De Luca Caruso
Există întâlniri care schimbă viaţa. Aşa a fost pentru părintele Stephan Otto Horn, călugăr salvatorian, când în 1970 l-a cunoscut pe profesorul Joseph Ratzinger, devenit foarte repede "părinte al unei familii teologice şi chiar spirituale". Părintele Horn, care a fost student şi asistent universitare al lui Ratzinger la Regensburg şi care astăzi are misiunea de a păstra opera şi gândirea papei emerit prin angajarea în diferitele instituţii care poartă numele său, defineşte întâlnirea aceea şi intrarea în Cercul Studenţilor "una dintre cele mai mari haruri pe care le-am primit în viaţa mea". În acest interviu, în apropierea Crăciunului, călugărul profesor emerit de teologie fundamentală ne face să retrăim amintirile anilor universitari, naşterea lui Schülerkreis şi se opreşte asupra moştenirii teologice a lui Benedict al XVI-lea.
Părinte Horn, cum a avut loc întâlnirea dumneavoastră cu profesorul Ratzinger?
Am făcut studiile mele la Passau, un oraş foarte frumos la graniţa cu Austria, unde studiau salvatorienii, Congregaţie la care aparţin. Profesorul meu de teologie dogmatică credea că eu aş putea fi succesorul său... Când am mers la Regensburg ca să-l întâlnesc pentru prima dată pe profesorul Ratzinger, el nu ştia că la München a fost doctorand al lui Michael Schmaus, care făcuse dificultăţi enorme pentru a-i împiedica abilitarea ca profesor. Aceasta a fost una dintre marile crize în viaţa tânărului Ratzinger, care dorea din totdeauna să fie profesor. Dar apoi a avut succes şi a restabilit şi o relaţie bună cu Schmaus. Când am mers la Ratzinger, eu nu cunoşteam toate aceste lucruri, m-am prezenta şi am vorbit despre teza mea.
În ce an era?
Era începutul anului 1970. El venise la Regensburg în toamna anului 1969. M-a acceptat fără probleme, foarte binevoitor, în pofida faptului că veneam dintr-o altă teologie. Şi aşa a fost pentru cei 25 de studenţi care intenţionau să desfăşoare teza cu el. Ne întâlneam la fiecare două-trei săptămâni, nu în universitate, ci în seminar şi aveam impresia că în el teologia şi spiritualitatea erau unite. Întâlnirea începea cu Liturghia, în timpul căruia maestrul nostru sau unul dintre noi ţinea omilia. După aceea discutam cu toţii împreună. El se temea că putea să fie problematic de a nu fi conduşi personal, ci prin aceste întâlniri, în care fiecare prezenta studiul său pentru a discuta după aceea împreună cu mare libertate, dar şi în mod intens. Când prezentam o propunere, Ratzinger nu dădea imediat un răspuns imediat, dar apoi reuşea să rezume discursurile noastre mai bine decât puteam s-o facem noi, adăugând reflecţiile sale. Nu se impunea: avea o gândire foarte clară, dar se discuta mereu liber. Voia numai să constate adevărul şi totul se desfăşura cu mare simplitate. Mereu a fost un pic timid, însă cu noi această timiditate nu se observa.
Ce temă trata teza dumneavoastră?
Teza mea pentru abilitarea la învăţământul universitare se referea la Leon cel Mare şi Conciliul din Calcedon, dintr-un punct de vedere ecleziologic, tratând deci relaţia dintre succesorul lui Petru şi un Conciliu. Cercetam un fapt istoric, dar şi relaţia dintre Roma şi Constantinopol, dintre Roma şi estul Bisericii, aşadar o temă ecumenică.
Şi după abilitarea dumneavoastră?
După doi ani de la prima noastră întâlnire, profesorul Ratzinger m-a chemat ca să fiu asistentul său, rol pe care l-am desfăşurat din 1972 până în 1977, când s-a întors la München ca arhiepiscop. Am rămas acolo şi după aceea, pentru o scurtă perioadă, şi el ca arhiepiscop venea când şi când pentru a-i însoţi pe ultimii săi doctoranzi. După aceea au început întâlnirile anuale ale Schülerkreis, Cercul Studenţilor.
În acea epocă se naşte Schülerkreis?
