Wim Wenders: "Papa, un om curajos. În urmă cu un an a arătat ce este credinţa: un om singur în faţa lui Dumnezeu"
de Gianluca della Maggiore
Cu ocazia primei viziuni absolute a filmului documentar "Papa Francisc - Un om de cuvânt", în această seară, 2 aprilie 2021, la ora 23.35 (ora 00.35 în România) pe Rai Uno după Via Crucis, propunem un interviu regizorului german Wim Wenders. Primele contacte cu regizorul au avut loc în 2013 şi filmările, în patru şedinţe, au fost realizate între 2016 şi 2017. Proiectul s-a născut la iniţiativa Mons. Dario Viganò, vicecancelar al Academiei Pontificale de Ştiinţe şi al Academiei Pontificale de Ştiinţe Sociale, care a cultivat raportul cu Wenders, considerat regizorul cel mai atent şi potrivit ca să realizeze un film despre şi cu Papa Bergoglio. Şi a fost în măsură să repereze şi acoperiri economice adecvate graţie întâlnirii cu producătorii Andrea Gambetta, Alessandro Lo Monaco şi Samanta Gandolfi Branca, împărtăşind cu Wenders ideea că filmul nu trebuia să fie scump, ci în linie cu sobrietatea care caracterizează stilul de viaţă şi mesajul pentru lume.
Imaginile Papei Francisc care, singur, în Piaţa "Sfântul Petru", împarte binecuvântarea Urbi et Orbi au fost unul din simbolurile vizuale cele mai puternice ale pandemiei globale din 2020. Cum citiţi dumneavoastră astăzi acele imagini? Şi, dintr-un punct de vedere mai personal, ce tip de lumină proiectează asupra filmului dumneavoastră "Un om de cuvânt" şi asupra experienţei intime trăite în contact cu papa?
M-am considerat norocos pentru că un prieten italian m-a sunat în ziua aceea şi mi-a spus: "Deschide televizorul! Papa va fi în direct din Piaţa Sfântul Petru". Şi astfel am privit toată binecuvântarea în direct, în timp real, inclusiv întregul discurs al papei. Am simţit că acela era momentul profund emoţionant şi că Papa Francisc ne-a arătat nouă tuturor ce înseamnă pandemia, nu numai în termenii imaginilor cunoscute de noi - străzi, magazine, stadioane, oraşe pustii - ci şi ca imagine puternică a deşertului spiritual în care lumea se transformase. Şi asta a răsunat în cuvintele papei când a spus că pandemia ar putea fi văzută şi ca reacţie a planetei Pământ la exploatarea şi distrugerea neîncetată la care a fost supusă. Îl consider pe Papa Francisc un om curajos. Acest lucru a reieşit clar în conversaţiile noastre lungi, în care n-a evitat să trateze nicio problemă şi, chiar, s-a deschis spontan şi în mod direct la toate întrebările. În afară de asta, cred că a reacţionat mereu curajos la orice opoziţie - şi opoziţii a avut (şi încă are) multe în cadrul Bisericii. Însă a fi acolo, în picioare, singur în Piaţa "Sfântul Petru" a cerut un tip diferit de curaj. Mi-a arătat, mai mult decât orice alt lucru pe care l-am văzut vreodată, ce este "credinţa". Un bărbat (sau o femeie) singur în faţa lui Dumnezeu. Tu n-ai putea să fii niciodată mai singur decât a fost Papa Francisc în acea zi în ploaia din Piaţa "Sfântul Petru". Acela a fost un gest puternic şi curajos, care oglindeşte la perfecţie pe omul pe care îl cunoscusem
În opera dumneavoastră de regizor experienţa cu papa a fost una cinematografică diferită de orice film pe care l-aţi filmat până atunci. Privind în urmă până la începuturile sale, cum situaţi astăzi acest film în cadrul producţiei şi al temelor fundamentale ale poeticii dumneavoastră?
(Râde) Permiteţi-mi să nu fiu de acord! Cred cu fermitate că "Un om de cuvânt" este în linie cu celelalte filme ale mele şi că are şi o dimensiune poetică graţie, de exemplu, reconstruirii "istorice" a Sfântului Francisc. Şi "Cerul de deasupra Berlinului" sau "Sufletul unui om" au aspecte spirituale şi "transcendentale". Nu a trebuit să devin "un alt regizor" pentru a realiza acest film cu Papa Francisc. Am rămas acelaşi şi toate opiniile mele, abordarea mea, modul meu de a gândi şi desigur "arta" mea sunt prezente în acest film exact ca în celelalte.
În cadrul slujirii petrine astăzi ocupă un rol tot mai important ceea ce am putea defini "magisteriul audio-vizual" al pontifului. Acest film v-a fost comandat de Sfântul Scaun însă care după aceea v-a lăsat deplină libertate în realizarea sa. Care este, după punctul dumneavoastră de vedere, sensul acestei operaţiuni în domeniul "magisteriului audio-vizual" al Papei Francisc?
