A atinge mizeriile pentru a ne ocupa de celălalt
Duminică seara, [6 februarie 2022], pe Rai3 a fost transmis, în cursul emisiunii "Che tempo fa", un interviu dat de Papa Francisc realizatorului emisiunii, Fabio Fazio. În legătură de la Casa "Sfânta Marta", pontiful a răspuns la întrebări, tratând diferite teme de actualitate: de la drama migraţiilor, la salvgardarea ambientului; de la raportul părinţi şi copii, la prezenţa răului şi a suferinţei în viaţa persoanelor; de la rugăciune, la importanţa prieteniei; de la conflicte la simţul umorului, la iertare. Publicăm o transcriere a dialogului.
Sfinte Părinte, mulţumesc cu toată inima pentru că sunteţi cu noi. Ca întotdeauna de altfel... pentru că unul din lucrurile care mă uimesc şi mă înduioşează mai mult este că dumneavoastră sunteţi cu toţi. Privirea dumneavoastră este în fiecare zi pentru întreaga omenire. Aţi întâlnit mii de persoane şi aţi ascultat mii de istorii de suferinţă şi uneori de durere de nedescris. Iată: primul lucru pe care mi-ar place să vă întreb este tocmai acesta: cum reuşiţi? Cum reuşiţi să-i îmbrăţişaţi pe toţi şi cu reuşiţi să suportaţi o povară aşa de mare?
Bună seara şi mulţumesc pentru această întâlnire. Îmi place mult. Întrebarea este o întrebare un pic forţată, pentru că dacă dumneavoastră mergeţi şi vedeţi atâţia oameni care suportă lucruri urâte, lucruri zilnice... atâţia oameni de exemplu, pentru a fi actuali, care în propria slăbiciune suportă dificultăţi familiale, dificultăţi economice, taţi de familie care văd că salariul nu este suficient până la sfârşitul lunii, şi apoi cu pandemia prea mult; cred că nu aş fi onest dacă aş spune că eu suport aşa de mult. Nu, eu sunt unul care suportă aşa cum suportă toţi oamenii. Şi apoi eu nu sunt singur, există atâţia oameni care mă ajută, toată Biserica, episcopii, angajaţii de lângă mine, bărbaţi şi femei buni care mă ajută... pentru aceasta, eu îţi spun adevărul, nu sunt un campion de greutăţi care suportă lucrurile, nu. Suport aşa cum suportă majoritatea oamenilor. Nu ştiu dacă ai înţeles, dar este ceea ce simt.
Este foarte clar, Sfinte Părinte, am înţeles foarte bine. Lunea trecută, 19 migranţi au fost găsiţi morţi îngheţaţi la graniţa dintre Grecia şi Turcia. Cu câteva săptămâni înainte apăruse un film în reţea care prezenta nişte copii sirieni în frig. Îndeosebi m-a impresionat o fetiţă, o fetiţă care tremura de frig, îmbrăcată subţire. Desigur că mi-am amintit de copiii mei când aveau vârsta aceea. Chiar avea numai şlapi în picioare, era desculţă, nu avea nici măcar ciorapi. Când am văzut-o mi-am spus: "Cu adevărat n-ar trebui să existe nimic mai urgent în această lume decât să ne ocupăm de fetiţa aceea".
Acesta este un semnal cam al culturii indiferenţei. Există o problemă de categorizare; aici sunt categorii, pe primul loc şi pe al doilea loc: categoriile de pe primul loc în acest moment, îmi pare rău s-o spun, sunt războaiele. Oamenii sunt pe locul al doilea. Gândiţi-vă de exemplu la Yemen: de cât timp suferă Yemenul un război şi de cât timp se vorbeşte despre copiii din Yemen? Un exemplu clar, şi nu se găseşte soluţie la problemă: ani, eh? Nu vreau să exagerez, peste 7 cu siguranţă, dacă nu 10. Există categorii care contează şi alte sunt jos: copiii, migranţii, săracii, cei care nu au de mâncare... aceştia nu contează, cel puţin nu contează pe primul loc, pentru că există oameni care îi iubesc pe aceştia, care încearcă să-i ajute, dar în imaginarul - să spunem aşa - universal, ceea ce contează este războiul, vânzarea de arme. Gândiţi-vă: cu un an fără a face arme, s-ar putea da de mâncare şi educaţie întregii lumi, în mod gratuit. Dar acest lucru este pe planul al doilea. Ne gândim la războaie şi noi suntem obişnuiţi cu asta. Este dur, dar este adevărul. Şi războaiele produc ceea ce aţi spus dumneavoastră: copii care mor de frig, sau gândiţi-vă la Alan Kurdi acolo, pe plajă şi atâţia alţii pe care noi nu-i cunoaştem. Dar aceştia sunt categoria a doua, prima categorie este războiul. Nu vreau să o fac pe tragicul, dar este adevărul. Vedem cum se mobilizează economiile... şi ce este mai important astăzi: războiul, războiul ideologic, război de puteri, război comercial, război pentru a merge înainte şi atâtea, atâtea fabrici de arme.
Între altele dumneavoastră aţi invitat la rugăciune pentru criza dintre Ucraina şi Rusia în aceste zile. Iată: nu numai dintr-un punct de vedere moral, dintr-un punct de vedere etic, tocmai războiul pare împotriva oricărei logici. Adică, omul prin natură tinde să supravieţuiască, să caute fericirea. În schimb, războiul tinde să-l elimine, să-l ucidă pe celălalt. Ce impresie vă face, dintr-un punct de vedere nu moral, ci tocmai raţional, cuvântul "război"?
