La 23 noiembrie 2010 apare cartea cu interviul acordat de Benedict al XVI-lea lui Peter Seewald. Lumina lumii este titlul cu care urmează să fie publicată cartea care cuprinde conversaţia lui Benedict al XVI-lea cu jurnalistul şi scriitorul german Peter Seewald. Noua lucrare, editată în italiană de Libreria Editrice Vaticana, va apare acelaşi timp în alte limbi, marţi 23 noiembrie şi are ca subtitlu "Papa, Biserica şi semnele timpurilor". În cele 18 capitole care o compun, grupate în trei părţi - "Semnele timpurilor", "Pontificatul", "Încotro mergem" - Benedict al XVI-lea răspunde la cele mai fierbinţi probleme din lumea de astăzi. Anticipăm din carte câteva pasaje.
Bucuria creştinismului
Toată viaţa mea a fost mereu străbătută de un fir conducător, acesta: creştinismul dă bucurie, lărgeşte orizonturile. În definitiv o existenţă trăită mereu şi numai "împotrivă" ar fi insuportabilă.
Un cerşetor
În ceea ce-l priveşte pe papa, şi el este un sărman cerşetor în faţa lui Dumnezeu, încă mai mult decât ceilalţi oameni. Desigur, mă rog înainte de toate mereu Domnului, de care mă leagă, ca să spunem aşa, o veche prietenie. Dar îi invoc şi pe Sfinţi. Sunt foarte prieten al lui Augustin, al lui Bonaventura şi al lui Toma de Aquino. Deci lor le spun: "Ajutaţi-mă!". Apoi, Mama lui Dumnezeu este mereu şi oricum un mare punct de referinţă. În acest sens, mă inserez în Comuniunea Sfinţilor. Împreună cu ei, întărit de ei, vorbesc apoi şi cu Dumnezeul cel bun, mai ales cerşind, dar şi mulţumind; sau mulţumit, pur şi simplu.
Dificultăţile
Le bănuisem. Dar înainte de toate ar trebui să fim foarte atenţi cu evaluarea unui Papă, dacă este semnificativ sau nu, când încă este în viaţă. Numai într-un al doilea moment se poate recunoaşte ce loc, în istorie în ansamblul ei, are un lucru sau o persoană determinată. Dar că atmosfera nu avea să fie mereu fericită era evident dacă ţinem cont de actuala constelaţie mondială, cu toate forţele de distrugere care există, cu toate contradicţiile care se trăiesc în ea, cu toate ameninţările şi erorile. Dacă aş fi continuat să primesc numai consensuri, ar fi trebuit să mă întreb dacă într-adevăr vesteam toată Evanghelia.
Shock-ul abuzurilor
Faptele nu m-au luat total prin surprindere. La Congregaţia pentru Doctrina Credinţei mă ocupasem de cazurile americane; văzusem cum escaladează situaţia în Irlanda. Însă oricum dimensiunile au fost un shock enorm. Încă de la alegerea mea la Scaunul lui Petru am întâlnit în mod repetat victime ale abuzurilor sexuale. În urmă cu trei ani şi jumătate, în octombrie 2006, într-un discurs adresat episcopilor irlandezi le-am cerut "să stabilească adevărul celor petrecute în trecut, să ia toate măsurile menite să se evite repetarea lor în viitor, să asigure ca principiile de dreptate să fie pe deplin respectate şi, mai ales, să vindece victimele şi pe toţi cei care sunt loviţi de aceste delicte abominabile".
A vedea preoţia dintr-o dată mânjită în acest mod, şi cu asta însăşi Biserica catolică, a fost greu de suportat. În acel moment era important însă să nu se abată privirea de la faptul că în Biserică binele există, şi nu numai aceste lucruri teribile.
