Cardinalul Piacenza deschide lucrările celui de-al XXXIV-lea curs despre forul intern
A reporni de la spovadă pentru a fi pelerini ai speranţei
Una dintre erorile fundamentale ale timpului nostru, "tipică ideologiei progresului", este aceea de a fi convinşi că "generaţiile trecute, până acum, nu au înţeles ce este cu adevărat Biserica" sau că au fost "prea temătoare şi prea puţin «iluminate» în reforma sa". Subliniază asta cardinalul penitenţiar major Mauro Piacenza în lectio magistralis pe care o ţine în această după-amiază cu tema: "A reporni de la spovadă pentru a fi «Pelerini ai speranţei»" cu ocazia deschiderii lucrărilor celui de-al XXXIV-lea curs despre forul intern. La întâlnire - care se desfăşoară până vineri, 8 martie 2024, în palatul roman al Cancelariei - participă circa cinci sute de preoţi şi candidaţi apropiaţi la ordinele sacre şi alţii conectaţi de la distanţă. Anticipăm fragmente ample din intervenţia cardinalului.
Mai puţin de zece luni ne despart de deschiderea Jubileului 2025, care, ca orice eveniment jubiliar, va avea în centru dubla dimensiune a pelerinajului ad Petri Sedem şi a sacramentului reconcilierii. Chiar dacă mijloacele de comunicare vorbesc foarte puţin despre acest al doilea aspect - fie din cauza incompetenţei obiective, fie a cenzurii voluntare -, noi ştim cât de central este el, ba chiar determinant, şi cât de mult reprezintă motivaţia autentică a Jubileului care, altminteri, ar fi un non-sens. De fapt, reconcilierea sacramentală cu Dumnezeu şi cu Biserica este fundamentul oricărei alte posibile reconcilieri: cu noi înşine, cu fraţii, cu societatea şi cu istoria. Pentru acest motiv este necesar mereu: "A reporni de la spovadă, pentru a fi pelerini ai speranţei".
Spovada este o adevărată "nouă creaţie", unica reînnoire adevărată de care omul are nevoie încă şi întotdeauna. Îmi vin în minte, în această privinţă, două exemple, unul artistic şi unul teologic, care pot fi utile pentru a înţelege ceea ce afirmăm.
Primul se referă la marele Michelangelo, de a cărui operă extraordinară ne putem bucura zilnic. Michelangelo a reluat concepţii antice ale misticii şi filozofiei creştine şi, cu privirea artistului, vedea deja în piatra care se afla în faţa lui imaginea-călăuză care, în ascuns, aştepta să fie eliberată şi scoasă la lumină. Misiunea artistului - conform lui - era numai aceea de a "da la o parte" ceea ce încă acoperea imaginea. Michelangelo concepea acţiunea artistică autentică drept o "readucere la lumină", o repunere în libertate, nu ca un a face.
Sacramentul reconcilierii poate să fie interpretat exact în acest mod: Domnul, sculptor divin, îl eliberează pe penitent de toate "zgurile inutile", care s-au sedimentat în el din cauza păcatului, şi "eliberează", scoate în evidenţă, iarăşi şi întotdeauna, pe omul nou, făcut după chipul şi asemănarea sa!
Al doilea exemplu teologic îl scot din opera Sfântului Bonaventura. Şi el explică drumul prin care omul devine în mod autentic el însuşi, inspirându-se din comparaţia cu creatorul de imagini, adică sculptorul. Sculptorul nu face ceva, spune marele teolog franciscan. Opera sa este în schimb o ablatio: ea constă în a elimina, în "a da la o parte" ceea ce este neautentic. În această manieră, prin ablatio, iese în evidenţă nobilis forma, adică figura preţioasă. Tot aşa şi omul, ca să strălucească în el imaginea lui Dumnezeu, trebuie mai ales şi înainte de toate să primească acea purificare, prin care sculptorul, adică Dumnezeu, îl eliberează de toată zgura care întunecă aspectul autentic al fiinţei sale. Numai lăsând să lucreze în noi milostivirea divină poate să răsară soarele speranţei: nimeni nu se poate "auto-sculpta".