Este un contrasens al creaţiei; şi în Biblie este curios: Dumnezeu creează bărbatul şi femeia, mergeţi în toată lumea, munciţi, faceţi copii, stăpâniţi pământul. Şi imediat după aceea, un război între fraţi. Un rău împotriva nevinovatului, din invidie; şi apoi un război, să spunem cultural, să spunem aşa, cu turnul Babel... imediat vin războaiele. Imediat. Există ca un antisens al creaţiei, pentru aceasta războiul este distrugere mereu. De exemplu, a lucra pământul, a-i îngriji pe copii, a duce înainte o familie, a creşte o societate: asta înseamnă a construi. A face războiul înseamnă a distruge. Este un mecanism de distrugere: a avea mai multă putere...
Sfinte Părinte, dumneavoastră aţi definit de mai multe ori Mediterana ca un mare cimitir; aţi întâlnit migranţii şi încă sunt în ochii mei şi în ochii noştri ai tuturor imaginile recente la Lesbo, ale zâmbetelor dumneavoastră şi ale mâinilor întinse spre dumneavoastră care încercau să vă salute. Dumneavoastră aţi spus că văzându-i respinşi pe migranţii care eventual au îndurat detenţii şi torturi, care ne sunt cunoscute de acum, nu ne putem preface că nu este nimic - le cunoaştem! - şi mai ales toate acestea eventual în numele religiilor, vă provoacă înainte de toate durere profundă; dar aţi spus şi că atunci când se resping săracii se respinge pacea.
Acel lucru este adevărat. Dar ceea ce se face cu migranţii este criminal. Pentru a ajunge la mare suferă mult. Există filmări despre lagăre, folosesc acest cuvânt în mod serios, lagăre, în Libia, lagăre ale traficanţilor. Ce suferă în mâinile traficanţilor cei care vor să fugă. Aceste filmări, dacă vreţi să le vedeţi, sunt în Secţiunea migranţi şi refugiaţi din Dicasterul pentru Slujirea Umană Integrală. Suferă. Apoi riscă pentru a traversa Mediterana. Şi apoi, uneori, sunt respinşi, pentru vreunul care are responsabilitatea locală şi spune "Nu, aici nu vin"; şi sunt aceste nave care plutesc căutând un port: "Nu, să se întoarcă şi să moară pe mare". Asta se întâmplă astăzi. Un lucru este adevărat: fiecare ţară trebuie să spună câţi migranţi poate primi; aceasta este o problemă de politică internă care trebuie să fie gândită bine şi să spună "Eu pot până la acest număr". Şi ceilalţi? Dar există Uniunea Europeană, să se pună de acord: "Eu pot atâţia, atâţia, atâţia", aşa se face echilibrul, dar în comuniune. Acum există o nedreptate: vin în Spania şi în Italia, cele două ţări mai apropiate, şi nu-i primesc în altă parte. Migrantul trebuie primit mereu, trebuie însoţit, trebuie promovat şi trebuie integrat. Primit pentru că există dificultatea, apoi a-l însoţi, a-l promova şi a-l integra în societate. Acest ultim lucru este foarte important. Gândiţi-vă la tragedia de la Zaventem: asta am spus-o de atâtea ori. Tinerii care au făcut acel lucru erau belgieni, născuţi în Belgia, dar copii de migranţi ghetoizaţi, neintegraţi. Acolo ideologiile cresc, cresc mult... Apoi, un alt lucru. Există ţări cu o scădere demografică, care trăiesc - mă gândesc la Spania, la Italia, al alte câteva -... au nevoie de oameni. Şi un migrant integrat ajută ţara aceea. Trebuie să gândim inteligent la politica migratoare, o politică continentală. Este o responsabilitate a noastră. Faptul că Mediterana este astăzi cimitirul cel mai mare din Europa trebuie să ne dea de gândit. Nu ştiu, cred că acesta este realism pur.
Sfinte Părinte, îmi permit să fac o observaţie probabil superficială şi banală, dar care m-a impresionat: niciunul dintre noi, chiar niciunul dintre noi nu alege din cine să se nască şi unde să se nască; şi totuşi, cel care este mai norocos se comportă ca şi cum privilegiile pe care le-a avut - pentru că a fost norocos să se nască într-un anumită parte a lumii - ar fi nişte drepturi.
