A face renunţări şi a accepta schimbările pe care le propune Biserica
Colocviu cu cardinalul Georges Cottier, martor direct al Conciliului al II-lea din Vatican
de José Antonio Varela Vidal
Într-un mic apartament în Cetatea Vaticanului trăieşte unul dintre teologii cei mai longevivi ai Bisericii contemporane. Nu numai datorită numărului de ani în care a slujit-o sau datorită operelor publicate, ci şi pentru că a fost martor al multor evenimente, curente teologice, orientări şi acte istorice ale diferiţilor pontifi la cumpăna secolelor XX şi XXI, cum ar fi publicarea noului Catehism sau cererea de iertare a Fericitului Ioan Paul al II-lea.
Ne referim la cardinalul elveţian Georges Cottier O.P., în vârstă de 90 de ani, profesor universitar mai multe decenii, fost secretar al Comisiei Teologice Internaţionale şi teolog pontifical, încă foarte apropiat de gândirea actualului papă. Agenţia Zenit l-a întâlnit, inaugurând astfel o serie de interviuri, în vederea iminentei aniversări a deschiderii Conciliului al II-lea din Vatican. Oferim cititorilor noştri prima din cele trei părţi ale dialogului nostru cu vestitul teolog dominican.
Ajuns la 90 de ani, care consideraţi că a fost cel mai important moment din viaţa dumneavoastră?
Card. Cottier: Cred că în faţa lui Dumnezeu, cele mai importante lucruri au fost botezul meu şi educaţia mea creştină, deoarece provin dintr-o familie care m-a educat creştineşte. Apoi a fost vocaţia mea la ordinul dominican, care a fost cel mai mare cadou din viaţa mea. Cu acea ocazie, darul cel mai important a fost cunoaşterea gândirii sfântului Toma de Aquino.
Şi fiind cardinal?
Card. Cottier: Numirea mea de cardinal a fost o curtoazie a lui Ioan Paul al II-lea, care m-a ales cu ocazia ultimului său consistoriu, în 2003. El a murit în 2005 şi cred că m-a creat cardinal din bunătate.
Ce înseamnă pentru dumneavoastră faptul de a fi fost un teolog pontifical?
Card. Cottier: Înainte de toate a fost o surpriză: îmi amintesc că predam încă la Frieburg şi eram deja la pensie la Geneva. În acea vreme aveam 68 de ani şi credeam că viaţa mea avea să se încheie acolo. Apoi, într-o zi am primit un mesaj al nunţiului, care îmi prezenta numirea din partea lui Ioan Paul al II-lea: eu nu ştiam nimic despre asta, ştiam doar că era un loc rezervat ordinului dominican. Deci am venit la Roma, după câteva luni: a trebuit să învăţ aici despre ce era vorba şi... am învăţat (râde).
În acest moment cu ce vă ocupaţi? Scrieţi?
Card. Cottier: Da, scriu un pic. Ar trebui să fac ceva despre teologia istoriei, apoi vom vedea.
Anul acesta se împlinesc 50 de ani de la începutul Conciliului al II-lea din Vatican. După părerea dumneavoastră, care aţi trăit trecutul şi prezentul Bisericii, ce credeţi că a fost asimilat mai bine din Conciliu?
Card. Cottier: Ei, aş spune că au fost făcute multe lucruri. Primul lucru care trebuie spus este că schimbarea a fost foarte puternică şi este perceptibilă nu numai în domeniul liturgic, ci, de exemplu, şi în structura Conferinţelor Episcopale şi în funcţionarea unora dintre ele, în dicasteriile ecleziale care nu existau, în unirea creştinilor, în dialogul cu cei care nu cred. Şi referinţa la dreptate şi la pace, care înainte de Conciliu nu exista, precum şi preocuparea pentru dialogul cu lumea, ideea însăşi de nouă evanghelizare s-a născut odată cu Conciliul. Şi Sinodul Episcopilor şi însăşi Doctrina ultimilor Papi au ca prim program aplicarea Conciliului. Putem spune că Conciliul întâmpină rezistenţe, dar nu găseşte o biserică naţională care să spună nu, pretutindeni este acceptat.