Mass-media şi abuzurile
Era evident că acţiunea mass-media nu era condusă numai de simpla căutare a adevărului, ci era şi o complăcere de a pune Biserica la stâlpul infamiei şi, dacă era posibil, a o discredita. Şi totuşi era necesar ca să fie clar acest lucru: atât timp cât e vorba de a aduce adevărul la lumină, trebuie să fim recunoscători. Adevărul, unit cu iubirea înţeleasă în mod corect, este valoarea numărul unu. Şi apoi mass-media n-ar fi putut să dea acele dări de seamă dacă în Biserica însăşi răul n-ar fi existat. Numai pentru că răul era înlăuntrul Bisericii, ceilalţi au putut să-l îndrepte împotriva ei.
Progresul
Apare aspectul problematic al termenului "progres". Modernitatea a căutat propriul drum condusă de ideea de progres şi de cea de libertate. Dar ce este progresul? Astăzi vedem că progresul poate fi şi distructiv. Pentru aceasta trebuie să reflectăm asupra criteriilor care trebuie adoptate pentru ca progresul să fie într-adevăr progres.
O examinare a conştiinţei
Dincolo de fiecare plan financiar, o examinare de conştiinţă globală este absolut inevitabilă. Şi la asta Biserica a încercat să contribuie cu enciclica Caritas in veritate. Nu dă răspunsuri la toate problemele. Vrea să fie un pas înainte pentru a privi lucrurile dintr-un alt punct de vedere, care să nu fie numai cel al fezabilităţii şi al succesului, ci din punctul de vedere conform căruia există o normativitate a iubirii faţă de aproapele care se orientează spre voinţa lui Dumnezeu şi nu numai spre dorinţele noastre. În acest sens ar trebui să fie date impulsuri pentru ca realmente să aibă loc o transformare a conştiinţelor.
Adevărata intoleranţă
Adevărata ameninţare în faţa căreia ne aflăm este ca toleranţa să fie abolită în numele toleranţei însăşi. Există pericolul ca raţiunea, aşa-numita raţiune occidentală, să susţină că în sfârşit a recunoscut ceea ce este drept şi să avanseze astfel o pretenţie de totalitate care este duşmana libertăţii. Cred că e necesar de denunţat cu forţă această ameninţare. Nimeni nu este constrâns să fie creştin. Dar nimeni nu trebuie să fie constrâns să trăiască după "noua religie", ca şi cum ar fi unica şi adevărata, obligatorie pentru toată umanitatea.
Moscheile şi burqa
Creştinii sunt toleranţi şi ca atare permit şi celorlalţi înţelegerea lor specială despre sine. Ne bucurăm de faptul că în ţările din Golful arab (Qatar, Abu Dhabi, Dubai, Kuwait) există biserici în care creştinii pot celebra Liturghia şi sperăm ca aşa să se întâmple peste tot. Pentru aceasta este natural ca şi la noi musulmanii să se poată aduna în rugăciune în moschei.
Cât priveşte burqa, nu văd motivul unei interziceri generalizate. Se spune că unele femei nu-l poartă în mod voluntar, dar că în realitate este un soi de violenţă impusă lor. Este clar că nu putem fi de acord cu asta. Însă dacă ar vrea să-l poarte în mod voluntar, nu văd de ce trebuie să fie împiedicate.
Creştinismul şi modernitatea
Fiinţa creştină este ea însăşi ceva viu, modern, care străbate, formând-o şi plăsmuind-o, toată modernitatea mea, şi care deci într-un anumit sens într-adevăr o îmbrăţişează. Aici este necesară o mare luptă spirituală, aşa cum am voit să arăt cu recenta instituire a unui "Consiliu Pontifical pentru noua evanghelizare". Este important ca să încercăm să trăim şi să gândim Creştinismul în aşa fel încât să asume modernitatea bună şi dreaptă, şi în acelaşi timp să se îndepărteze şi să se deosebească de cea care devine o contra-religie.
Optimismul
S-ar putea crede privind cu superficialitate şi restrângând orizontul numai la lumea occidentală. Dar dacă se observă cu mai multă atenţie - şi e ceea ce pot să fac graţie vizitelor episcopilor din toată lumea şi atâtor alte întâlniri - se vede în acest moment creştinismul dezvoltă şi o creativitate complet nouă [...]