Nu, s-a născut după aceea, în 1981, pe la sfârşitul slujirii sale de cardinal arhiepiscop de München. În realitate este greu de găsit cu precizie o dată: înainte au existat întâlnirile şi colocviile cu doctoranzii. La începutul anului 1978, la câteva luni după hirotonirea sa episcopală şi numirea de cardinal, ne-au reunit toţi, nu numai doctoranzii din Regensburg, ci şi cei din Bonn, din Münster şi din Tübingen, dat fiind faptul că în fiecare universitate în care a predat avea grupul său. Aceea a fost prima dată, apoi după câţiva ani am început să facem asta în mod obişnuit. Deja la Tübingen şi apoi la Regensburg, totuşi, Ratzinger promova o întâlnire a studenţilor săi cu un alt profesor, implicând teologi foarte mari ca Hans Urs von Balthasar şi Karl Barth şi alţii. La sfârşitul fiecărui an academic se desfăşura o întâlnire într-un loc diferit, la care invita un alt mare teolog să ţină conferinţe, astfel puteam discuta cu profesori protestanţi, cu filozofi... Din această experienţă s-au născut simpozioanele cu el, la care invita mereu un profesor şi în timpul cărora se făceau rugăciuni, se studia şi se discuta, de fiecare dată despre o temă diferită.
Care sunt pilaştri teologiei lui Ratzinger?
Noi am avut mereu impresia că Ratzinger era un teolog dogmatic şi un profesor de teologie fundamentală, dar în acelaşi timp un exeget, care a studiat şi a meditat mult Cuvântul lui Dumnezeu, Vechiul şi Noul Testament. Pentru noi a fost exemplul unui teolog în linia Conciliului al II-lea din Vatican, conform căruia Sfânta Scriptură este fundamentul şi sufletul întregii teologii, şi în lumina primilor Părinţi ai Bisericii: Cuvântul lui Dumnezeu şi Biserica s-au împletit în gândirea sa. Teologia este întemeiată pe Sfânta Scriptură, dar şi Sfânta Scriptură este interpretată de centrul credinţei Bisericii. Nu este o exegeză izolată de Biserică, ci trăieşte în Biserică şi în ea este interpretată. În afară de asta, conform lui Ratzinger, primii teologi sunt sfinţii, care nu studiază Cuvântul lui Dumnezeu, ci îl asumă cu toată inima lor şi viaţa lor. Ei sunt primii exegeţi şi de aceea teologii trebuie să fie întemeiaţi pe ştiinţa sfinţilor. Este o convingere fermă a sa. Aşadar, teologia trebuia să fie mereu în relaţie cu o adevărată spiritualitate.
Există gânditori care au influenţat în dezvoltarea teologiei ratingeriene?
Câteva mari gândiri le-a scos din sfântul Augustin, despre care a desfăşurat prima sa teză, dezvoltând şi o teologie euharistică: centrul Bisericii este Euharistia, este Cristos care ne trage la El când ni se dăruieşte nouă, noi suntem cu toţii atraşi de El şi suntem uniţi cu El. Aşadar Biserica nu este numai popor al lui Dumnezeu, ci este popor al lui Dumnezeu ca trup al lui Cristos, pentru că suntem uniţi în Cristos. Cristos este centrul Bisericii şi ne transformă în El însuşi şi astfel Biserica creşte în Euharistie. Aşadar Euharistia este centrul Bisericii - aceasta este o convingere fundamentală - şi astfel intră în dialog şi cu teologii ortodocşi care au o ecleziologie euharistică. Însă pentru ei fiecare Biserică este completă în ea însăşi, în timp ce pentru Ratzinger Euharistia celebrată în Biserica locală face pe deplin prezentă Biserica atunci când Biserica locală este unită cu Biserica universală. Este o diferenţă însemnată şi noi încercăm să dezvoltăm relaţii între Biserica catolică şi ortodoxie printr-o aprofundată teologie euharistică.