Trebuie să ne gândim cu privire la asta; trebuie să ne gândim, pentru că acela care s-a născut într-o ţară dezvoltată care ne-a dat posibilitatea şcolii, universităţii, a locului de muncă, trebuie să mulţumească, să-i privească pe cei care nu au; dar se întâmplă o psihologie care ne închide: noi vedem toate aceste lucruri, le vedem. Vedem copiii care mor, vedem migranţii înecându-se; toate aceste nedreptăţi le vedem şi în ţările noastre. Dar există mereu o tentaţie foarte urâtă: a privi în altă parte, a nu privi. Şi cu mass-media vedem totul, dar ne distanţăm, privim în altă parte. Spune: "Dar, este o tragedie!", ne plângem un pic şi apoi este ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Nu este suficient a vedea, este necesar a simţi, este necesar a atinge. Şi aici intră acea psihologie a indiferenţei, "Eu văd, dar nu mă implic, nu ating şi merg înainte". Când Isus ne vorbeşte despre cum trebuie să ne comportăm cu aproapele, ne spune parabola bunului samaritean şi ne vorbeşte mai întâi despre două persoane bune: un cărturar - dar este un învăţător al legii, care respectă legea - care trece, vede şi continuă; un preot, probabil un preot bun, trece, vede şi continuă. Numai Isus îl laudă pe acel om, un străin, care vede, se opreşte, atinge şi se ocupă. Ne lipseşte atingerea mizeriilor, a atinge, şi a atinge ne duce la eroism. Mă gândesc la medici, la asistenţi şi asistente care şi-au dat viaţa în această pandemie: au atins răul şi au ales să rămână acolo cu bolnavii. Acest lucru este mare, dar dacă tu nu atingi... atingerea... Odată am citit un articol foarte frumos: "Tactul este simţul cel mai complet, cel mai deplin, acela care ne pune realitatea în inimă". Când vine cineva să se consulte cu mine sau să se spovedească, eu întreb: "Tu dai pomană?" - "Da, da, da" - "Şi când tu dai pomană, atingi mâna persoanei?" - "Ah, nu ştiu, nu mi-am dat seama" - "Şi tu priveşti în ochi, sau priveşti în altă parte?". A atinge, a ne ocupa de celălalt. Dar dacă noi privim fără a atinge cu mâinile noastre ce este durerea oamenilor, nu vom putea da niciodată soluţie la asta, nu vom putea găsi niciodată o cale. Şi aici este cultura indiferenţei. Eu privesc în altă parte şi nu ating. Sau privesc de la distanţă.
Această reflecţie a dumneavoastră ne-o vom aminti întotdeauna. Aveţi dreptate, Sfinte Părinte: înseamnă tocmai a se face trup, într-un fel, asumă o semnificaţie deplină, când cuvântul asumă o semnificaţie deplină: a-i atinge pe alţii. De altfel, şi faţă de pământ, mai mult, faţă de mama pământ, pentru a folosi o expresie îndrăgită de dumneavoastră, exploatarea planetei, catastrofele climatice care urmează, cărora dumneavoastră aţi dedicat enciclica Laudato si', par să arate un soi de umanitate pătrunsă de un sentiment de atotputernicie. Ceea ce este straniu, pentru că în realitate, întocmai, aşa cum aţi repetat de mai multe ori verbul a vedea - noi astăzi suntem în stare să vedem totul -, consecinţele sunt evidente. Şi totuşi, şi în acest caz, în mod de autolezare, ne întoarcem în altă parte, împotriva noastră.
Vedem această realitate cam peste tot, să ne gândim în Amazonia, despădurirea. Ştim ce înseamnă o politică de despădurire: înseamnă mai puţin oxigen, înseamnă schimbare climatică, înseamnă moarte a biodiversităţii, înseamnă a ucide Mama Pământul şi a nu avea acel raport cu Pământul pe care îl au popoarele aborigene, popoarele originare, adică trăirea în armonie cu Pământul. Am ascultat un cântec foarte frumos de Roberto Carlos cu puţin timp în urmă: "Tată, de ce nu mai cântă fluviul?". Copilul: "Tată, de ce nu mai cântă fluviul?" - "Adevărul, fiul meu, este că fluviul nu mai există. L-am terminat noi". Şi această dramă... Conducătorul oamenilor de ştiinţă italieni la o întâlnire care s-a ţinut aici în Vatican în urmă cu câteva luni, a spus asta: "Nepoţica mea, născută în urmă cu câteva zile, dacă lucrurile nu se schimbă, va trebui să trăiască, în 30 de ani, într-o lume nelocuibilă". Trebuie să ne intre în cap acest lucru: să ne ocupăm de Mama Pământ, cum îl numesc popoarele originare: Mama Pământ. Pescarii din San Benedetto del Tronto care au venit la mine, au găsit, într-un an, 3 milioane - nu-mi amintesc - de tone, dar o cantitate enormă, 3 mii de tone de plastic. S-au ocupat de acel lucru. După aceea au venit şi mi-au vorbit despre dublu, dar erau organizaţi şi iau orice gunoi din mare pentru a curăţa marea, pentru că simt că marea este a lor, au intrat în sintonie cu Pământul şi l-au îngrijit. A arunca plastic în mare este criminal, pentru că asta ucide, ucide biodiversitatea, ucide Pământul, ucide totul. A avea grijă de creaţie este o educaţie pe care noi trebuie s-o facem.
Sfinte Părinte, scuzaţi-mă, fac o divagare: dumneavoastră l-ai citat puţin mai înainte pe Roberto Carlos, dar de vreme ce v-am văzut mergând să cumpăraţi discuri într-un magazin în urmă cu câteva săptămâni, voiam să vă întreb: dumneavoastră ce muzică ascultaţi, ce discuri aţi cumpărat? Scuzaţi-mi curiozitatea, dar chiar vine din inimă...
Desigur, curiozitatea este permisă, toţi suntem curioşi. înainte de toate, n-am mers ca să cumpăr. Aceste persoane sunt prieteni ai mei de mulţi ani şi au rearanjat magazinul. Şi eu am mers ca să binecuvântez noul magazin. Îi iubesc, suntem prieteni. Era noaptea, deja întuneric, mi-au spus: "Nu, nu este nimeni", dar chiar acolo era un jurnalist care aştepta un prieten pentru a lua un taxi... pentru aceasta a apărut ştirea. Dar este un lucru de prieten, de a merge să binecuvântez, nu ca să cumpăr. Ascult muzică. Îmi plac clasicii, mult. Şi tangoul îmi place mult.
