Cu privire la Sfântul Iosif
Binele ascuns
De Andrea Monda
Isus, Cuvântul întrupat al lui Dumnezeu, se naşte într-o peşteră. Peste câteva zile celebrând Crăciunul 2020, îl vor aminti în lume peste două miliarde de creştini. Numărul impresionează însă nu trebuie să se cadă în capcana unei viziuni "musculare" a credinţei, creştinismul n-a avut niciodată raporturi bune cu numerele mari. La Betleem, Isus se naşte "în afara casei" pentru că împăratul August, în acea vreme omul cel mai puternic al lumii, a convocat un recensământ, adică voia să numere pe toţi supuşii săi. Este tot logica de la Babel: oamenii drept cărămizi, supuşi care "contează" numai dacă pot să fie număraţi, calculaţi, măsuraţi (şi eventual rebutaţi). Este logica exact opusă logicii Dumnezeului din Biblie care se apleacă asupra fiecăruia dintre fiii săi, care lasă marele număr, 99, pentru a merge să caute acea unică (şi de neînlocuit) oiţă care a rătăcit drumul. Acea oaie este mică, nu se vede, se află ca într-un con de umbră, însă tocmai ea îl determină pe Stăpânul Istoriei să se mişte, să realizeze minunăţii, să împlinească miracolul mântuirii.
Acest stil mic şi ascuns al lui Dumnezeu străluceşte şi în scena din Betleem, o imagine plină de umbră, aşa cum se potriveşte unei peşteri. Acolo a ales Dumnezeu să se nască, să devină om, ba chiar prunc, pentru a reparcurge toate experienţele care fac existenţa cu adevărat umană: Dumnezeu adevărat şi om adevărat. Şi dacă omul a trăit pe această lume locuind mii de ani în peşteri, atunci este corect să se pornească din nou chiar de acolo, din umbra rece şi neospitalieră a unei peşteri. Totul din acel eveniment revelează stilul discret al lui Dumnezeu care nu arată muşchii în centrul scenei, ci se prezintă mic şi fragil la marginile istoriei, în periferiile lumii. Palestina, provincie mică la marginile imperiului, Maria tânăra fecioară din Nazaret ("ce poate veni bun de acolo?", exclamă apostolul Natanael) şi acum Betleem, "cea mai mică dintre cetăţile de seamă ale lui Iuda" (Mt 2,6) şi apoi păstorii, primii care-l întâlnesc pe Isus şi în sfârşit mica familie, Maria şi, mai ales Iosif, cel mai în umbră dintre toţi. Un om care măcar face două lucruri: să tacă şi să viseze (şi să acorde credinţă viselor sale).
În urmă cu o sută cincizeci de ani, Papa Pius al IX-lea l-a declarat pe Sfântul Iosif patron al Bisericii universale şi la 8 decembrie 2020, cu ocazia aniversării, Papa Francisc a publicat şi a dăruit lumii o scrisoarea apostolică intensă, profundă, intitulată Patris corde, "cu inimă de tată", un text de citit şi de aprofundat tocmai pentru că revelează mult din fenomenul paternităţii dar, şi mai mult, le explică oamenilor, prin figura tâmplarului din Nazaret, multe aspecte ale misterului existenţei umane. O spune clar papa la începutul scrisorii când scrie că vrea să împărtăşească împreună cu cititorul "câteva reflecţii personale despre această figură extraordinară, aşa de apropiată de condiţia umană a fiecăruia dintre noi". Această dorinţă, spune papa, a crescut în timpul lunilor de pandemie şi, citând discursul rostit la 27 martie în timpul Statio Orbis în Piaţa "Sfântul Petru", Francisc ne-a amintit că am putut experimenta, chiar în aceste timpuri dramatice, că "vieţile noastre sunt ţesute şi susţinute de persoane obişnuite - de obicei uitate - care nu apar în titlurile din ziare şi din reviste nici în marile defilări de la ultimul