În perioada 4-11 iulie 2009 s-au desfăşurat exerciţiile spirituale anuale pentru Congregaţia "Surorile Providenţei" (Sf. Alois Scrosoppi) la sediul din Iaşi al congregaţiei (Şos. Bârnova, 2). Itinerarul spiritual a fost desemnat, condus şi susţinut de pr. Marius Taloş, SJ.
Sub cuvântul de ordine: "Niciodată fără Dumnezeu, niciodată fără ceilalţi, niciodată fără mine", exerciţiile spirituale, de esenţă ignaţiană, s-au structurat în forma unei scări a lui Iacob, "care urcă spre Dumnezeu pe măsură ce coboară treptele umilinţei". Şi fiindcă reculegerea este timpul regenerării proprii, al regăsirii "suflului" care se poate pierde prin exces sau prin lipsă în goana activităţilor zilnice, în grijile, îngrijirea, îngrijorarea şi preocupările fiecărei clipe, ne putem regăsi "ritmul respiraţiei" numai oprindu-ne, pentru a-l recunoaşte pe Domnul în har şi rugăciune.
Harul şi rugăciunea - acesta este "inspirul şi expirul" exerciţiilor spirituale care recuperează "datoria de oxigen", normalizând metabolismul spiritual. Ceea ce numim "normal" e de fapt minunea existenţei: "nu există oameni obişnuiţi, nu există oameni muritori - interacţionăm cu persoane nemuritoare, noi înşine suntem nemuritori - de aceea ne aşteaptă fie bucuria fără sfârşit, fie sfâşierea fără capăt".
Existenţa, întreaga viaţă înseamnă legătura între Dumnezeu şi oameni: între olar şi vasele sale; între Dumnezeu şi plante; între Dumnezeu şi animale - Dumnezeu ca "bunul păstor" - dar mai ales, înseamnă iubirea fără de cuvinte a Mântuitorului faţă de noi, felul în care el ne priveşte şi se dăruie fără rest pentru mântuirea celor pe care i-a creat.
Felul în care noi însă îl privim pe Isus, pe care nu l-am cunoscut şi nu-l cunoaştem, e drama omului din toate timpurile: creştinismului i se reproşează că e o religie "învechită" şi, ca să dureze, ar trebui să se schimbe radical. Dar tocmai aici se afla paradoxul: numele pe care-l auzim cel mai des este al lui Isus, dar criza creştinismului de astăzi se datorează nu faptului că îl cunoaştem prea bine, ci încă nu l-am cunoscut aşa cum se arată şi se manifestă el cu adevărat. Trei sunt treptele necunoaşterii: diavolul îl recunoaşte pe Dumnezeu, dar numai ca pe un concurent sau duşman care trebuie eliminat şi îl confundă pe Isus cu un om însetat de putere, stăpânire, ambiţie; oamenii nu-l cunosc pe Isus şi fie îl tăgăduiesc (Petru, dacă l-ar fi cunoscut cu adevărat, nu s-ar fi lepădat de el), fie îşi bat joc de el (soldaţii în pretoriu, dar şi "drumeţii", trecători prin faţa crucii Mântuitorului, cei incapabili să se oprească şi să-l cunoască pe Domnul după cuvântul Psalmului 45/46); iar cei mai mari sfinţi, oamenii cei mai apropiaţi din viaţa lui Isus - sfânta Fecioară, sfântul Iosif, nu au reuşit să cuprindă în totalitate, până la capăt, imensitatea misterului din braţele lor: "Maică Preacurată, când l-ai văzut pe Pruncul tău în iesle, nu ştiai ce să-i aduci mai întâi: lapte, sau laudă (...) şi recunoscându-l, i-ai adus şi una şi alta şi ai păstrat în inima ta taina de necuprins..." (Roman Melodul). Astfel, omul primeşte misterul de nepătruns al mântuirii, pe care nu-l înţelege, păstrând în inima sa «taina iubirii nebune a lui Dumnezeu»" (Sfânta Maria Maddalena de'Pazzi).
Pe cât de des pronunţat şi necunoscut e numele lui Isus, la fel de des folosit e semnul crucii şi la fel de ne(re)cunoscut, ca simbol al mântuirii, dar şi al vieţii pe care o ducem: binecuvântarea aduce crucea, crucea aduce şi este binecuvântarea.
Exerciţiile spirituale au început în lumina creaţiei şi s-au terminat în lumina mântuirii şi inima sfintei Fecioare. Scara pe care ea a urcat la Dumnezeu sunt treptele pe care le-a coborât în umilinţă şi în interiorizarea pătimirii, învăţând să renunţe la bucuria mângâierilor atunci când, pruncul crescând, acestea au dispărut din viaţa ei - pentru a-l găsi însă pe Dumnezeul mângâierilor.
"Şi a fost o seară şi apoi a fost o dimineaţă..."
Dacă exerciţiile spirituale nu ar fi constat decât în frumuseţea, logica şi ampla erudiţie a temelor propuse şi dezvoltate, totul nu ar fi fost decât un exerciţiu de inteligenţă, raţional, uluitor de frumos - dar atât. Ceea ce a călăuzit şi a hrănit însă sufletul a fost tocmai ancorarea fiecărei teme propuse în viaţa zilnică, a fiecărei persoane - privirea şi gustul potirului fiecărei vieţi în lumina legăturii dintre Dumnezeu şi om.
Suflet, răsuflare, aromă, parfum - toate au în limbajul Bibliei aceeaşi rădăcina. Regăsindu-ne suflul, regăsim armonia vieţii în mireasma sfinţeniei vieţii de zi cu zi, fiindcă "în lumea de astăzi, poate cel mai tare strigă Dumnezeu cu cuvintele oamenilor".
Acesta e glasul care s-a făcut simţit pe tot parcursul exerciţiilor spirituale, în armonia mai presus de cuvinte din casa Surorilor Providenţei.
Şi fiindcă "cea mai mare slavă pe care o putem aduce Lui Dumnezeu este omul viu, exerciţiile spirituale au reînnoit chemarea să-l slăvim pe Dumnezeu cu toată viaţa noastră, întorcându-ne inima spre chipul lui Dumnezeu şi spre faţa omului".
Dr. Ecaterina Hanganu