O altă gândire derivă de la Bonaventura: revelaţia nu este numai o sumă de adevăruri care sunt transmise în timp, ci este autorevelarea lui Dumnezeu nouă, aşadar o istorie între Dumnezeu şi om. Dumnezeu vorbeşte cu noi şi noi primim revelaţia şi această se termină numai în credinţă: revelaţia este în inima care se deschide lui Dumnezeu care se revelează omului. Aşadar este un dialog, se poate spune. Schmaus credea că aceasta era subiectivism: când Dumnezeu se revelează omului, fiecare îl primeşte în maniera sa şi acest lucru constituie o mare dificultate. Însă, conform lui Ratzinger, această revelaţie nu este adresată numai unei persoane, ci poporului lui Dumnezeu, Bisericii, care este subiect al revelaţiei, deci este exclus subiectivismul.
În viaţa dumneavoastră, părinte Horn, există un înainte şi după Ratzinger?
Ca tânără student, eu nutream dorinţa de a înţelege bine teologia şi am avut un mare profesor, Alois Winkllhofer, care înainte de Conciliu ne-a deschis drumul pentru Conciliu. Vatican II pentru mine n-a fost o cezură, ci o evoluţie. Şi apoi cu Ratzinger venea pentru mine o nouă dezvoltare. Cu el totul a fost foarte intens, nutrind iubire faţă de Biserică şi o prietenie între noi toţi. O experienţă de viaţă, fără de care eu n-aş fi putut fi profesor: acolo a venit adevărata bucurie de a fi teolog. Apoi, în 1977 m-am întors în casa mea, a salvatorienilor, şi timp de un semestru am fost profesor la Passau. Apoi am mers la Augusburg, în 1981, ca profesor de teologie dogmatică, iar în 1986 din nou la Passau, ca profesor de teologie fundamentală.
Şi astăzi dumneavoastră sunteţi emerit de teologie fundamentală...
Da, deja din 1999, sunt bătrân...
Dar astfel aţi putut să vă îndepliniţi mai bine angajarea dumneavoastră în diferitele realităţi menite să răspândească opera şi gândirea teologului Ratzinger... Puteţi să ne ilustraţi asta, împreună cu diferitele iniţiative pe care le realizaţi?
Mai întâi aş vrea să spun un cuvânt cu privire la întâlnirile lui Schülerkreis. Eu şi profesorul Siegfried Wiedenhofer, ultimii asistenţi ai lui Ratzinger, am pregătit primele întâlniri ale Schülerkreis, în fiecare an într-o localitate diferită, în special în Bavaria, dar şi în alte părţi ale Germaniei. Dar devenind încet-încet o activitate prea grea pentru cardinalul Ratzinger, am început să ne reunim aproape de Regensburg în perioada vacanţelor sale, la sfârşitul lui august sau începutul lui septembrie, şi el venea la Simpozion din casa lui de la Pentling. Apoi, când a fost ales Papă, ne-a invitat o dată la Castel Gandolfo. Noi i-am luat un pic mâna şi i-am cerut să facă asta în fiecare an, ca înainte...
Şi acest lucru încă mai continuă?
Într-un anumit mod da, pentru că noi ne întâlnim la Castel Gandolfo şi apoi îl întâlnim în Vatican, nu numai pentru Sfânta Liturghie, ci şi pentru un moment personal: fiecare îl poate saluta şi el vorbeşte cu fiecare. Aceasta este o mare bucurie pentru noi, dar şi pentru el, pentru că se simte ca părintele unei familii teologice şi chiar spirituale.
Să ne întoarcem la diferitele institute care răspândesc teologia şi spiritualitatea teologului Ratzinger.
Deja înainte de alegerea sa ca Papă voiam să facem în aşa fel ca teologia sa să rămână vie şi ne-am gândit să instituim o Fundaţie. Acest lucru a avut loc în 2007, cu Joseph Ratzinger Papst Benedikt XVI - Stiftung, la München. Ca răspuns la exigenţa de a căuta tineri teologi care studiază teologia lui Ratzinger, în 2008 am fondat apoi un alt Cerc de studenţi, căruia i-am dat numele de Noul Schülerkreis. Au un nume asemănător, aşadar se văd prinşi în această familie, chiar dacă nu sunt foşti studenţi, ci studenţi într-un alt mod. Ei se reuneau tot la Castel Gandolfo, însă când Papa Ratzinger ajungea la noi pentru a discuta teologia, prefera ca familia sa teologică să rămână singură cu el şi ei întreţineau discuţii separate. Însă acum, după renunţarea Sfântului Părinte, ne-au reunit în discuţiile teologice, deşi ei au o zi pentru ei înşişi, aşa ca şi noi. Facem un schimb de experienţe teologice, spirituale, pastorale, deci nu numai de teologie, ci şi de viaţă. În sfârşit duminica îl întâlnim pe Sfântul Părinte pentru Euharistie.
