Tema săptămânii
Practica exerciţiilor spirituale după metoda ignaţiană
Un timp pentru a ne cufunda în noi înşine
de Gaetano Piccolo
iezuit, profesor la Universitatea Pontificală Gregoriana
Sensibilitatea contemporană este deosebit de atentă la dimensiunea afectivă: simţim tot mai mult exigenţa de a cunoaşte ceea ce se mişcă în inima noastră, dorim să dăm spaţiu sentimentelor noastre, ne dăm seama că sunt decisive în alegerile noastre. În acelaşi timp simţim şi urgenţa de a învăţa să luăm decizii, pentru că realitatea ne apare tot mai complexă: avem urgenţa de a alege, ne aflăm adesea în faţa posibilităţilor multiple şi suntem de cele mai multe ori presaţi de urgenţa timpului.
Dacă acesta este scenariul în care se mişcă omul de astăzi, este de înţeles atenţia tot mai răspândită faţă de practica Exerciţiilor spirituale după metoda Sfântului Ignaţiu de Loyola (1491-1556). Este vorba de un itinerar de creştere umană şi spirituală pe care el îl întocmeşte pornind de la experienţa sa personală: după convertirea sa, petrecută ca urmare a unei bombe în timpul asedierii fortăreţei din Pamplona (1521), când de acum visele sale de cavaler păreau distruse, Ignaţiu începe să acorde atenţie, în singurătatea convalescenţei, la ceea ce se mişca înlăuntrul său.
Discernământul spiritelor, şi anume capacitatea de a distinge gândurile care vin de la Dumnezeu de cele care sunt provocate de "Duşmanul" naturii umane, precum şi de cele care vin de la noi înşine, adică de la personalitatea noastră, este cu siguranţă la inima drumului Exerciţiilor spirituale. Practica discernământului este inserată însă într-un cadru mai amplu care în forma sa originară se deapănă prin patru săptămâni care ritmează un itinerar precis.
La începutul acestui drum, cel care exercită (aşa îl numeşte Ignaţiu pe cel care face Exerciţiile spirituale) este invitat să găsească centrul vieţii sale adică să recunoască faptul că Dumnezeu este Principiul şi fundamentul său, de fapt numai în acest mod poate începe să repună ordine în viaţa proprie. N-ar avea sens să se înceapă acest itinerar fără disponibilitatea de a avea încredere cu generozitate în Dumnezeu. Astfel se intră în ceea ce este numită prima săptămână. Oricum este bine de precizat că atunci când Ignaţiu vorbeşte despre săptămâni, nu se referă în mod necesar la un timp de şapte zile, ci la un timp corespunzător pentru ca persoana să ajungă la scopul acelei etape a drumului. Aşadar, înţelegem bine că personalizarea, alt element foarte prezent în cultura de astăzi, este o caracteristică fundamentală a Exerciţiilor spirituale. Această adaptare este încredinţată celui care dă Exerciţii.
Aşadar, în prima săptămână cel care exercită este însoţit să citească propria viaţă încercând să găsească rădăcina păcatului său, recunoscând în acelaşi timp că este iubit de Domnul. Prima săptămână este cu alte cuvinte timpul experienţei recunoaşterii păcatului şi a recunoştinţei pentru milostivire. Această primă etapă este aceea care pentru Ignaţiu poate să fie oferită tuturor, în timp ce nu toţi pot să fie pregătiţi şi dispuşi să le trăiască pe cele succesive.
Odată ce persoana s-a recunoscut păcătoasă şi iubită, se va deschide probabil la dorinţa de a-l urma pe Domnul sau de a reînnoi propria urmare. Începe astfel a doua săptămână, în care se situează şi timpul alegerii, adică timpul în care se decide cum să fie urmat Domnul sau cum să se reînnoiască propriul mod de a-l urma pe Domnul.
A treia şi a patra săptămână pot fi considerate ca o aprofundare a precedentei, pentru că acela care exercită este invitat să contemple pătimirea lui Isus şi apoi învierea sa, ceea ce echivalează cu interogarea cu privire la propria disponibilitate de a-l urma pe Domnul şi în timpul suferinţei, al umilirii, când nu este uşor de a recunoaşte prezenţa lui Dumnezeu, şi după aceea de a se deschide la frumuseţea de a duce altora vestea lui Cristos înviat.
După ce s-a terminat a patra săptămână, Sfântul Ignaţiu propune o ultimă contemplaţie (contemplatio ad amorem) care constituie un racord între parcursul Exerciţiilor şi viaţa obişnuită. De fapt, dacă acela care exercită a dus viaţa sa în rugăciunea Exerciţiilor, acum este invitat să ducă rugăciunea sa în viaţă: acolo, în concreteţea faptelor, poate pune la încercare ceea ce s-a petrecut în timpul Exerciţiilor: iubirea este de pus mai mult în fapte decât în cuvinte!
Pentru exigenţele moderne, este greu de găsit un timp prelungit de o lună de dedicat rugăciunii, pentru aceasta deja textul Sfântului Ignaţiu prevede o mare flexibilitate pentru a adapta acest itinerar la condiţiile de viaţă ale persoanei. De fapt, Exerciţiile spirituale sunt oferite actualmente de cele mai multe ori în arcul de opt zile.
Ceea ce probabil face obositoare practica Exerciţiilor spirituale pentru omul contemporan este înainte de toate faptul că acest itinerar cere tăcerea completă, chiar şi în timpul mesei. Numai în această tăcere absolută este posibilă să ne cufundăm profund în noi înşine, altminteri riscăm să rămânem mereu la suprafaţă. Efectiv Exerciţiile spirituale au un caracter ascetic: persoana este chemată să lucreze asupra sieşi, să organizeze momentele sale de rugăciune care ritmează zile de singurătate, în care cel care exercită întâlneşte numai pe cel care dă Exerciţiile. De aceea, colocviul personal cu ghidul este fundamental pentru a înţelege cum înaintează rugăciunea şi pentru a fi ajutaţi în discernământ, adică pentru a înţelege ceea ce se întâmplă în inima celui care exercită. De fapt, Exerciţiile spirituale au o dimensiune dialogică: suntem însoţiţi printr-o pedagogie spirituală.
Aşadar, este de înţeles că se pot naşte frici în faţa perspectivei de a se afla singuri cu sine într-un timp prelungit de tăcere; pe de altă parte o lungă şi seculară tradiţie spirituală atestă ce mari binefaceri şi daruri este posibil să se primească prin acest parcurs.
(După L'Osservatore Romano, 2 martie 2023)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