Birocraţia este consumată şi obosită. Sunt iniţiative care se nasc dinăuntru, din bucuria tinerilor. Creştinismul probabil va asuma un chip nou, probabil şi un aspect cultural diferit. Creştinismul nu determină opinia publică mondială, alţii sunt la cârma ei. Şi totuşi creştinismul este forţa vitală fără de care şi celelalte lucruri n-ar putea continua să existe. De aceea, pe baza a ceea ce văd şi a ceea ce reuşesc să experimentez personal, sunt foarte optimist în privinţa faptului că creştinismul se află în faţa unei noi dinamici.
Drogurile
Atâţia episcopi, mai ales cei din America Latină, îmi spun că acolo pe unde trece strada cultivării şi comercializării drogurilor - şi asta se întâmplă în mare parte din acele ţări - este ca şi cum un animal monstruos şi rău şi-ar întinde mâna asupra acelei ţări pentru a ruina persoanele. Cred că acest şarpe al comercializării şi consumului de droguri care învăluie lumea este o putere despre care nu întotdeauna reuşim să ne facem o idee adecvată. Îi distruge pe tineri, distruge familiile, duce la violenţă şi ameninţă viitorul a naţiuni întregi.
Şi aceasta este o responsabilitate teribilă a Occidentului: are nevoie de droguri şi astfel creează ţări care-i furnizează ceea ce apoi va ajunge să-i consume şi să-i distrugă. A apărut o foame de fericire care nu reuşeşte să se sature cu ceea ce există; şi care apoi se refugiază ca să spunem aşa în paradisul diavolului şi îl distruge complet pe om.
În via Domnului
De fapt aveam o funcţie de conducere, însă nu făcusem nimic singur şi am lucrat mereu în echipă; exact ca unul din atâţia lucrători în via Domnului care probabil a făcut muncă pregătitoare, dar în acelaşi timp este unul care nu este făcut pentru a fi primul şi pentru a-şi asuma responsabilitatea pentru toate. Am înţeles că alături de marii Papi trebuie să fie şi Pontifi mici care îşi aduc propria contribuţie. Astfel în acel moment am spus ceea ce simţeam cu adevărat [...]
Conciliul al II-lea din Vatican ne-a învăţat, pe bună dreptate, că pentru structura Bisericii este constitutivă colegialitatea; adică faptul că papa este primul în împărtăşire şi nu un monarh absolut care ia decizii în singurătate şi face totul singur.
Ebraismul
Fără îndoială. Trebuie să spun că încă din prima zi a studiilor mele teologice mi-a fost clară într-un fel unitatea profundă dintre Vechea şi Noua Alianţă, între cele două părţi ale sfintei noastre Scripturi. Am înţeles că am fi putut citi Noul Testament numai împreună cu ceea ce l-a precedat, altminteri nu l-am fi înţeles. Apoi desigur ceea ce s-a întâmplat în al Treilea Reich ne-a lovit ca germani şi cu atât mai mult ne-a stimulat să privim la poporul lui Israel cu umilinţă, ruşine şi iubire.
În formarea mea teologică aceste lucruri s-au împletit şi au marcat parcursul gândirii mele teologice. Aşadar era clar pentru mine - şi aici în continuitate absolută cu Ioan Paul al II-lea - că în vestirea credinţei creştine din partea mea trebuia să fie centrală această nouă împletire, iubitoare şi înţelegătoare, a Israelului şi a Bisericii, bazată pe respectarea modului de a fi al fiecăruia şi a respectivei misiuni [...]
Oricum, la acel punct, şi în liturgia antică mi s-a părut necesară o schimbare. De fapt, formula era de aşa natură încât îi rănea într-adevăr pe evrei şi cu siguranţă nu exprima în mod pozitive marea, profunda unitate dintre Vechiul şi Noul Testament.