Papa Francisc are o concepţie foarte clară şi actuală despre rolul "imaginilor" şi al "comunicaţiei" în lumea de astăzi. Nu m-a uimit deloc că a considerat să includă un film în opera sa de comunicare. "Filmele" sunt un instrument mult mai semnificativ decât un documentar de televiziune persoanele ştiu că un tip diferit de timp a fost investit în producţia unui film cinematografic şi că de la el se pot aştepta la o experienţă mai consolidată, precum şi o devoţiune mai profundă faţă de "adevăr". Trebuie să spun că am apreciat mult şi că papa a fost sigur că un film de acest gen cerea autoritatea deplină şi montajul final al autorului său, şi că asta nu a constituit niciodată o problemă. Rar am filmat un film cu libertate mai mare.
Experienţa filmului "Un om de cuvânt" n-a fost în realitate prima experienţă cu Papa Francisc, dumneavoastră aţi desfăşurat rolul de consultant artistic pentru transmisia directă a deschiderii Porţii Sfinte din 8 decembrie 2015 pentru Jubileul extraordinar al Milostivirii. În ce relaţie se află cele două experienţe?
Cu referinţă la Jubileu, ceea ce a atras puternic atenţia mea a fost actul simbolic "al deschiderii porţilor Vaticanului". Am simţit că am nevoie de această încadrare pentru filmul meu şi astfel am luat parte la regia complexă a lui Stefano d'Agostini a acestui eveniment în transmisie directă, încercând să mă asigur ca una din telecamerele sale să filmeze deschiderea porţii de la început până la sfârşit. Pentru a ne înţelege, eram responsabil numai de această telecameră. Eram prezent la filmările în direct şi am rămas foarte impresionat de precizia şi acurateţea lor. De aceea rolul meu de "consultant" a fost foarte limitat şi tot meritul pentru aceste filmări merge la Stefano d'Agostini.
În film sunt câteva elemente tehnice şi de limbaj deosebit de semnificative. Primul este utilizarea Interrotron-ului care a permis dialogul "faţă în faţă" cu papa. Al doilea este reprezentat de secvenţele de ficţiune despre Sfântul Francisc filmate la Assisi, inserate după aceea în film în alb şi negru. Puteţi să explicaţi în detaliu sensul acestor alegeri?
Încă de la început m-am gândit că va fi un privilegiu enorm să am la dispoziţie tot acel timp faţă în faţă cu Papa Francisc. Mi-am dat seama că milioane şi milioane de persoane aveau să mă invidieze şi ar fi dat orice numai să fie în locul meu, între patru ochi cu papa. Asta m-a făcut să reflectez şi foarte repede am înţeles că în loc să-mi apropriez acest privilegiu, aş fi preferat mai degrabă să renunţ la el în favoarea tuturor celor care vor vedea filmul. Şi astfel, după ce am reflectat profund, am găsit soluţia: Interrotron. În acest mod, papa m-ar fi văzut pe un ecran şi eu nu l-aş fi privit în ochi, ci printr-o telecameră, însă cel puţin aşa ar fi fost faţă în faţă cu fiecare spectator! Acest lucru ar fi făcut o aşa de mare diferenţă pentru experienţa lor din punctul de vedere vizual şi emoţional! Papa Francisc a înţeles rapid cum va funcţiona şi a fost imediat de acord. Da, este adevărat, a trebuit să renunţ la "privilegiul" meu, însă numai pentru a putea realiza un film mai bun. Care regizor n-ar opta pentru această alternativă?!
Cât priveşte scenele în alb şi negru cu Sfântul Francisc, încă de la început am avut impresia că pentru a înţelege acest pontificat cheia era cu siguranţă în alegerea numelui "Francisc". Jorge Mario Bergoglio a fost în mod absolut primul papă ca a ales numele acestui mare reformator al creştinătăţii, primul "ecologist" în istoria Bisericii şi, probabil, al omenirii; primul care a încurajat cu adevărat pacea între diferitele religii din lume şi a solicitat o egalitate radicală între toate fiinţele vii, nu numai între bărbaţi şi femei sau bogaţi şi săraci, ci şi animale, copaci şi natură în general. Am înţeles că voi putea face să se perceapă importanţa acestui omonim pe spectatorii contemporani numai arătându-l pe sfântul Francisc şi în acest mod făcând ca ei să înţeleagă mesajul său. Totuşi, după ce am examinat toate diferitele filme despre viaţa sfântului realizate în istoria cinematografiei, mi-am dat seama că niciunul dintre ei n-ar fi putut face asta în mod concis, simplu şi credibil. Astfel am decis să filmez personal câteva clipe din viaţa sfântului - lucru care a fost mai uşor de spus decât de făcut. Cum se pot filma reconstrucţii istorice ale secolului al treisprezecelea dacă nu există mijloacele pentru a face asta? Filmul nostru nu avea un buget mare, dimpotrivă, era în tradiţia "cinematografiei sărace". Desigur că nu se poate realiza un film scump despre un om care predica faptul că ar trebui să ne descurcăm cu mai puţine resurse şi care personal trăieşte conform acestui precept! Şi astfel am ajuns să filmăm scenele din viaţa Sfântului Francisc în Assisi din zilele noastre şi în împrejurimile sale, fără efortul de a trebui să-l transform într-un oraş italian din secolul al treisprezecelea. Pur şi simplu am filmat scenele în alb şi negru, cu un vechi aparat de filmat cu manivelă, un original din anii '20, epoca cinematografului mut. Acel aparat de filmat a ştiut să transforme incredibil tot ceea ce era încadrat în ceva care aparţine trecutului şi a făcut în aşa fel încât lumea să pară "din alte timpuri".
