămas mai departe în Iaşi, după care a primit misiunea de a lucra în Orfelinatul "Sfântul Iosif" din Constantinopol. În anul 1924, a revenit în România, lucrând la Bucureşti, după care trimisă din nou în Turcia, unde lucrează la Smirna (1925-1926), Constantinopol (1926-1936) şi Burnabat (1936-1937). După trei ani de activitate în comunitatea din Bitola (Macedonia), sora Emilia revine, în anul 1940, la Bucureşti, iar după restricţiile impuse de regimul comunist, în august 1948, se retrage la Oradea unde, la vârsta de 78 de ani trece la Domnul, în ziua de 16 iulie 1963. Pentru activitatea depusă în slujba săracilor şi a răniţilor de război, sora Emilia a primit mai multe decoraţii din partea autorităţilor statului.
Asemenea surorilor Elisabeta, Antoneta şi Emilia, au fost şi alte persoane consacrate care şi-au oferit viaţa în sprijinul răniţilor de pe front, bolnavilor de tifos exantematic şi orfanilor, dar sper să găsesc şi alte oportunităţi pentru a continua cercetările documentare şi a le prezenta scurte biografii. Alături de surorile din Congregaţia "Fiicele Carităţii ale sfântului Vincenţiu de Paul", au lucrat în acei ani surori din Institutul "Notre Dame de Sion" din Iaşi şi Galaţi, din Congregaţia "Sfânta Familie" din Cernăuţi şi din Congregaţia "Surorile franciscane misionare din Assisi" ("Del Giglio"), care au activat în orfelinatele din Hălăuceşti şi Huşi.
Pr. Alois Moraru
* * *
Biserica din Moldova: vremuri de criză, oameni de jertfă (VI)
Biserica din Moldova: vremuri de criză, oameni de jertfă (V)
Biserica din Moldova: vremuri de criză, oameni de jertfă (IV)
Biserica din Moldova: vremuri de criză, oameni de jertfă (III)
Biserica din Moldova: vremuri de criză, oameni de jertfă (II)
Biserica din Moldova: vremuri de criză, oameni de jertfă (I)