Îmi imaginam, am auzit asta la televizor. V-au întrebat şi dacă aţi dansat tangou, o dată, şi dumneavoastră aţi spus: "Da, când eram tânăr uneori am dansat şi tangou"...
Dar, un porteño care nu dansează tangou nu este porteño.
Aveţi dreptate... Sfinte Părinte, ceea ce iese în evidenţă din discursurile noastre este şi, întocmai, că există această incapacitate de a vedea, pe de o parte, şi pe de altă parte însă senzaţia, din când în când... dumneavoastră aţi spus asta la Angelus, înduioşându-vă, lucrurilor minunate care dau speranţă. Dar pe de altă parte, este adevărat şi că trăim un moment parcă de egoism, dar şi de agresivitate. Eu nu ştiu dacă toate acestea fac parte din natura umană, această agresivitate de autolezare, dar asta e: ce timpuri trăim după părerea dumneavoastră, Sfinte Părinte?
Problema agresivităţii sociale este o problemă pe care au studiat-o bine psihologii şi sociologii. Şi pentru aceasta nu-mi permit să spun un cuvânt pentru că ei sunt cei care ştiu să explice bine. Subliniez numai un lucru: cum a crescut numărul sinuciderilor tinerilor. Ce înseamnă? Există o agresivitate care izbucneşte: gândiţi-vă în şcoală, bullying. Când îţi iau un tânăr sau o tânără şi hai, hai, hai, pentru a-l distruge. Aceasta este o agresivitate ascunsă. Această agresivitate este o problemă socială: nu este numai agresivitatea unei persoane bolnave, ci din punct de vedere social bullying-ul este o problemă care există, şi cât de mult. Această agresivitate a noastră trebuie educată. Agresivitatea nu este în sine un lucru negativ, pentru că trebuie să fii agresiv pentru a domina natura, pentru a merge înainte, pentru a construi; există o agresivitate pozitivă, să spunem aşa. Dar există această agresivitate distructivă care începe şi cu un lucru foarte mic, dar vreau s-o menţionez aici: începe cu limba, bârfa. Dar, bârfa, în familii, în cartiere, distruge. Un nunţiu apostolic a făcut un studiu al bârfei, foarte bun, şi pe copertă, tipăritura este aceasta: amprenta digitală şi unul care, ca un fir, o desface pentru a o distruge. Aceasta este bârfa. Distruge identitatea. Bârfa nu este un lucru care se face numai între guvernanţi, nu: se face în familii. Pentru aceasta îmi permit să sfătuiesc, pentru a nu ne distruge: nu bârfei. Dacă tu ai ceva împotriva altuia sau înghiţi asta sau mergi la el şi i-o spui în faţă! A fi curajoşi, curajoase. Dar nu, este un lucru dulce a-i bârfi pe alţii şi asta distruge. Pare o predică morală, dar este o realitate: acolo încep războaiele, acolo încep diviziunile.
Printre altele, dumneavoastră aţi vorbit de agresivitate între tineri, între adolescenţi. Uneori această agresivitate, mă întreb ca tată, derivă probabil şi din singurătate, dintr-un sentiment incredibil de singurătate, pentru că suntem conectaţi cu lumea şi totuşi există foarte multă singurătate. Eu ştiu că dumneavoastră sunteţi foarte evlavios faţă de Sfântul Iosif, căruia îi încredinţaţi dorinţele punându-le sub acea iconiţă pe care dumneavoastră o ţineţi în cameră, cu Sfântul Iosif care doarme. Aşa spune Sfântul Părinte: "Sfântul Iosif, în timp ce doarme, în visele sale, poate să mă ajute să realizez nevoile mele şi necesităţile mele". Dumneavoastră ce ne-aţi spune chiar nouă părinţilor, nouă taţilor, mamelor tinerilor, adolescenţilor care par uneori să nu reuşească să simtă suferinţa altora?
Raportul dintre părinţi şi copii, eu spun mereu un cuvânt: apropiere. Apropiere de copii. Când se spovedesc cupluri tinere sau când vorbesc cu ei, pun mereu o întrebare: "Tu te joci cu copiii tăi?". Acea gratuitate de tată şi mamă cu copilul. Uneori aud răspunsuri dureroase: "Dar, părinte, când eu ies din casă pentru a merge la muncă ei dorm, şi când mă întorc seara târziu ei dorm iarăşi". este societatea cruntă care se dezlipeşte de copii. Dar gratuitatea cu proprii copii: a se juca împreună cu copiii şi a nu fi înspăimântaţi de copii, de lucrurile pe care le spun, de ipoteze, sau şi atunci când un fiu, deja mai mare, adolescent, face vreo alunecare: a fi aproape, a vorbi ca tată, ca mamă. apropierea. Părinţii care nu sunt aproape de copii, care pentru a fi liniştiţi: "Dar ia cheia de la maşină, mergi", aceştia nu fac bine. Părinţii trebuie să fie, îmi permit cuvântul, aproape complici: complici cu copiii. Acea complicitate a părinţilor care fac să crească împreună, părinţi şi copii. Şi acest lucru este atât de frumos.
