|
| © Vatican Media |
Sfântul Iosif şi aşteptarea Crăciunului
Ziarul duminical german "Welt am Sonntag", legat cu cotidianul "Die Welt", publică astăzi [23 decembrie 2023] versiunea germană - pe care o propunem aici în originalul italian - a uneia dintre omiliile, până acum inedite, ţinute de Papa emerit Benedict al XVI-lea în timpul celebrărilor duminicale private în capela mănăstirii Mater Ecclesiae după renunţarea sa. Mai precis, este vorba de reflecţia pentru Duminica a IV-a din Advent (ciclul liturgic A), din 22 decembrie 2013, dedicată îndeosebi figurii Sfântului Iosif, prezentată de textul evanghelic al zilei (Mt 1,18-24). Aşa cum a explicat iezuitul Federico Lombardi în interviul care însoţeşte publicarea, există o culegere a acestor omilii "private" ale lui Benedict al XVI-lea, înregistrate şi transcrise de memores Domini - consacratele care locuiau cu el - şi care au fost încredinţate recent de executorul testamentar arhiepiscopul Georg Gaenswein, Dicasterului pentru Comunicare (Libreria Editrice Vaticana), în colaborare cu Fundaţia vaticană "Joseph Ratzinger - Benedict al XVI-lea). Despre aceste texte şi despre transcrierea lor informase deja în câteva ocazii acelaşi secretar al Papei Ratzinger, în timp ce acesta din urmă vorbise mai înainte despre modul în care le pregătea în cursul săptămânii precedente. "Welt am Sonntag" a cerut, aşadar, să poată publica una dintre ele cu ocazia Crăciunului şi cererea a fost acceptată. Culegerea conţine peste treizeci de omilii "private" din anii de pontificat şi peste o sută din primii ani care au urmat după renunţare. Ele sunt în italiană şi acoperă o parte amplă - dar nu totalitatea ciclurilor liturgice festive, comentând textele propuse de lecţionar. Pregătirea publicării lor din partea LEV va fi îngrijită de părintele Lombardi în cursul lunilor următoare. Nu va fi vorba de un volum de la care să se aştepte noutăţi exegetice sau teologice, ci o hrană spirituală substanţială, în linia genului omiletic cultivat cu grijă şi suflet sacerdotal profund de Joseph Ratzinger în timpul întregii sale vieţi.
* * *
Dragi prieteni, alături de Maria, Mama Domnului, şi de Sfântul Ioan Botezătorul astăzi liturgia ne prezintă o a treia figură, în care Adventul este aproape persoană, o figură care încorporează Adventul: Sfântul Iosif. Meditând textul din evanghelie putem vedea, mi se pare, trei elemente constitutive ale acestei viziuni.
Primul şi decisivul este că Sfântul Iosif este numit "un drept". Aceasta este pentru Vechiul Testament caracterizarea maximă a unuia care trăieşte realmente după cuvântul lui Dumnezeu, care trăieşte alianţa cu Dumnezeu.
Pentru a-l înţelege bine trebuie să ne gândim la diferenţa dintre Vechiul şi Noul Testament.
Actul fundamental al unui creştin este întâlnirea cu Isus, în Isus cu cuvântul lui Dumnezeu, care este Persoană. Întâlnindu-ne cu Isus, întâlnim adevărul, iubirea lui Dumnezeu şi astfel relaţia de prietenie devine iubire, comuniunea noastră cu Dumnezeu creşte, suntem realmente credincioşi şi devenim sfinţi.
Actul fundamental în Vechiul Testament este diferit, deoarece Cristos era încă viitor şi prin urmare era maximum a merge în întâmpinarea lui Cristos, dar încă nu era o adevărată întâlnire ca atare. Cuvântul lui Dumnezeu în Vechiul Testament are în mod substanţial forma legii - "Torah". Dumnezeu conduce, acesta este sensul, Dumnezeu ne arată drumul. Este un drum de educare care îl formează pe om după Dumnezeu şi îl face capabil să-l întâlnească pe Cristos. În acest sens această dreptate, această trăire după lege este un drum spre Cristos, o extindere spre el; dar actul fundamental este respectarea lui Torah, a legii, şi astfel a fi "un drept".
Sfântul Iosif este un drept, exemplar încă din Vechiul Testament.
Dar aici există un pericol şi în acelaşi timp o promisiune, o uşă deschisă.