Pentru acest motiv am gândit că în liturgia antică era necesară o modificare, în mod deosebit, aşa cum am spus, cu referinţă la raportul nostru cu prietenii evrei. Am modificat-o în aşa fel încât să fie conţinută în ea credinţa noastră, adică faptul că Isus Cristos este mântuire pentru toţi. Că nu există două căi de mântuire şi că Isus Cristos este şi Mântuitorul evreilor, şi nu numai al păgânilor. Dar şi în aşa fel încât să nu ne rugăm direct pentru convertirea evreilor în sens misionar, ci pentru ca Domnul să grăbească ora istorică în care noi toţi vom fi uniţi. Pentru aceasta, argumentele folosite de o serie de teologi în mod polemic împotriva mea sunt nechibzuite şi nu dau dreptate la ceea ce am făcut.
Pius al XII-lea
Pius al XII-lea a făcut tot posibilul pentru a salva persoane. Desigur se poate pune mereu întrebarea: "De ce nu a protestat în manieră mai explicită?". Cred că a înţeles care ar fi fost consecinţele unui protest public. Ştim că pentru această situaţie personal a suferit mult. Ştia că în sine ar fi trebuit să vorbească, însă situaţia îl împiedica să facă asta.
Ori, persoane mai raţionale admit că Pius al XII-lea a salvat multe vieţi dar susţin că avea idei învechite cu privire la evrei şi că nu era la înălţimea Conciliului al II-lea din Vatican. Totuşi problema nu este aceasta. Important e ceea ce a făcut şi ceea ce a încercat să facă şi cred că trebuie într-adevăr recunoscut că a fost unul din marii drepţi şi că el, ca nimeni altul, a salvat atâţia şi atâţia evrei.
Sexualitatea
Concentrarea asupra profilacticului înseamnă a banaliza sexualitatea şi această banalizare reprezintă tocmai motivul periculos pentru care atâtea şi atâtea persoane nu mai văd în sexualitate exprimarea iubirii lor, ci numai un fel de drog, care se administrează singur. De aceea şi lupta împotriva banalizării sexualităţii este parte din marele efort pentru ca sexualitatea să fie evaluată în mod pozitiv şi să poată exercita efectul său asupra fiinţei umane în totalitatea sa.
Pot să existe cazuri justificate, de exemplu când o prostituată foloseşte un profilactic, şi acesta poate să fie primul pas spre o moralizare, un prim act de responsabilitate pentru a dezvolta din nou conştiinţa faptului că nu totul este permis şi că nu se poate face tot ceea ce se vrea. Totuşi, acesta nu este modul adevărat şi propriu pentru a învinge infectarea cu virusul Hiv. Este într-adevăr necesară o umanizare a sexualităţii.
Biserica
Paul, aşadar, Biserica n-o înţelegea ca instituţie, ca organizaţie, ci ca organism viu, în care toţi lucrează unul pentru celălalt şi unul cu celălalt, fiind uniţi pornind de la Cristos. Este o imagine, dar o imagine care conduce în profunzime şi care este foarte realistă şi numai datorită faptului că noi credem că în Euharistie îl primim cu adevărat pe Cristos, pe Cel Înviat. Şi dacă fiecare îl primeşte pe acelaşi Cristos, atunci într-adevăr noi toţi suntem reuniţi în acest nou trup înviat ca marele spaţiu al unei noi umanităţi. Este important de înţeles asta, deci de a înţelege Biserica nu ca un aparat care trebuie să facă de toate - şi aparatul îi aparţine, dar în cadrul limitelor - ci ca organism viu care provine de la Cristos însuşi.
