|
| © Vatican Media |
Abandonaţi în mâinile Tatălui
Colocviu cu carmelitanul desculţ François-Marie Léthel
de Nicola Gori
În faţa superficialităţii şi a exteriorităţii, astăzi este nevoie mai mult ca oricând să se redescopere interioritatea, profunzimea, printr-o experienţă puternică a iubirii lui Isus. Un instrument fundamental pentru creştin, mai ales în acest timp al Postului Mare, este practica exerciţiilor spirituale, care ajută la trăirea unui moment de rugăciune intensă şi de abandonare în mâinile Tatălui şi ale Duhului Sfânt, însoţiţi de Maria, Mama lui Isus. Părintele François-Marie Léthel, călugăr de la carmelitanii desculţi - care de la 13 la 19 martie 2011 a predicat exerciţiile lui Benedict al XVI-lea şi Curiei Romane despre tema: "Lumina lui Cristos în inima Bisericii - Ioan Paul al II-lea şi teologia sfinţilor" -, vorbeşte despre asta în acest interviu la "L'Osservatore Romano" amintind "marele har" al acelei experienţe de acum 13 ani şi exprimând "bucuria" de a fi trăit în comuniune cu Francisc timpul exerciţiilor spirituale de Postul Mare pe care pontiful şi Curia Romană le-au făcut în mod personal săptămâna trecută.
Ce înseamnă a face exerciţii spirituale?
Înseamnă a dedica nişte zile pentru o întâlnire reînnoită cu Isus, cufundându-ne în rugăciunea profundă. Este o abandonare în cele "două Mâini" ale Tatălui care sunt Isus şi Duhul Sfânt, conform imaginii frumoase a Sfântului Irineu din Lyon. Prototipul exerciţiilor spirituale sunt cele zece zile între Înălţare şi Rusalii, când toţi discipolii lui Isus, apostolii şi femeile erau reuniţi în cenacol, "perseverând în rugăciune cu Maria Mama lui Isus" (cf. Fap 1,14). Aşa se pregăteau să primească darul Duhului Sfânt pentru a ieşi şi a vesti evanghelia la toată lumea. Asta se întâmplă în exerciţiile spirituale, care să fie trăite în comunitate sau în singurătate, însoţiţi mereu de prezenţa dulce a Mariei, Mama lui Isus şi a Bisericii, incomparabilă călăuză şi maestră a rugăciunii.
Care sunt elementele esenţiale care caracterizează experienţa exerciţiilor?
O frumoasă lumină evanghelică asupra exerciţiilor ne este oferită în întâlnirea celor doi discipoli din Emaus cu Isus înviat. Această întâlnire are loc la sfârşitul drumului lor cu el. Era în mijlocul lor, dar nu erau capabili să-l recunoască, striviţi de tristeţe, de lipsa de credinţă şi de speranţă. Explicând Scriptura, Isus reaprinde inimile lor şi la sfârşit îl recunosc la frângerea pâinii (cf. Lc 24,35). Astfel, exerciţiile spirituale ne fac să-l întâlnim pe Isus în ascultarea cuvântului său şi în participarea mai profundă la Euharistie. În Vechiul Testament, profetul Osea iluminează în modul cel mai frumos o componentă esenţială a exerciţiilor care este convertirea, de care avem nevoie mereu, împreună cu toată Biserica ce este "deopotrivă sfântă şi are mereu nevoie de purificare" (Lumen gentium, nr. 8). În lumina marelui simbol al Alianţei care este căsătoria, Domnul o cheamă pe mireasa sa infidelă - care ne reprezintă pe toţi - la cea mai profundă convertire, care este convertirea la iubirea sa, mereu milostivă şi fidelă: "Iată, o voi ademeni, o voi duce în pustiu şi-i voi vorbi la inimă (...). Ea va cânta acolo ca în zilele tinereţii ei (...). Te voi logodi cu mine în dreptate, în judecată, în milostivire şi îndurare. Te voi logodi cu mine în fidelitate şi-l vei cunoaşte pe Domnul" (Os 2,16-22). Această simbolică a iubirii nupţiale a fost deosebit de aprofundată de trei învăţători ai Carmelului, Tereza de Avila, Ioan al Crucii şi Tereza de Lisieux, cu tema "căsătoriei spirituale" a sfinţeniei la care suntem chemaţi toţi, bărbaţi şi femei, în fiecare stare de viaţă. Pentru Sfântul Ioan al Crucii, persoana sfântă este "un suflet îndrăgostit" ("alma enamorada") de Mirele Isus. Este una dintre caracteristicile exerciţiilor spirituale în stilul carmelitan (un pic diferit de cel ignaţian). În această lumină trebuie redescoperit şi sacramentul reconcilierii drept componentă esenţială a acestor exerciţii. Un text evanghelic fundamental este şi ultimul dialog al lui Isus înviat cu Petru. Discipolului care l-a renegat de trei ori Isus îi cere un triplu act de iubire: "Mă iubeşti? - Tu ştii că te iubesc" (cf. In 21,15-18). Astfel, Isus ne reînnoieşte în Alianţa sa, în vocaţia noastră la sfinţenie cu acţiunea Duhului Sfânt în inimile noastre care intensifică viaţa de credinţă, speranţă şi iubire. Aici, Tereza de Lisieux este o maestră excelentă, cum scrie Papa Francisc în exortaţia sa apostolică C'est la confiance: "Actul de iubire «Isuse, te iubesc!», trăit încontinuu de Tereza ca respiraţia, este cheia sa de lectură a evangheliei. Cu această iubire se cufundă în toate misterele vieţii lui Cristos, a căror contemporană devine, locuind evanghelia împreună cu Maria şi Iosif, Maria din Magdala şi apostolii. Împreună cu ei pătrunde profunzimile iubirii Inimii lui Isus" (nr. 34).