Pericolul apare în discuţiile lui Isus cu fariseii şi mai ales în scrisorile Sfântului Paul. Pericolul este că dacă în mod substanţial cuvântul lui Dumnezeu este lege, trebuie considerat ca o sumă de prescrieri şi de interdicţii, un pachet de norme, iar atitudinea ar trebui să fie prin urmare aceea de a respecta normele şi astfel a fi corecţi. Dar dacă religia este astfel, este numai asta, nu se naşte relaţia personală cu Dumnezeu, iar omul rămâne în el însuşi, încearcă să se perfecţioneze, să fie un perfect. Dar astfel se naşte o amărăciune, aşa cum vedem în al doilea fiu din parabola fiului risipitor, care, respectând toate, la sfârşit este amar şi chiar un pic invidios pe fratele care, aşa cum crede el, a avut viaţa din belşug. Acesta este pericolul: doar respectarea legii devine impersonală, doar un a face, omul devine dur şi chiar amar. La sfârşit nu poate fi iubit acest Dumnezeu, care se prezintă numai cu norme şi uneori şi cu ameninţări. Acesta este pericolul.
În schimb, promisiunea este: putem vedea aceste prescrieri nu numai ca un cod, un pachet de norme, ci şi ca expresie a voinţei lui Dumnezeu, în care Dumnezeu vorbeşte cu mine, eu vorbesc cu el. Intrând în această lege, intru în dialog cu Dumnezeu, învăţ faţa lui Dumnezeu, încep să-l văd pe Dumnezeu şi astfel sunt în drum spre cuvântul lui Dumnezeu în persoană, spre Cristos. Şi un adevărat drept ca Sfântul Iosif este astfel: pentru el legea nu este simplă respectare de norme, ci se prezintă ca un cuvânt de iubire, o invitaţie la dialog, şi viaţa după cuvânt înseamnă a intra în acest dialog şi a găsi în spatele normelor şi în norme iubirea lui Dumnezeu, a înţelege că toate aceste norme nu valorează prin ele însele, ci sunt reguli ale iubirii, folosesc pentru ca iubirea să crească în mine. Astfel se înţelege că până la urmă toată legea este numai iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. Când s-a găsit asta, s-a respectat toată legea. Dacă unul trăieşte în acest dialog cu Dumnezeu, dialog de iubire în care caută faţa lui Dumnezeu, în care caută iubirea şi face să se înţeleagă că totul este dictat de iubire, este în drum spre Cristos, este un adevărat drept. Sfântul Iosif este un adevărat drept, astfel în el Vechiul Testament devine Nou, pentru că în cuvinte îl caută pe Dumnezeu, persoana, caută iubirea sa, şi toată respectarea este viaţă în iubire.
Vedem asta în exemplul pe care ni-l oferă această evanghelie. Sfântul Iosif, logodit cu Maria, află că aşteaptă un copil. Putem să ne imaginăm dezamăgirea sa: cunoştea această tânără şi profunzimea relaţiei sale cu Dumnezeu, frumuseţea sa interioară, puritatea extraordinară a inimii sale; a văzut cum transpare în toată această tânără iubirea faţă de Dumnezeu şi iubirea faţă de cuvântul său, faţă de adevărul său şi acum este dezamăgit în mod grav. Ce să facă? Iată, legea oferă două posibilităţi, în care apar cele două căi, cea periculoasă, fatală, şi cea a promisiunii. Poate face cauză în faţa tribunalului şi astfel s-o expună pe Maria ruşinii, s-o distrugă ca persoană. Poate face asta în mod privat cu o scrisoare de despărţire. Şi Sfântul Iosif, adevărat drept, chiar dacă este foarte suferind, ajunge la decizia de a o lua pe acest drum, care este un drum de iubire în dreptate, al dreptăţii în iubire, şi Sfântul Matei ne spune că a luptat cu sine însuşi, în sine cu cuvântul. În această luptă, pe acest drum pentru a înţelege adevărata voinţă a lui Dumnezeu, a găsit unitatea între iubire şi normă, între dreptate şi iubire, şi astfel, în drum spre Isus, este deschis pentru apariţia îngerului, deschis pentru faptul că Dumnezeu îi dă cunoaşterea că este vorba de o lucrare a Duhului Sfânt.
Sfântul Ilariu de Poitiers, în secolul al IV-lea, odată, tratând despre teama de Dumnezeu, a spus la sfârşit: "Toată teama noastră este situată în iubire", este numai un aspect, o nuanţă a iubirii. Astfel putem spune aici pentru noi: toată legea este situată în iubire, este expresie a iubirii şi trebuie îndeplinită intrând în logica iubirii. Şi aici trebuie să ţinem cont că, şi pentru noi, creştinii, există aceeaşi ispită, acelaşi pericol care exista în Vechiul Testament: şi un creştin poate ajunge la o atitudine în care religia creştină este considerată ca un pachet de norme, de interdicţii şi de norme impuse, de prescrieri. Se poate ajunge la ideea că este vorba numai de a respecta prescrieri impersonale şi astfel să se perfecţioneze, dar astfel se goleşte fondul personal al cuvântului lui Dumnezeu şi se ajunge la o anumită amărăciune şi împietrire a inimii. În istoria Bisericii vedem asta în jansenism. Şi noi toţi cunoaştem acest pericol, ştim şi personal că trebuie să depăşim mereu din nou acest pericol şi să găsim Persoana şi, în iubirea faţă de Persoană, drumul de viaţă şi bucuria credinţei. A fi drepţi înseamnă a găsi acest drum şi astfel şi noi în realitate suntem mereu din nou pe drum de la Vechiul la Noul Testament în căutarea Persoanei, a feţei lui Dumnezeu în Cristos. Tocmai acesta este Adventul: a ieşi din norma pură spre întâlnirea iubirii, a ieşi din Vechiul Testament, care devine Nou.
