|
| © Vatican Media |
Actualitatea unui căutător neliniştit al Adevărului
Ce are Sfântul Augustin de spus omului de astăzi? Încă mult. Deşi au trecut aproape şaisprezece secole de la moartea sa, petrecută pe 28 august 430, la Hipona, Annaba, în Algeria, în acest părinte al Bisericii, care, atras de Înţelepciune, a fost filozof, călugăr, teolog, preot şi episcop, căutător neliniştit al Adevărului, toţi redescoperă întrebările inimii, zvâcnirile sufletului, crizele interioare, cuceririle intelectului, bucuriile afectelor. În Augustin găsim răspunsuri la acele întrebări de sens care uneori ne chinuiesc şi ne zguduie; dar mai ales ne găsim pe noi înşine. Pentru că, în fond, acea interioritate pe care el a explorat-o este a noastră; acele nemulţumiri, emoţii şi dezamăgiri pe care el le-a descris şi analizat atât de bine ne aparţin.
Şi experienţele sale ne permit să reflectăm, prieteniile, reflecţiile asupra lucrurilor din lume şi, mai ales, acea dorinţă către infinit care pune în dialog credinţa şi raţiunea. Aşadar, în acea călătorie în interiorul său pe care el a întreprins-o, împărtăşind-o în nenumărate scrieri, duce pe fiecare om, iar la acea analiză sinceră a propriei conştiinţe îi conduce cam pe toţi. Şi din acest motiv, ar putea fi definit "părintele interiorităţii", pentru că ne învaţă să intrăm în partea cea mai intimă a propriului eu, să ne ridicăm cu spiritul şi să transcendem pentru a-l întâlni pe Dumnezeu.
Numai ridicări? Nicidecum, Augustin ne ajută să înţelegem că Isus Cristos, Dumnezeu făcut trup, este calea, adevărul şi viaţa, şi oferă cheia umilinţei pentru a-l putea cunoaşte. Giovanni Papini, scriitor, poet şi eseist care a trăit între secolele al XIX-lea şi al XX-lea, scrie în lucrarea sa Sfântul Augustin că episcopul de Hipona "este unul dintre acei oameni pentru care moartea nu există" şi "avem impresia, după am petrecut ceva timp cu el, că l-am cunoscut, că i-am vorbit, că suntem prieteni". Şi Papini rezumă bine lucrurile când afirmă că "toţi oamenii celebri supravieţuiesc prin memoria operelor lor, dar este, de cele mai multe ori, o memorie noţională şi nu afectivă: sunt prezenţi în statui, în cărţi, în creiere, dar departe de inimă. Prezenţa lui Augustin, în schimb, este una concretă, aproape palpabilă, intimă".
Marele părinte al Bisericii ne învaţă că omul are nevoie de Dumnezeu şi explică acest lucru în Cetatea lui Dumnezeu (XII, 1, 3), cum "această natură a fost creată într-o asemenea excelenţă încât, deşi schimbătoare în sine, poate ajunge la fericire unindu-se cu binele imuabil, şi anume cu Dumnezeul suprem. În afară de asta, nu şi-ar putea umple propria sărăcie decât devenind fericită, şi numai Dumnezeu o poate umple". Apoi ne ajută să descifrăm mai bine existenţa, amintindu-ne "că ducem o viaţă mizerabilă în acest trup muritor care apasă sufletul", dar "trăind în credinţă, în speranţă şi în caritate, peregrinând în această lume în mijlocul unor încercări obositoare şi periculoase, dar şi susţinuţi de mângâierile materiale şi spirituale pe care Dumnezeu ni le dăruieşte, mergem spre viziunea beatifică, perseverând în acea cale pe care Cristos a făcut-o din sine însuşi pentru oameni" (Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan 124, 5). Şi istoria, despre care ne punem atâtea întrebări, este scrisă de Dumnezeu împreună cu oamenii, clarifică el în Discursul 169 (11, 13), precizând că "totul purcede de la Dumnezeu; dar nu rămânând ca şi cum am fi somnoroşi, ca şi cum am fi reticenţi în a face vreun efort, aproape împotriva voinţei noastre. Fără voinţa ta, dreptatea lui Dumnezeu nu va fi în tine. Fără îndoială, voinţa este decât a ta, dreptatea este numai a lui Dumnezeu. Fără voinţa ta, dreptatea lui Dumnezeu poate exista, dar nu poate exista în tine dacă tu eşti împotriva ei"; "Cel care te-a format fără tine, nu te va face drept fără tine".
Sunt foarte multe omiliile în care episcopul de Hipona abordează teme de actualitate, tratează probleme concrete, ne ajută să citim realitatea în lumina credinţei. "Dumnezeu poate face lucruri al căror motiv tu nu-l înţelegi; dar nu poate face nimic nedrept, căci nu este nedreptate la el - spune el în Expunerea despre Psalmul 61, 21-22 -. Îl mustri pe Dumnezeu ca şi cum ar fi nedrept... Nu i-ai mustra nedreptatea dacă nu ai avea o idee despre dreptate... Vezi că un lucru este nedrept cu referinţă la o anumită normă de dreptate, după care măsori ceea ce ţi se pare nepotrivit. Văzând că un lucru nu corespunde normei pe care o consideri exactă, îl condamni, ca un meşteşugar care distinge între bine şi rău". Şi continuă: "Mergi mai departe, urcă acolo unde Dumnezeu a vorbit o singură dată. Acolo vei găsi izvorul dreptăţii, precum şi izvorul vieţii".
Apoi, în ceea ce priveşte răul, cu aceste cuvinte ne îndrumă la reflecţie: "Vrei să discuţi de ce Dumnezeu a permis delictul înainte de a îndeplini acele îndatoriri care te-ar face vrednic de a te angaja într-o astfel de discuţie. O, omule, nu sunt capabil să-ţi dezvălui planul lui Dumnezeu", dar "aceasta este măreţia lui Dumnezeu: să fie autorul binelui pe care tu îl faci şi să ştie să scoată binele chiar şi din răul tău. Nu te mira, aşadar, dacă Dumnezeu permite răul. Îl permite prin propria sa judecată; îl permite într-o anumită măsură, număr şi greutate. La el nu există nedreptate".
Şi astăzi, privind la lumea rănită de războaie şi conflicte, invitaţia lui Augustin la dialog este extrem de preţioasă: "Titlu mai mare de glorie este tocmai acela de a ucide războiul cu cuvântul, mai degrabă decât de a ucide oamenii cu sabia şi de a obţine sau a menţine pacea prin pace şi nu prin război" (Scrisoarea 229, 2).
Tiziana Campisi
(După L'Osservatore Romano, 28 august 2025)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
