"Răspunsul la chemarea de a-l sluji pe Dumnezeu în preoţie sau în viaţa consacrată să nu cedeze în faţa dificultăţilor sau a îndoielilor, ci să se învigoreze constant cu ajutorul rugăciunii şi Euharistiei" este obiectivul arătat de Benedict al XVI-lea în Mesajul pentru Cea de-a 46-a Zi Mondială de Rugăciune pentru Vocaţii, care se celebrează în fiecare an în a patra duminică a Paştelui, anul acesta la 3 mai. Tema mesajului este "Încredere în iniţiativa lui Dumnezeu şi răspunsul uman". Chemarea este "un dar dumnezeiesc special", explică pontiful în mesaj, un dar prin care anumiţi bărbaţi şi femei devin "miniştri şi martori privilegiaţi" ai lui Cristos.
* * *
O zi de rugăciune pentru vocaţii la viaţa consacrată... Dar ce este viaţa consacrată?
Sfinţenia înainte să fie un fapt şi un act istoric este o voinţă a lui Dumnezeu, ba chiar mai mult: porunca pe care ne-a dat-o chiar el însuşi, care este model suprem de sfinţenie: Voi, deci, fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru din ceruri desăvârşit este! (Mt 5,48).
Cunoaşterea lui Dumnezeu în care constă viaţa veşnică nu e doar o cunoaştere care se limitează la inteligenţă, ci o cunoaştere care mişcă voinţa spre a-l iubi pe Dumnezeu. În timp ce Isus ne revelează, prin viaţa sa, pe Tatăl ceresc, el ne şi învaţă cum să îl iubim şi cum să ne comportăm pentru a-i fi plăcuţi şi astfel să tindem spre desăvârşire. A împlini voinţa lui Dumnezeu înseamnă să îl accepţi pe Dumnezeu ca stăpân în viaţa ta. Şi acesta este semnul cel mai sigur al iubirii autentice, a unui raport intim cu Dumnezeu. Să afirmi: "Doamne, renunţ la voinţa mea pentru a împlini voinţa ta" exprimă cea mai bună dispoziţie la lucrarea lui Dumnezeu, dar nu e totul. Disponibilitatea deplină o găsim la preasfânta Fecioară Maria, care pronunţă: "Fie mie după cuvântul tău!", adică "Cine îşi pierde viaţa pentru mine şi-o va salva!" (Mt 16,25).
După ce Dumnezeu l-a creat pe om după chipul şi asemănarea sa, îi oferă toate darurile din natură şi de har, orientează întreaga istorie a mântuirii şi însăşi revelaţia spre scopul de a-şi înălţa creatura spre cea mai înaltă stare la care poate ajunge: comuniunea perfectă cu el.
Această chemare la sfinţenie adresată tuturor oamenilor, trebuie să găsească un răspuns generos în "persoanele consacrate", sau mai exact în cei care, docili la chemarea Tatălui şi la îndemnul Duhului, aleg să îl urmeze pe Domnul "cu o inimă neîmpărţită". Cei consacraţi sunt "puşi deoparte pentru Dumnezeu" care aleg să trăiască nu după mentalitatea acestei lumi, ci după îndemnul Duhului. Totuşi această consacrare implică o misiune. Dumnezeu, de fapt, pune deoparte nişte persoane pe care mai apoi să le trimită în lume cu o mai "mare profunzime" a misiunii divine. Viaţa consacrată nu e deci "o negare a lumii", ci o consacrare "pentru lume".
Dar de ce tânărul de azi nu mai e fascinat de o misiune atât de nobilă? Se are senzaţia că tânărul a pierdut sau e pe cale să piardă sensul misterului. De fapt, Actualmente el este satisfăcut de condiţia proprie, nu întâmpină mari contraziceri în mintea şi spiritul său şi poate chiar nici nu are aspiraţii prea înalte... Constatăm adesea că realitatea misterului din om este condamnată să rămână doar implicită. Nu mai există multe întrebări personale. Tânărul care nu se deschide la mister este un tânăr care nici nu cunoaşte mari entuziasme şi nici pasiuni valide; dar nici conflicte interioare... Deci nici căutări. Misterul face să se nască în om, în mod spontan, întrebări... Tânărul de azi nu e un căutător neliniştit al sinelui propriu: se mulţumeşte cu puţin. Întrebările în om se nasc acolo unde se suferă pentru mai mult, unde omul "nu se lasă bătut" de destin, acolo se revelează sensul vieţii, frumuseţea ei, şi sensul existenţei.