Mulţumim, Sfinte Părinte: ne este foarte util şi încurajator. Ştiţi, eu citez adesea - vă spun şi dumneavoastră, Sfinte Părinte, pentru că în această transmisiune de atâtea ori am citat o frază care a rămas în mine, dintre acelea care chiar te construiesc - şi este o frază pe care încă o dată a rostit-o dumneavoastră, pe care am ascultat-o când v-am întâlnit la "Nuovi Orizzonti" cu Chiara Amirante şi don Davide Banzato, şi dumneavoastră aţi amintit un lucru minunat. Aţi spus, cu privire la egoism şi cu privire la sentimentul de atotputernicie despre care vorbeam mai înainte, aţi spus: "Un om poate privi un alt om de sus în jos numai atunci când îl ajută să se ridice". Şi cred că este o învăţătură răsunătoare.
Este adevărat. În societate vedem de câte ori sunt priviţi alţii de sus în jos pentru a-i domina, a-i supune şi nu pentru a-i ajuta să se ridice. Gândiţi-vă numai - este o istorie tristă, dar de toate zilele - la acele angajate care trebuie să plătească stabilitatea muncii cu propriul trup, pentru că şeful lor le priveşte de sus în jos, dar pentru a le domina. Este un exemplu, de toate zilele, de toate zilele. În schimb, acest gest este permis numai pentru a face asta [face gestul de a ajuta pe cineva să se ridice]: numai eu pot să privesc pe altul, cu riscul de a cădea şi eu, dar gestul nobil: ridică-te frate, ridică-te soră. O altă privire de sus în jos nu este permisă, niciodată, pentru că ar fi o privire de dominare, şi asta nu merge. Nu ştiu, este ceea ce eu aş vrea să spun.
Mulţumim pentru că aţi împărtăşit cu noi toţi această reflecţie. Sfinte Părinte, deşi suntem făcuţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, în noi există şi răul. Adesea omul a fost capabil, şi este capabil, să facă atât de mult rău. Dumneavoastră credeţi că oamenii sunt buni? Aşadar, dumneavoastră aveţi încredere în om? Şi în acelaşi timp vă întreb: există cineva care nu merită iertarea şi milostivirea lui Dumnezeu, sau iertarea oamenilor?
Dumnezeu ne-a făcut buni, dar liberi. Şi acea libertate este aceea care e capabilă de a face rău. Acea libertate e capabilă să facă mult bine precum şi mult rău. Suntem liberi, nu-i aşa? În mitul creaţiei este scris: "Nu fă asta, pentru că s-ar întâmpla asta. Şi tu ai făcut asta şi te îmbolnăveşti". Şi de vreme ce [Dumnezeu] ne-a făcut liberi, noi suntem stăpâni ai deciziilor noastre precum şi de a face decizii greşite. Aceasta este libertatea pe care ne-a dat-o Dumnezeu. Dar sfârşitul întrebării mi-a scăpat...
Dacă există cineva care nu merită iertarea şi milostivirea lui Dumnezeu, sau iertarea oamenilor.
Da, mulţumesc. Voi spune un lucru pentru care poate că vreunul se scandalizează, dar voi spune adevărul: capacitatea de a fi iertat este un drept uman. Noi toţi avem dreptul de a fi iertaţi, dacă cerem iertare. Este un drept care se naşte chiar din propria natură a lui Dumnezeu şi a fost dat ca moştenire oamenilor. Noi am uitat asta: că acela care-mi cere iertare are dreptul de a fi iertat. "Ah, tu ai făcut-o? Plăteşte!". Nu! Ai dreptul să fii iertat, şi dacă ai vreo datorie faţă de societate, descurcă-te pentru a o plăti, dar: cu iertarea. Tatăl fiului rătăcitor îl aştepta pe fiu pentru a-l ierta, iar fiul avea dreptul de a fi iertat, dar el nu ştia asta, pentru aceasta se îndoia mult. Anul trecut câţiva tineri au făcut o operă cu muzica pop, foarte frumoasă. Şi ultimul act este atunci când fiul risipitor - era despre fiul risipitor această operă - decide să se întoarcă acasă, şi spune unui prieten: "Dar ştii, mi-e teamă că tata nu mă va primi şi chiar va chema poliţia şi mă va trimite la închisoare, mi-e teamă". Şi prietenul îl sfătuieşte: "Trimite tatălui o scrisoare şi spune-i: tată am greşit, aş vrea să te întâlnesc, aş vrea să-ţi cer iertare, dar mi-e frică să mă apropii. Te rog, dacă tu eşti dispus să mă primeşti, să mă ierţi, pune o batistă albă la o fereastră a casei". Aceasta este scrisoarea pe care o trimite tatălui. Şi apoi opera se termină când fiul se întoarce acasă şi, când porneşte chiar pe drumul care duce spre casă, priveşte casa şi casa era plină de batiste albe, plină. Un simbol al iertării lui Dumnezeu, dar care este iertarea pe care noi am moştenit-o. Acest lucru este important, să nu uităm asta.
Mulţumim. Apoi există un alt rău despre care adesea căutăm explicaţii, un rău inexplicabil, acela care îi loveşte pe cei nevinovaţi, şi ne întrebăm de ce Dumnezeu, care poate totul, nu intervine. Dar Sfântul Părinte a spus odată, într-un comentariu la Evanghelie, dacă îmi amintesc bine, că Dumnezeu este atotputernic, e adevărat, dar în iubire.