Care va fi tema din acest an?
În mod normal Schülerkreis, în timpul reuniunii la Castel Gandolfo, propune trei teme şi numele câtorva personalităţi pentru anul următor. La sfârşitul întâlnirii eu merg la Sfântul Părinte pentru a-i prezenta acestea. De data aceasta, după o reflecţie ulterioară, la sfârşitul lunii noiembrie Papa emerit Benedict a ales tema "Cum să vorbim astăzi despre Dumnezeu", invitându-l pe profesorul Tomás Halík, preot ceh, un om special, cu diferite experienţe din lumea modernă.
Cum lucrează diferitele institute pe care le-aţi amintit?
Cardinalul Ratzinger a dorit mereu ca aceste institute care lucrează pentru teologia şi spiritualitatea sa să nu acţioneze izolaţi şi nici unul împotriva altuia, pentru că într-un anumit mod sunt uniţi. De aceea noi - Fundaţia din München din Bavaria - suntem în relaţie cu Institut Papst Benedikt XVI din Regensburg, care se îngrijeşte de publicarea lui Opera omnia a sa şi în fiecare an organizează un Simpozion cu privire la cartea care este editată. Lucrăm cu ei, unii dintre noi sunt inseraţi în acest institut şi noul episcop de Regensburg într-un anumit mod aparţine Fundaţiei noastre. Aşadar sunt împletite. În afară de asta voiau ca unul dintre noi să facă parte din Consiliul de administraţie al Fundaţiei Vaticane şi am fost ales eu, pentru că vorbesc italiana şi reprezint Stiftung-ul, împreună cu un alt coleg. Suntem în relaţie şi cu Fundaţia din oraşul în care s-a născut Sfântul Părinte, Marktl am Inn, denumită Stiftung Geburtshaus Joseph Ratzinger, care în fiecare an a promovat un Simpozion, la care am participat.
Ce raport există cu Fundaţia Vaticană Joseph Ratzinger - Benedict al XVI-lea?
Noi suntem debitori faţă de Fundaţia Vaticană, în special pentru că ne-a ajutat mult în organizarea a două simpozioane în Africa, ambele despre "Isus din Nazaret". Ambele întâlniri au obţinut rezultate foarte bune. Primul s-a desfăşurat în Benin, în septembrie 2013, în franceză. A fost un mare eveniment, în timpul Anului Credinţei. Anul acesta am mers la Morogoro, în martie, într-o universitate întemeiată de Congregaţia mea pentru călugării care nu puteau să studieze în seminarii, pentru că acestea erau pline. Un simpozion în engleză cu aproape 500 de participanţi şi printre ei şi cinci episcopi şi mulţi călugări şi surori. În Benin modul de abordare a fost mai mult ştiinţific, în Tanzania mai pastoral, cu un nivel accesibil tuturor. În mod normal în Africa nu există posibilitatea de a-l citi mult pe Ratzinger, sunt cărţi scumpe... Am oferit o introducere la teologia sa în vederea marii opere care este "Isus din Nazaret" şi au primit-o cu bucurie imensă. Entuziasmul a fost cu adevărat însemnat, pentru că încă nu cunoscuseră teologia lui Ratzinger, cu marea sa bogăţie şi spirituală şi acest lucru a deschis inimile. Aşadar simţim datoria şi angajarea de a lucra mai mult în această linie. Acum noi vrem să pregătim, dacă este posibil, un Simpozion la Berlin, despre marile teme sociale şi politice, despre importantele discursuri ale Sfântului Părinte la Regensburg, la Berlin, la Paris, la Londra şi altele... Aceasta este o mare provocare, care se va realiza probabil anul viitor.
Dumneavoastră aţi sărbătorit de puţin timp 80 de ani...