show, ci, fără îndoială, scriu astăzi evenimentele decisive ale istoriei noastre: medici, infirmieri şi infirmiere, angajaţi din supermagazine, angajaţi de la curăţenie, îngrijitori, transportatori, forţe de ordine, voluntari, preoţi, călugăriţe şi atâţia dar atâţia alţii care au înţeles că nimeni nu se salvează singur. [...] Câţi oameni exercită în fiecare zi răbdare şi insuflă speranţă, având grijă să nu semene panică, ci coresponsabilitate! Câţi taţi, mame şi bunici, învăţători arată copiilor noştri, cu gesturi mici şi zilnici, cum să înfrunte şi să traverseze o criză readaptând obişnuinţe, ridicând privirile şi stimulând rugăciunea! Câte persoane se roagă, oferă şi mijlocesc pentru binele tuturor"! Toate aceste persoane sunt "atâţia sfânt Iosif" şi, spune papa, în tatăl purtător de grijă al lui Isus "pot găsi în Sfântul Iosif, omul care trece neobservat, omul prezenţei zilnice, discrete şi ascunse, un mijlocitor, un sprijin şi un ghid în momentele de dificultate. Sfântul Iosif ne aminteşte că toţi cei care sunt aparent ascunşi sau în «linia a doua» au un protagonism fără egal în istoria mântuirii".
Această temă a "sfinţeniei de la uşa vecină", sau "a clasei medii a sfinţeniei", expresie pe care papa o împrumută de la romancierul francez Joseph Mal?gue (şi de la capodopera sa Augustin) este foarte îndrăgită de Francisc care face aluzie adesea la ea, însă întocmai în mod discret, printre rândurile discursurilor sale şi ale gesturilor sale. La întoarcerea din călătoria din februarie 2019 la Abu Dhabi, vorbind cu jurnaliştii a afirmat că nu a fost vorba de o călătorie "istorică", un moment "mare" al istoriei, pentru că fiecare viaţă este mare, chiar şi aceea a ultimului de pe pământ, şi posedă o demnitate imensă şi nemuritoare. Faptul este că Papa Bergoglio este convins că istoria oamenilor este stimulată şi ridicată nu de cei "mari" ai istoriei, ci de "oameni mecanici şi cu afacere mică" aşa cum ar spune Manzoni şi aşa cum intuieşte Edith Stein în inima momentului cel mai întunecat din secolul al XX-lea atunci când scrie: "În noaptea cea mai întunecată se ridică profeţii cei mai mari şi sfinţii. Totuşi, curentul dătător de viaţă al vieţii mistice rămâne invizibil. Cu siguranţă evenimentele decisive ale istoriei lumii au fost în mod esenţial influenţate de suflete despre care nu este spus nimic în cărţile de istorie. Şi care sunt sufletele pe care trebuie să le mulţumim pentru evenimentele decisive ale vieţii noastre personale, este ceva ce vom şti numai în ziua în care tot ceea ce este ascuns va fi dezvăluit".
Cel mai frumos film din acest an dur 2020 care se apropie de sfârşit este fără îndoială Viaţa ascunsă a lui Terrence Malick dedicat figurii lui Franz Jagerstatter, ţăran austriac, beatificat în 2007, un "sfânt Iosif" din secolul al XX-lea care a plătit cu viaţa rezistenţa sa personală, tăcută opusă nazismului. Titlul filmului este luat dintr-o frază a scriitoarei engleze George Eliot care exprimă în mod eficace această gândire că adevăratul bun este acela care adesea nu se vede, nu face zgomot, însă există şi rezistă: "Bunul viitor al lumii - scrie Eliot - depinde în parte de acţiuni de însemnătate non-istorică; şi dacă lucrurile pentru voi şi pentru mine nu merg aşa de rău cum ar fi fost posibil datorăm asta în parte tuturor celor care au trăit cu credinţă o viaţă ascunsă şi se odihnesc în morminte pe care nimeni nu le vizitează".