Aşadar, acesta este primul şi fundamentalul element al figurii Sfântului Iosif aşa cum apare în evanghelia de astăzi. Acum două cuvinte foarte scurte despre al doilea şi al treilea element.
Al doilea: el îl vede în vis pe înger şi îi ascultă mesajul. Asta presupune o sensibilitate interioară pentru Dumnezeu, o capacitate de a percepe glasul lui Dumnezeu, un dar de discernământ, care ştie să discearnă între vise care sunt vise şi o adevărată întâlnire cu Dumnezeu. Numai pentru că Sfântul Iosif era deja în drum spre Persoana Cuvântului, spre Domnul, spre Mântuitorul, putea să discearnă; Dumnezeu putea vorbi cu el şi a înţeles: acesta nu este vis, este adevăr, este apariţia îngerului său. Şi astfel putea să discearnă şi să decidă.
Şi pentru noi este importantă această sensibilitate faţă de Dumnezeu, această capacitate de a percepe că Dumnezeu vorbeşte cu mine şi această capacitate de discernământ. Desigur, Dumnezeu nu vorbeşte în mod normal cu noi aşa cum a vorbit prin intermediul îngerului cu Iosif, ci are modurile sale de a vorbi şi cu noi. Sunt gesturi de duioşie ale lui Dumnezeu, pe care trebuie să le percepem pentru a găsi bucurie şi mângâiere, sunt cuvinte de invitaţie, de iubire, precum şi de cerere în întâlnirea cu persoanele care suferă, care au nevoie de un cuvânt al meu sau de un gest concret al meu, un fapt. Aici trebuie să fim sensibili, să cunoaştem glasul lui Dumnezeu, să înţelegem că acum Dumnezeu îmi vorbeşte şi să răspundem.
Şi astfel ajungem la al treilea punct: răspunsul Sfântului Iosif la cuvântul îngerului este credinţă şi apoi ascultare, fapt. Credinţă: a înţeles că acesta era realmente glasul lui Dumnezeu, nu era un vis. Credinţa devine fundament pe care să acţionăm, pe care să trăim, înseamnă a recunoaşte că acesta este glasul lui Dumnezeu, imperativ al iubirii, care mă conduce pe drumul vieţii, şi apoi a face voinţa lui Dumnezeu. Sfântul Iosif nu era un visător, chiar dacă visul era uşa cu care Dumnezeu a intrat în viaţa sa. Era un om practic şi sobru, un om de decizie, capabil să organizeze. Nu era uşor - cred eu - să găsească la Betleem, pentru că nu era loc în case, grajdul ca loc discret şi protejat şi, în pofida sărăciei, demn pentru naşterea Mântuitorului. Să organizeze fuga în Egipt, să găsească în fiecare zi loc de dormit, de trăit timp îndelungat: asta cerea un om practic cu simţ de acţiune, cu capacitatea de a răspunde la provocări, de a găsi posibilităţile de a supravieţui. Şi apoi la întoarcere, decizia de a se întoarce la Nazaret, de a stabili aici patria Fiului lui Dumnezeu, şi asta arată că era un om practic, că, fiind tâmplar, a trăit şi a făcut posibilă viaţa de fiecare zi.
Astfel, Sfântul Iosif ne invită pe de o parte la acest drum interior în cuvântul lui Dumnezeu, pentru a fi tot mai aproape de persoana Domnului, dar, în acelaşi timp, ne invită la o viaţă sobră, la muncă, la slujirea de fiecare zi pentru a ne face datoria în marele mozaic al istoriei.
Să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru figura frumoasă a Sfântului Iosif. Să ne rugăm: "Doamne, ajută-ne să fim deschişi pentru tine, să găsim tot mai mult faţa ta, să te iubim, să găsim iubirea în normă, să fim înrădăcinaţi, realizaţi în iubire. Deschide-ne la darul discernământului, la capacitatea de a te asculta pe tine şi la sobrietatea de a trăi după voinţa ta şi în vocaţia noastră".
Amin!
(După L'Osservatore Romano, 23 decembrie 2023)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