A fost o mare surpriză pentru mine că la sfârşitul Întâlnirii din acest an, după Euharistia cu Sfântul Părinte, mi-au dat o carte, nu ştiam asta... Un volum realizat de Noul Schülerkreis cu alţii, între care cardinalul Koch şi cardinalul Schönborn, care a scris introducerea. Se intitulează "Dienst und Einheit" (Slujire şi Unitate), şi cuprinde studii despre primatul lui Petru, sub aspectul ecumenic. Firul roşu al volumului - care a fost îngrijit de Michaela C. Hastetter şi Christoph Ohly, purtători de cuvânt ai Noului Schülerkreis - este studiul teologiei oficiului petrin dezvoltat de Joseph Ratzinger.
După o existenţă dedicată teologiei şi rugăciunii, ce se înţelege despre viaţă şi despre credinţă? Ce simţiţi să spuneţi tinerilor şi mai în general oamenilor obişnuiţi?
Ce aş vrea să spun? Ca tânăr teolog am considerat foarte util, ba chiar necesar, că am găsit un profesor care a fost pentru mine o călăuză personală. Un tânăr teolog are probabil multe întrebări şi chiar multe obscurităţi şi a putea vorbi cu oameni care sunt un exemplu sacerdotal şi de adevărat teolog a fost pentru mine o mare binefacere. În afară de asta, pentru noi, studenţii lui Ratzinger, a fost un adevărat, măreţ har că am găsit prieteni care trăiesc într-o anumită fraternitate, şi cred că pentru tinerii de astăzi este şi mai necesar să aibă prieteni care pe de o parte discută despre teologie, dar pe de altă parte au experienţă de viaţă comună, de viaţă spirituală. Astăzi şi în Germania există tineri care caută o strânsă relaţie cu Euharistia şi care doresc un moment de tăcere şi de adoraţie, deci o relaţie personală cu Isus. Mi se pare oportun ca să existe aceste posibilităţi de a intra în credinţă, adică întâlniri în care se ilustrează centrul credinţei, se pot pune întrebări şi se poate vorbi despre credinţă şi despre dificultăţile legate de ea şi de Biserică. Trebuie să oferim aceste oportunităţi tinerilor, aşa ei pot să crească. Dar şi momente de tăcere în faţa lui Cristos euharistic urmate de un schimb de opinii. Aceste experienţe sunt foarte utile, probabil mai mult decât în timpurile noastre. Desigur teologia poate să prezinte dificultăţi pentru credinţă: există atâţia teologi şi diversitate de gândire. Dar a găsi un mare teolog care este în acelaşi timp un om al Bisericii şi un om al spiritualităţii şi să studiezi o astfel de teologie, ca aceea a Papei Benedict sau a teologilor asemănători cu el, poate să constituie cu adevărat un ajutor foarte mare pentru un tânăr. Teologia şi spiritualitatea, teologia şi Biserica: atunci când toate acestea merg împreună, ajută mult.
Eu ca tânăr teolog am putut să fac parte din acest Cerc de studenţi care au făcut cercetări teologice; dar acolo s-au născut şi prietenii şi eu care sunt un călugăr am şi familia mea călugărească. Însă aceste două elemente din viaţa mea n-au fost niciodată opuse, unul l-a susţinut pe celălalt şi acest lucru m-a ajutat mult în existenţa mea. Desigur, unul dintre cele mai mari haruri pe care le-am primit în viaţa mea este că l-am întâlnit pe Ratzinger într-un mod aşa de puternic.
Să încheiem tocmai cu o amintire a raportului dumneavoastră cu profesorul Ratzinger...
Am întreţinut discursuri amicale, el s-a interesat mereu de activitatea mea şi de cea a lui Schülerkreis... Dar îmi amintesc că atunci când eram asistentul său, eu mă ocupam şi de îngrijirea studenţilor străini, care veneau eventual dintr-un alt continent. El voia ca să stabilesc relaţii cu ei, să cunosc dificultăţile lor. Se interesa şi de mijloacele financiare pentru a-i susţine. Odată un student nu voia să accepte un ajutor şi Ratzinger i-a spus: "Cel care nu vrea să accepte, nu trebuie să dea". Unul care nu este aşa de umil ca să accepte ceva de la altul, nu poate să dea ceva altora. Dacă eu sunt gata să primesc de la altul un dar, atunci în această umilinţă a primirii pot să şi dau. Studentul care mi-a povestit această istorie nu a uitat niciodată lecţia.
(După Zenit, 21 decembrie 2014)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