Viaţa consacrată nu e cunoscută pentru ceea ce este ea de fapt. E percepută în mod confuz uneori. Despre viaţa consacrată se are o idee în care e revelată latura negativă, aspectul renunţării şi al sacrificiului, al mortificării şi al ascezei. Merită atunci să te consacri? E oare necesară şi indispensabilă această alegere, cu toate sacrificiile pe care le comportă, atunci când aceleaşi rezultate se pot obţine chiar şi de un laic bun, rămânând în lume?
În acest sens e greu de înţeles viaţa consacrată, nu doar pentru zilele noastre, dar şi din punctul de vedere al logicii pascale care este sufletul vieţii consacrate. Dacă se neglijează aspectul şi latura verticală a vieţi consacrate, ea nu mai spune nimic. Uneori se admiră caritatea şi acţiunile sociale pe care persoanele consacrate le fac (de exemplu, se cunoaşte câte fapte extraordinare nu făceau fondatorii Institutelor "Bartolomea Capitanio", "Maica Tereza", "Don Orione"... şi mulţi alţii sau chiar toţi) şi e just acest lucru, dar puţini cunosc orele de rugăciune din toiul nopţii care scandau şi ritmau acţiunile lor şi umpleau de sens şi iubire orice raport cu omul ce trebuia întâlnit! Cine cunoaşte orele îndelungate în faţa sfântului sacrament care precedau dăruirea personală după modelul aceluia care i-a chemat?
Viaţa consacrată este totuşi viaţă pentru mulţi tineri deoarece văd în ea o referinţă esenţială şi particulară mai ales pentru autenticitatea sa evanghelică. Evanghelia fascinează cu propunerea lui Cristos de a-l urma. Viaţa consacrată oferă posibilitatea de a trăi în mod integral evanghelia lui Isus. Aceasta este caracteristica esenţială şi autentică a vieţii consacrate. Este experienţă personală şi comunitară a divinului care mărturiseşte frumuseţea împărtăşirii experienţei spirituale în care carisma devine pistă comună a aceluiaşi itinerar. Nu pentru asta s-a născut oare viaţa consacrată? Isus nu a determinat diferite forme ale acestei consacrări. El a instaurat un ideal de viaţă consacrată întrupând şi trăind chiar el această viaţă, invitându-i şi pe cei pe care îi chemase să-l urmeze tot la fel. A lăsat Bisericii condusă de Duhul Sfânt grija de a realiza acest ideal în diferite conjuncturi istorico-geografice, în care fiecare exprimă în modul cel mai deplin ceea ce Isus a vrut la originea Bisericii. Profesiunea sfaturilor evanghelice a fost întotdeauna considerată de Biserică drept calea privilegiată spre sfinţenie fie pentru că elimină multe ocazii şi interese mondene care ar putea să se transforme în piedici, fie pentru că oferă un ajutor singular pentru exercitarea dragostei faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele.
Dumnezeu mai cheamă şi astăzi. Nu cred că azi e mai puţină nevoie decât au fost în anii trecuţi sau în secolele trecute. Dar e nevoie să fie şi tineri şi tinere care să răspundă. Răspunsul nu-l poate da decât persoana care simte în inima sa că Dumnezeu are un plan special pentru ea. Mai mult ca oricând e nevoie să ne întrebăm: de ce sunt atât de puţini cei care răspund?
Să ne rugăm deci pentru ca via lui Dumnezeu atât de amplă să nu ducă lipsă de lucrători generoşi şi harnici, fideli şi plini de entuziasm! Pentru ca urechile care nu aud să audă şi inima care nu vrea să răspundă să aibă curajul să o facă!
Sr. Silvia Brandiu (Surorile "Maria Bambina")