Există sectoare ale Bisericii care opun rezistenţă. În ce sens?
Card. Cottier: Aşadar, eu cred că ar trebui făcut un act de credinţă în Biserică. Marea criză care s-a arătat după Conciliu a implicat mulţi catolici care nu au văzut Biserica drept un mister de credinţă, Trupul lui Cristos, Poporul lui Dumnezeu, Mireasa lui Cristos, ci ca un fapt sociologic. Toate acestea se întâmplă pentru că unii greşesc în idei. Atunci trebuie înainte de toate să avem o privire de credinţă asupra Bisericii şi un studiu serios al Conciliului, pentru că nu au fost suficient studiate documentele pentru a le accept. Spun asta pentru că în generaţia mea, mai mult decât în cele care au urmat, există persoane care au nostalgie de ceea ce au trăit. Şi totuşi, cu privire la asta trebuie să fim capabili să facem renunţări...
Într-un interviu, dumneavoastră aţi declarat că aţi rămas foarte uimit de tema libertăţii religioase. Dumneavoastră credeţi că această temă a pregătit Biserica pentru aceste timpuri în care ea însăşi suferă de lipsa libertăţii religioase?
Card. Cottier: Desigur. Mă întreb dacă n-ar exista acest instrument, dacă ar fi fost posibilă o reprezentanţă a Bisericii şi a marilor organizaţii internaţionale, cum ar fi ONU sau organismele specializate în drepturile omului. Şi în faţa tuturor statelor din lume este un document foarte puternic, pentru că este legat şi de drepturile omului şi Biserica poate să-l trăiască prin respectarea minorităţilor.
Istoria este istorie şi merge înainte. Biserica a citit mereu în istorie ceea ce Conciliul numeşte "semnele timpurilor". Nu se mai vorbeşte despre lumea creştină şi tot restul afară: aici se vorbeşte despre o schimbare enormă care, dacă vrem, ne duce la primele secole ale Bisericii, permiţându-i să exercite vocaţia care îi este proprie, adică vocaţia misionară. Noua evanghelizare înseamnă şi asta.
Vorbind despre noua evanghelizare, dumneavoastră cum vedeţi recentul apel al Papei, ce aspect vi se pare cel mai relevant?
Card. Cottier: Noua evanghelizare înseamnă, înainte de toate, două lucruri: în primul rând tradiţia misionară pe care Biserica a avut-o mereu; totuşi, acum trăim într-o lume nou, cu două fenomene noi: globalizarea, care înainte nu exista; criza Occidentului. Acolo este fondul noii evanghelizări: nu trebuie să se spună lucruri noi. Găsim o creştinătate occidentală, în special în Europa, mai mult decât în America, unde oamenii cred că ei cunosc creştinismul, dar, în realitate, s-au dezlipit de el. De ce se întâmplă asta? Probabil pentru că am continuat să administrăm sacramentele prin structurile tradiţionale, dar n-am continuat să predicăm suficient Evanghelia. Când creştinismul devine un fapt social, oamenii se lasă purtaţi de tradiţii, de obiceiuri şi conţinutul tinde să se golească. Şi astfel avem generaţii, chiar în familiile creştine, şi un tineret care nu mai ştie nimic despre creştinism, până acolo încât, pe bună dreptate, s-a vorbit despre analfabetism.
După părerea dumneavoastră, catolicii ştiu cum să-l predice şi să-l proclame pe Isus?
Card. Cottier: Ei, depinde, ca să spunem adevărul nu ştiu dacă ştim să facem asta. Totul depinde de harul lui Dumnezeu. Suntem dominicani şi cred că există un mare efort care trebuie făcut. Trebuie să-l predicăm pe Isus, dar să ducem înainte şi educaţia creştină, cateheza, pentru că predica, dintr-o dată, te trezeşte: fac acest lucru în mod destul de puternic şi cu multă emotivitate sectele evanghelice, dar nu ştiu dacă asta durează toată viaţa. Eu aş spune că nu trebuie separată niciodată tema vestirii de cea a catehezei, pentru că răul este ignoranţa, deci nu este suficient a trăi o convertire neprevăzută. Asta înseamnă a trăi credinţa.
(După Zenit, 10 iulie 2012)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