Humanae vitae
Perspectivele din "Humanae vitae" rămân valabile, însă altceva este a găsi căi care omeneşte pot fi parcurse. Cred că vor exista mereu minorităţi intim convinse de corectitudinea acelor perspective şi care, trăindu-le, vor rămâne pe deplin satisfăcute aşa încât să devină pentru alţii model fascinant care trebuie urmat. Suntem păcătoşi. Dar n-ar trebui să asumăm acest fapt ca instanţă împotriva adevărului, adică atunci când acea morală înaltă nu este trăită. Ar trebui să încercăm să facem tot binele posibil şi să ne susţinem şi să ne suportăm reciproc. A exprima toate acestea şi din punct de vedere pastoral, teologic şi conceptual în contextul actualei sexologii şi cercetări antropologice este o mare misiune la care trebuie să ne dedicăm mai mult şi mai bine.
Femeile
Formularea lui Ioan Paul al II-lea este foarte importantă: "Biserica nu are în nici un mod facultatea de a conferi femeilor hirotonirea sacerdotală". Nu e vorba de a nu voi ci de a nu putea. Domnul a dat o formă Bisericii cu cei doisprezece şi apoi cu succesiunea lor, cu episcopii şi preoţii. Nu noi am creat această formă a Bisericii, ci este constitutivă începând de la El. A o urma este un act de ascultare, în situaţia actuală probabil unul din cele mai grele acte de ascultare. Dar tocmai acest lucru este important, că Biserica arată că nu este un regim al arbitriului. Nu putem face ceea ce vrem. Există în schimb o voinţă a Domnului pentru noi, pe care o respectăm, chiar dacă acest lucru este obositor şi dificil în cultura şi în civilizaţia de astăzi.
Între altele, funcţiile încredinţate femeilor în Biserică sunt aşa de mari şi semnificative încât nu se poate vorbi de discriminare. Ar fi aşa dacă preoţia ar fi un fel de dominare, în timp ce dimpotrivă trebuie să fie complet slujire. Dacă se aruncă o privire la istoria Bisericii, atunci ne dăm seama că semnificaţia femeilor - de la Maria la Monica până la Maica Tereza - este aşa de eminentă încât în multe privinţe femeile definesc chipul Bisericii mai mult decât bărbaţii.
Realităţile de pe urmă
Este o problemă foarte serioasă. Predica noastră, vestirea noastră efectiv este pe larg orientată, în mod unilateral, spre crearea unei lumi mai bune, în timp ce lumea realmente mai bună aproape că nu mai este menţionată. Aici trebuie să facem o examinare a conştiinţei. Desigur, se încearcă să se vină în întâmpinarea auditoriului, să li se spună ceea ce este în orizontul lor. Însă misiunea noastră este în acelaşi timp să trecem de acest orizont, să-l lărgim, şi să privim la lucrurile de pe urmă.
Realităţile de pe urmă sunt ca pâinea tare pentru oamenii de astăzi. Le apar ireale. Ar vrea în locul lor răspunsuri concrete pentru ziua de astăzi, soluţii pentru dificultăţile zilnice. Dar sunt răspunsuri care rămân la jumătate dacă nu permit şi să se presimtă şi să se recunoască faptul că eu mă extind dincolo de această viaţă materială, că există judecata, şi că există harul şi veşnicia. În acest sens trebuie să găsim şi cuvinte şi moduri noi pentru a permite omului să spargă zidul sunetului finitului.
Venirea lui Cristos
Este important că fiecare epocă stă Domnul. Că şi noi înşine, aici şi acum, suntem sub judecata Domnului şi ne lăsăm judecaţi de tribunalul său. Se discuta despre o dublă venire a lui Cristos, una la Betleem şi una la sfârşitul timpurilor, până când sfântul Bernard de Clairvaux a vorbit despre un Adventus medius, despre o venire intermediară, prin care tot El periodic intră în istorie.
Cred că am luat tonalitatea corectă. Noi nu putem stabili când se va sfârşi lumea. Cristos însuşi spune că nimeni nu ştie asta, nici măcar Fiul. Însă trebuie să rămânem ca să spunem aşa mereu la venirea sa, şi mai ales să fim siguri că, în suferinţe, El este aproape. În acelaşi timp ar trebui să ştim că pentru acţiunile noastre suntem sub judecata sa.
(După L'Osservatore Romano, 21 noiembrie 2010)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