Este adevărat, ne dă libertatea, şi atâtea rele vin tocmai pentru că omul a pierdut capacitatea de a merge cu regulile, a schimbat natura, a schimbat atâtea lucruri, chiar şi pentru propriile fragilităţi umane... Şi Dumnezeu lasă ca asta să meargă înainte. Pentru mine, o întrebare la care n-am reuşit niciodată să răspund şi care uneori mă scandalizează un pic, este: "De ce suferă copiii? De ce suferă copiii?". Eu nu găsesc explicaţii la asta. Eu am credinţă, încerc să-l iubesc pe Dumnezeu care este Tatăl meu, dar mă întreb: "Dar de ce suferă copiii?". Şi nu există răspuns. El este puternic, e adevărat, atotputernic în iubire. În schimb ura, distrugerea, sunt în mâinile altuia care a semănat din invidie răul în lume. Dar Domnul respectă până la sfârşit, însoţeşte mereu, respectă. Şi după aceea, a lăsat ca Fiul său să moară aşa şi l-a lăsat să meargă. Este un exemplu a cum este Dumnezeu: este crunt? Nu. Este un mister, probabil, pe care noi nu-l înţelegem bine, dar în raportul lui Dumnezeu Tatăl cu Fiul său putem vedea bine ce este în inima lui Dumnezeu când se întâmplă aceste lucruri. Dumnezeu este puternic, este atotputernic: în iubire. Cu lucrurile greşite există o curiozitate care îmi revine mereu: cu răul nu se vorbeşte. A dialoga cu răul este periculos. Şi atâţia oameni merg, caută - şi eu m-am aflat în acea situaţie, de atâtea ori -... pentru că un dialog cu răul... acela este un lucru urât. Isus n-a dialogat niciodată cu diavolul, niciodată, niciodată! Şi când a trebuit să răspundă, în pustiu, i-a răspuns cu răspunsul lui Dumnezeu, trei situaţii din Biblie, dar n-a intrat niciodată: şi îl alungă sau îi răspunde cu Biblia. Dar dialogul cu răul nu merge bine, acest lucru este valabil pentru toate ispitele. Şi când îţi vine această ispită, "de ce suferă copiii?", numai eu găsesc un singur drum: să sufăr cu ei. Şi pentru mine în asta a fost un mare maestru Dostoievski. Un mare maestru.
Sfinte Părinte, dumneavoastră în Fratelli tutti aţi exprimat dorinţa unei lumi noi în care omul să fie pus în centrul economiilor şi al alegerilor. M-am întrebat de atâtea ori: iată, dacă dumneavoastră care aţi întâlnit mulţi dintre puternicii de pe pământ aţi putut să percepeţi în vreunul dintre ei aceeaşi simţire, aceeaşi prioritate, în vreun fel.
Da, este adevărat: există atâtea persoane cu care vorbesc care au atâtea idealuri. Unul dintre ultimii şefi de stat pe care l-am întâlnit, era o uimire cum simţea [aceleaşi priorităţi ale mele]; dar după aceea sunt condiţionările politice, sociale, şi ale politicii mondiale, care opresc bunele intenţii, şi trebuie negociat mult. Dar am găsit oameni care cred că ar trebui să se schimbe. În Fratelli tutti, eu am voit să mă opresc în primul capitol asupra umbrelor: care sunt astăzi umbrele din această societate. Şi acolo cred că am descris majoritatea lor şi care sunt bolile sociale de astăzi. Atâţia oameni, atâţia guvernanţi care sunt buni, care au intenţii bune, dar de atâtea ori nu sunt liberi în faţa acestei presiuni a umbrelor care sunt astăzi în lume din punct de vedere cultural. Cred că citind acel capitol vom putea înţelege de ce există această neputinţă politică, de atâtea ori.
Sfinte Părinte, mi-ar plăcea să vă întreb cum aţi vrea şi cum imaginaţi Biserica din viitor şi care sunt lucrurile critice ale Bisericii de astăzi.
Îţi spun un lucru: eu îmi imaginez Biserica din viitor aşa cum a imaginat-o Sfântul Paul al VI-lea după Conciliu, cu exortaţia apostolică Evangelii nuntiandi. Apoi eu am făcut alta, care se numeşte Evangelii gaudium, dar nu este atât de originală: este o plagiere a Evangelii nuntiandi şi a Conferinţei de la Aparecida. Dar eu am încercat numai să indice drumul Bisericii spre viitor: o Biserică în pelerinaj. Şi astăzi răul Bisericii mai mare, mai mare, este mondenitatea spirituală. O Biserică mondenă. Un mare teolog, cardinalul de Lubac, spune că mondenitatea spirituală este cel mai rău dintre relele care se pot întâmpla Bisericii, chiar mai rău decât răul papilor libertini: cunoaştem istoria, vreun papă al curţii care este libertin. Şi mai rău, spune el, şi mai rău. Şi această mondenitate spirituală în Biserică face să crească un lucru urât care este clericalismul, care este o pervertire a Bisericii. Clericalismul care există în rigiditate, şi sub orice tip de rigiditate există putregai, mereu. Acestea sunt lucrurile care se întâmplă astăzi în Biserică, mondenitatea spirituală care îşi creează acest clericalism şi care te duce la poziţii rigide, ideologic rigide, şi ideologia ia locul Evangheliei: acesta este [clericalismul]. Cu privire la atitudinile pastorale spun doar două, care sunt vechi: pelagianismul şi gnosticismul. Adică, pelagianismul este a crede că eu cu forţa mea pot să merg înainte. Nicidecum! Biserica merge înainte cu forţa lui Dumnezeu, milostivirea lui Dumnezeu şi forţa Duhului Sfânt. Şi gnosticismul, acea mistică fără Dumnezeu, această spiritualitate goală... care te face să crezi că lucrurile merg pentru asta... Nu! Fără carnea lui Cristos nu există Biserică posibilă, fără carnea lui Cristos nu există răscumpărare posibilă. Trebuie să ne întoarcem la centru încă o dată: "Cuvântul s-a făcut trup". În acest scandal al crucii, al Cuvântului întrupat, este viitorul Bisericii.