Pontiful vorbeşte des despre necesitatea discernământului în viaţa creştină. Exerciţiile spirituale pot ajuta în asta?
Desigur, exerciţiile spirituale sunt un timp privilegiat pentru a trăi acest discernământ, ducând din nou toată viaţa proprie în lumina lui Isus şi a evangheliei, pentru a distinge cu mai multă claritate binele şi răul, adevăratul şi falsul. Papa Francisc a dezvoltat această mare temă a spiritualităţii sale ignaţiene la sfârşitul exortaţiei apostolice Gaudete et exsultate (nr. 166-175).
Care sunt ispitele şi riscurile care pot prejudicia reuşita exerciţiilor?
Există mereu riscul de a trăi exerciţiile în mod superficial, ca o formalitate, un lucru care trebuie să se facă. Este acelaşi risc pentru persoanele care conduc sau care urmează exerciţiile. Pentru toţi este esenţial a avea mereu prezent orizontul sfinţeniei. Este momentul privilegiat pentru a reînsufleţi această dorinţă ca unic sens al adevăratei vieţi creştine. Când nu mai este prezentă, este înlocuită de atâtea dorinţe care nu sunt bune. Dar este important a regăsi adevăratul sens al sfinţeniei, nu ca un ideal îndepărtat şi imposibil de obţinut, ci ca un drum de adevărată iubire în lucrurile mici ale vieţii zilnice. Magisteriul Papei Francisc este foarte preţios în această privinţă, mai ales în cele trei exortaţii apostolice ale sale: Evangelii gaudium, Gaudete et exsultate, C'est la confiance. Tereza de Lisieux, atât de îndrăgită de pontiful nostru, este probabil cea mai bună maestră cu "mica sa cale a încrederii şi a iubirii". Afirmaţia sa cu privire la "încrederea care singură conduce la iubire" (C'est la confiance, nr. 1) este fundamentală. Lipsa de încredere este cea care poate să ne paralizeze şi să sterilizeze exerciţiile spirituale. Trebuie adăugat şi că reuşita acestei practici este adesea un secret pe care numai Domnul îl cunoaşte. Astfel, exerciţiile predicate de părintele franciscan Prou la Carmelul din Lisieux nu au fost plăcute comunităţii, dar au dat o lumină decisivă Terezei. Puteau să pară un eşec, în timp ce erau cea mai mare reuşită!
Astăzi este nevoie cu adevărat de exerciţii spirituale?
Mai mult ca oricând este nevoie astăzi de exerciţii spirituale în mijlocul tuturor dificultăţilor şi suferinţelor creştinilor din lume, în faţa persecuţiilor şi a tuturor ispitelor împotriva credinţei, speranţei şi iubirii adevărate. Este nevoie de o experienţă puternică a iubirii lui Isus, a Celui care singur este Calea, Adevărul şi Viaţa. În faţa superficialităţii şi a exteriorităţii este nevoie mai mult ca oricând de interioritate şi de profunzime. Este nevoie de rugăciune în forma sa cea mai personală a rugăciunii care, conform Terezei de Avila, este "uşa castelului interior" al sufletului. Este nevoie de adevărata viaţă mistică drept viaţă intensă de credinţă, speranţă şi iubire, fără nimic extraordinar. Dar pentru asta este indispensabilă dăruirea totală de sine Domnului şi fraţilor. Aceasta este adevărata iubire pe care Tereza de Lisieux o trăieşte sub conducerea Mariei, pentru că "a iubi înseamnă a dărui totul şi a ne dărui pe noi înşine" (C'est la confiance, nr. 36). Este acelaşi Totus tuus pe care Sfântul Ioan Paul al II-lea l-a învăţat de la Sfântul Alois Maria Grignion de Montfort.
Exerciţiile spirituale sunt o practică la îndemâna tuturor?
Desigur, exerciţiile spirituale sunt necesare pentru toţi, la toate vârstele vieţii şi în toate stările de viaţă şi pentru aceasta este bine de a le adapta în atâtea moduri diferite: pentru preoţi şi pentru consacraţi, pentru logodnici şi pentru soţi, pentru copii, tineri şi bătrâni, pentru purtătorii de handicap şi pentru bolnavi. Toţi au nevoie să regăsească frumuseţea vieţii creştine şi a dinamismului său cel mai profund cum era exprimat de Tereza de Lisieux: "A-l iubi pe Isus şi a face să fie iubit" (C'est la confiance, nr. 9).
(După L'Osservatore Romano, 29 februarie 2024)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