În acest sens, spovada ne face pelerini ai speranţei, pentru că ne dăruieşte certitudinea de a fi reînnoiţi încontinuu de har, de a fi iarăşi "sculptaţi" mereu, eliberaţi de Dumnezeu, care face să iasă în evidenţă "chipul şi asemănarea" sa în fiecare om botezat.
Adesea se vorbeşte despre "reformă" a Bisericii, dar ce înţelegem exact cu acest termen? Ce este adevărata reformă? Pentru ce mulţi speră în "reforma" mereu invocată?
Desigur, este un fapt foarte pozitiv că se speră în "reforme", pentru că înseamnă că oamenii aşteaptă ceva de la Biserică. Aşteaptă să fie diferită de lume, să fie mai dreaptă, mai adevărată; aşteaptă să fie un loc de reconciliere şi de speranţă, în care omul să poată, în sfârşit, să întâlnească acea pace, acea comuniune şi acea împlinire, pe care inima sa o doreşte atât de mult.
Una dintre erorile fundamentale ale timpului nostru, tipică ideologiei progresului, este aceea de a fi convinşi că generaţiile trecute, până acum, nu au înţeles ce este cu adevărat Biserica; sau că au fost prea temătoare şi prea puţin "iluminate" în reforma sa.
Această convingere iluzorie, în afară de faptul că nu are niciun fundament, în realitate, este profund nerespectuoasă faţă de două mii de ani de creştinism şi de sfinţenie, de doctrină şi teologie, de istorie şi de caritate. Suntem siguri că reforma Biserici este "operă a noastră"?
Tot ceea ce fac oamenii poate să fie chiar eliminat de alţi oameni. Tot ceea ce provine dintr-un gust uman, poate să nu placă altora. Tot ceea ce decide o majoritate poate să fie abrogat de o altă majoritate.
O Biserică ce "se odihneşte" asupra deciziilor unei majorităţi devine o Biserică pur umană; redusă la nivelul a ceea ce este plauzibil, rod al propriei acţiuni şi al propriilor intuiţii şi opinii. Atunci opinia subiectivă înlocuieşte credinţa.
O Biserică "reformată" în acest mod, o Biserică făcută de gustul oamenilor, la sfârşit va avea numai gustul de "noi înşine", care, adesea nu este plăcut celorlalţi şi foarte repede revelează propria micime. Ar fi o Biserică retrasă în domeniul uman, empiric, controlabil, măsurabil, lipsită de noutatea indispensabilă a lui Dumnezeu şi aşa de pur umană, foarte departe şi de idealul visat de mulţi, incapabilă să dăruiască speranţă şi capabilă în schimb să genereze conflicte, ciocniri.
Nu avem nevoie de o Biserică mai umană, ci de o Biserică mai divină, care să fie capabilă, prin membrii săi, mereu reînnoiţi de har, să facă să strălucească lumina lui Dumnezeu în umanul de fiecare zi.
În sfârşit, nu în cele din urmă, tot în şir de "reforme" şi de "majorităţi", mi se pare necesar să amintesc că Biserica nu este numai micul grup de "laici angajaţi" (sau "adulţi"); Biserica nu este nici numai ansamblul, mare sau mic, al celor care în ziua Domnului se adună, convocaţi de Duhul Sfânt, pentru a celebra Euharistia, chiar dacă aceştia o reprezintă. Biserica este mai mult decât ierarhia sa: mult mai mult decât papa, decât episcopii şi decât preoţii, decât toţi cei care sunt împodobiţi cu ordinul sacru.
Toţi aceştia fac parte din Biserică, dar respiraţia lui communio de care suntem făcuţi părtaşi prin credinţă şi Botez este mult mai amplă, depăşeşte limitele spaţiului şi ale timpului, ajungând chiar şi dincolo de moarte. Aşadar, nu numai "majorităţile ocazionale", care se formează ici sau acolo în Biserică, decid Faţa sa, natura sa şi Adevărul pe care Cristos i l-a încredinţat în Revelaţia Divină!
(După L'Osservatore Romano, 4 martie 2024)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