Toţi avem în ochi imaginea dumneavoastră în Piaţa "Sfântul Petru" goală în timpul lockdown-ului. În acea piaţă goală în realitate erau toţi oamenii din toate timpurile. Dumneavoastră vă rugaţi atunci pentru toată omenirea. Şi dumneavoastră cereţi mereu să ne rugăm pentru dumneavoastră, şi astăzi aţi încheiat Angelus spunând: "Amintiţi-vă să vă rugaţi pentru mine". Dar ce înseamnă exact a ne ruga, Sfinte Părinte? Cum reuşim să ne rugăm?
A ne ruga înseamnă ceea ce face copilul când se simte limitat, neputincios, [spune] "tată, mamă". Acesta este primul strigăt al rugăciunii. Dar dacă tu nu crezi că ai un tată, că ai o mamă aproape, nu ştii să strigi, nu ştii să ceri. Şi a ne ruga înseamnă a privi propriile limite, nevoile noastre, păcatele noastre, şi a spune: "Tată, priveşte-mă. Privirea ta mă purifică, îmi dă forţă". A ne ruga înseamnă a intra cu forţa, dincolo de limite, dincolo de orizont, şi [pentru] noi creştinii, a ne ruga înseamnă a-l întâlni pe "tata", aşa cum [spune] Paul: acest cuvânt nu-l inventez eu. Sfântul Paul spune: "Dumnezeu este tată, iar noi îi spunem «tăticule», nu tată". Şi când tu te obişnuieşti să-i spui lui Dumnezeu "tăticule", înseamnă că mergi bine pe calea religioasă. Dar dacă tu crezi că Dumnezeu este cel care te va elimina în iad, dacă tu crezi că lui Dumnezeu nu-i pasă de viaţa ta, că nu-l interesează, religia ta va fi superstiţie. A ne ruga înseamnă a privi de la nevoile mele, de la micimea mea, aşa cum fac copiii care spun "tăticule". Un lucru interesant: copiii, în dezvoltarea lor psihologică, trec prin ceea ce se numeşte "vârsta de ce-urilor". Pentru că se trezesc, văd viaţa şi nu înţeleg, şi spun: "Tată, de ce? Tată, de ce?". Dar dacă noi privim bine, copilul nu aşteaptă răspunsul tatălui: când tatăl începe să răspundă merge la o altă întrebare. Ceea ce vrea copilul este ca privirea tatălui să fie îndreptată spre el. Nu contează explicaţia, contează numai ca tatăl să mă privească, şi asta îmi dă siguranţă. A ne ruga este cam toate acestea.
Spuneam, Sfinte Părinte: din fericire nu ascultă răspunsuri, pentru că eu n-am ştiut să răspund multora, apoi mă încredeam în întrebarea următoare. Pot să vă pun o întrebare personală, Sfinte Părinte? Dumneavoastră vă simţiţi vreodată singur? Şi adaug alta: dumneavoastră aveţi prieteni? Aveţi prieteni adevăraţi?
Da, am prieteni care mă ajută, cunosc viaţa mea ca un om normal, nu că eu sunt normal, nu. Eu am anormalităţile mele, dar ca un om obişnuit care are prieteni; şi îmi place să stau cu prietenii, uneori, să povestesc de-ale mele, să le ascult pe ale lor... dar mai mult, eu am nevoie de prieteni. Pentru aceasta, unul din motivele pentru care nu am mers să locuiesc în apartamentul pontifical, pentru că papii care erau înainte era sfinţi şi eu nu mă descurc, nu sunt atât de sfânt. Eu am nevoie de raporturi umane, pentru aceasta locuiesc în acest hotel "Sfânta Marta" unde sunt oameni, se vorbeşte cu toţi, găseşti prieteni. Pentru mine este o viaţă mai uşoară. Cealaltă nu mă simt în stare s-o duc, nu am forţele. Şi prieteniile îmi dau forţă. Mai mult, am nevoie de prieteni: sunt puţini, sunt puţini, dar adevăraţi.
Vă pun o altă întrebare personală: când eraţi copil, când eraţi un copil, chiar avem o fotografie a Sfântului Părinte, o fotografie foarte frumoasă a dumneavoastră când eraţi copi, chiar, după părerea mea în acei ani acolo eraţi deja suporter al echipei San Lorenzo şi jucaţi fotbal, în poartă, de altfel. Cum vă imaginaţi viitorul dumneavoastră? Cum se spune copiilor, ce voiaţi să fiţi când veţi fi mare?