Este logica Hobbit-ilor din capodopera lui Tolkien, Stăpânul inelelor, motiv pentru care micul Merry, un personaj aparent "minor" din roman, la un moment dat afirmă: "Terenul din regiune este profund. Totuşi există lucruri şi mai profunde şi mai înalte; şi dacă n-ar fi pentru ele, un grădinar n-ar putea să aibă grijă grădina sa în ceea ce el numeşte pace", intuind că pacea în lume este asigurată nu de marile puteri, ci de acţiunea ascunsă a atâtor mâini mici, aceleaşi mâini pe care un alt personaj din carte, Elrond, le celebrează cu aceste cuvinte: "Adesea acesta este cursul evenimentelor care mişcă rutele din lume: sunt mâini mici care le pun în mişcare, pentru că sunt constrânse, în timp ce ochii celor mari privesc în altă parte". Irod cel Mare căuta în locul greşit pentru că inima sa era deformată şi orbită de logica forţei şi a puterii, în timp ce privirea păstorilor şi a magilor se lasă condusă de stele şi găseşte "bucuria foarte mare" (Mt 2,11) într-o mică peşteră la porţile Betleemului.
Există o reţea misterioasă a binelui care susţine lumea şi chiar dacă uneori se poate întâmpla ca în jurul unor personaje sau evenimente, această reţea să apară şi să se arate, pentru o clipă, vizibilă, în realitate de multe ori ea se deapănă şi acţionează în întuneric, contrar răului care este mereu gălăgios şi are nevoie de zgomot dar ajunge după aceea să nu reziste şi se consumă chiar în momentul în care se arată. Acesta este un discurs care subliniază în mod evident marea responsabilitate care apasă pe umerii celui care este chemat la misiunea delicată a informaţiei mai ales în lumea contemporană mereu în căutarea de "evenimente" care ca atare, se absorb pe ele însele. Această reţea între cele două, cea a binelui sau cea a răului, este corect de relatat, de ilustrat, de luminat? Care telejurnal ar fi trimis o trupă pentru a relata naşterea lui Isus în peştera din Betleem? De fapt, reţeaua "grandioasă" a răului pare mai uşor de relatat, se impune de la sine, în timp ce binele trebuie intuit, căutat, descoperit. Problema este că speranţa este desigur mai obositoare decât disperarea. Calea speranţei este mai angajantă, cere creativitate, dar este şi calea pentru a permite o lectură şi o relatare a realităţii mai corectă, aşa cum a amintit papa în discursul adresat Curiei la 21 decembrie: "O lectură a realităţii fără speranţă nu se poate numi realistă", acest lucru se poate ciocni cu mentalitatea atâtor informaţii conform cărora "problemele ajung imediat în ziare, acest lucru este de toate zilele, în schimb semnele de speranţă devin ştire numai după mult timp, şi nu întotdeauna". Aşadar, binele trebuie intuit ca o rază care rezistă şi în întuneric; este nevoie de speranţă şi conştiinţa că şi criza se dezvoltă în cadrul acţiunii Duhului Sfânt, atunci, spune papa "şi în faţa experienţei întunericului, a slăbiciunii, a fragilităţii, a contradicţiilor, a rătăcirii, nu ne vom mai simţi striviţi, ci vom păstra constant o încredere intimă că lucrurile urmează să asume o formă nouă, apărută exclusiv din experienţa unui Har ascuns în întuneric".
Ascuns în întunericul peşterii din Betleem, străluceşte harul Crăciunului, revine creştinilor misiunea de a se adăpa din acea lumină şi a o transmite, a o relata, pe cât posibil fără a-i strica prospeţimea, fără a-i slăbi forţa, fără a-i risipi parfumul. Edith Stein vorbea despre profeţi şi despre sfinţi. Probabil că la aceştia se pot adăuga poeţii: de aceste persoane, instrumente umile a "ceva" mai mare, avem nevoie pentru a percepe binele care acţionează în lume şi a-l relata, repunându-l în circuit. Este ceea ce a făcut Sfântul Iosif, tâmplarul întunecat, poet şi visător, din Nazaret.
(După L'Osservatore Romano, 23 decembrie 2020)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