Vă voi spune un lucru care vă va scandaliza: primul lucru pe care voiam să-l fac era să fiu măcelar. De ce? Pentru că atunci când mergeam cu bunica sau cu mama la cumpărături la târg [la piaţă], acolo vedeam că măcelarul avea o geantă aici [indică unde ţinea geanta] şi punea banii înăuntru, nu-i aşa? Şi odată am spus: "Mi-ar place să fiu măcelar" - "Dar de ce?" - "Eh, pentru bani, atâţia bani câţi are el, nu-i aşa?". Eh, dar asta se înţelege datorită rădăcinii genoveze pe care o am din partea mamei, că suntem genovezi... un pic alipiţi de bani... Şi piemontezi, dar disimulează mai mult... Apoi lucrul care a venit este chimia: îmi plăcea mult, am făcut chimie, am lucrat în laborator şi acolo am început medicina. Pregăteam intrarea la facultatea de medicină când a venit vocaţia, acolo, la 19 ani am intrat în seminar. Dar chimia a fost un lucru care m-a sedus mult, studiul chimiei; şi apoi a mers spre medicină şi în sfârşit aici.
Ei bine, în fond aţi devenit un medic al sufletelor şi, prin urmare, nu este aşa de departe. Sfinte Părinte, eu ştiu că vă place să zâmbiţi şi că aveţi un excelent simţ al umorului şi asta nu ştiţi cât de mult mă întăreşte, dar vă doresc să vă însoţească mereu. Vă mulţumesc din inimă pentru că într-adevăr dumneavoastră probabil... uneori mi-am permis să vă spun, aşadar: dumneavoastră nu sunteţi numai o lumină pentru lume ci sunteţi o lumină aprinsă mereu la care ştim că putem să ne îndreptăm mereu şi este pentru noi de mare întărire. Dar vreau să vă mulţumesc mult pentru că aţi fost cu noi la televiziune, pentru că deşi Sfântul Părinte frecventează social, comunică prin Twitter, eu ştiu că în realitate - cel puţin: cred că ştiu - că la televizor vă uitaţi chiar puţin, în realitate datorită unei decizii luate la 16 iulie 1990. Nu îndrăznesc să vă întreb la ce program vă uitaţi în seara aceea pentru că trebuia să fie teribil, dacă...
Domnul a mişcat inima. După aceea, ziua următoare, ziua Sfintei Fecioare Maria de pe Muntele Carmel, am simţit că trebuie să fac asta. Am privit numai evenimente, instalarea preşedinţilor, un accident aviatic, Turnurile Gemene... dar numai aceste lucruri deosebite şi nimic mai mult. Da, nu mă uit la televizor, şi asta nu pentru că îl condamn, nu; ci este o decizie pe care am oferit-o Domnului pentru că mi-o cerea. Dar vreau să subliniez un lucru pe care dumneavoastră l-aţi menţionat, simţul umorului: vă rog, este un medicament. În exortaţia apostolică Gaudete et exsultate despre sfinţenie, există nota 101. Căutaţi-o: este rugăciunea Sfântului Thomas More, pentru a cere simţul umorului. Eu o recit de peste patruzeci de ani. Este o rugăciune pentru a te ruga mult, îţi face foarte bine. Simţul umorului care te face să relativizezi lucrurile şi îţi dă şi o bucurie mare, te face bucuros. Asta face mult bine, face mult bine.
Sfinte Părinte, mulţumim pentru că v-aţi rugat în timpul pandemiei pentru noi toţi, mulţumim pentru rugăciuni cu adevărat, pentru privirea dumneavoastră atât de paternă faţă de noi toţi. Dumneavoastră aveţi capacitatea şi forţa de a citi în inima tuturor. Uneori pare - îmi dau seama - şi îngâmfat, dar pare că dumneavoastră citiţi în gândurile noastre şi în inimile noastre, ceea ce vă face într-adevăr foarte aproape de noi toţi. Un Sfânt Părinte, dar cu adevărat un părinte. Şi pentru aceasta vă mulţumesc din inimă. Aş vrea să vă mai cer, înainte de a vă lăsa să plecaţi desigur, dacă vreţi să vă adresaţi direct telespectatorilor noştri, dacă vreţi să spuneţi ceva tuturor celor care vă ascultă.
Îmi vine în minte un lucru, dar îl voi spune la sfârşit. Să mulţumesc [pentru] răbdare. Să cer să se roage pentru mine, am nevoie de asta. Şi dacă vreunul dintre voi nu se roagă pentru că nu crede, nu ştie sau nu poate, cel puţin să-mi trimită gânduri bune, valuri bune. Am nevoie de asta, de apropierea oamenilor. Mulţumesc pentru că aţi ascultat. Şi asta pentru a-mi lua rămas bun. Şi îmi vine în minte o scenă dintr-un film după război care mi-a făcut mult bine... Pentru a finaliza dialogul, cred că era Vittorio De Sica, era ghicitor, citea în palmă: "Mulţumesc, 100 de lire". Eu vă spun: "100 de rugăciuni". "100 de lire" - "100 de rugăciuni". Mulţumesc.
Mulţumim, Sfinte Părinte, mulţumim pentru onoarea pe care ne-aţi acordat-o. Şi aşa cum am început, închei: mulţumim pentru că aţi urcat în barca noastră, mulţumim pentru că aţi fost cu noi. O îmbrăţişare din partea noastră a tuturor cu afect, dacă îmi permiteţi. Cu afect sincer. O seară bună, Sfinte Părinte, mulţumim. O îmbrăţişare.
(După L'Osservatore Romano, 7 februarie 2022)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