Imaginile animate ale Papei Leon al XIII-lea care în 1898 se încredinţează într-un gest de binecuvântare aparatului de filmat al lui William K.L. Dickson marchează în mod simbolic întâlnirea dintre cinematografie şi pontifi. În istoria cinematografiei nu au fost după aceea multe alte experienţele de participare directă a unui papă la o operă cinematografică. Filmul "Pastor Angelicus" (1942) al lui Romolo Marcellini este probabil cazul mai cunoscut. Pentru filmul dumneavoastră v-aţi raportat în vreun fel la aceste experienţe precedente? Şi, mai în general, care este punctul dumneavoastră de vedere faţă de rolul exercitat de figura pontifilor în imaginarul cinematografic?
Papii din trecut sunt figuri aproape legendare, distante de restul omenirii. A fost frumos să-l arăt pe Papa Francisc în umilinţa şi umanitatea sa, la bordul unei simple Fiat şi nu al unei limuzine mari.
Cum evaluaţi primirea filmului din partea publicului şi a criticii?
Când a apărut, filmul a resimţit teribil repercusiunile pe care le-a avut atunci asupra Bisericii scandalul abuzurilor. Pentru aceasta, foarte des filmul n-a fost perceput pentru ceea ce era, adică un portret al acestui curajos reformator şi mare umanist şi om al lui Dumnezeu, ci ca şi cum ar oglindi o Biserică în care nu se mai putea avea încredere. Filmul a simţit cu adevărat această prejudecată, precum şi ştirile false şi tendenţioase conform cărora ar fi fost finanţat de Vatican, reducându-l la simplă "operă comandată", ca şi cum ar fi o operă de propagandă. Nimic n-ar putea fi mai departe de adevăr. Nu a existat niciodată vreun amestec şi am realizat acest film în libertate totală. Pentru a spune adevărul, eram până acolo aşa de exclusiv responsabil încât, uneori, în sala de montaj, am dorit ca vreunul să intervină şi să-mi spună ce să fac. Însă nimeni n-a făcut asta vreodată...
Experienţa filmului v-a dus timp de doi ani în contact direct cu papa şi cu ambientele apropiate lui. Ne puteţi povesti Vaticanul "dumneavoastră"?
(Râde) "Vaticanul meu" a constat numai din trei persoane. Papa Francisc în persoană, Monseniorul Dario Edoardo Viganò, ca "ministru al comunicaţiei" şi gentilul nostru traducător (de care am avut nevoie din moment ce spaniola mea nu era aşa de bună încât să-mi permită să înţeleg mereu puternicul accent argentinian al papei...). Nu am avut raporturi cu nimeni altcineva şi am filmat filmul trecând practic neobservaţi de "Vatican". Până la urmă, nu era un film despre Vatican! Era un film despre un om şi misiunea sa, un om cu adevărat unic şi curajos, primul papă care provine din continentul american, primul iezuit, primul în tradiţia marelui reformator Sfânt Francisc. Pentru a spune adevărul, mulţi critici au considerat că ar fi trebuit să realizez un film cu o viziune mult mai critică despre "Vatican". Ei bine, voiau un film diferit, însă nu aceea era intenţia mea. Voiam să-l portretizez pe Papa Francisc, nu să privesc la instituţia, faţă de care şi faţă de a cărei prezumţie el a fost, printre altele, unul din cei mai severi critici. Este suficient a privi scena în care se adresează curiei şi le prezintă cardinalilor "bolile" de care suferă! În realizarea unui film nu adopt abordarea "distanţei critice". Alţii sunt buni să facă asta, mult mai mult decât mine. Filmele mele se dezvoltă în mod diferit, sunt cufundate într-o altă lume printr-o abordare care este opusul, cea a "privirii iubitoare". Fără îndoială distanţa critică permite să se ajungă la anumite rezultate şi în unele cazuri este necesară şi potrivită, însă privirea iubitoare are calitatea de a reuşi să se apropie mai mult de propriul subiect, de a te conduce spre el (sau ea) şi de a te introduce mai intim în sfera sa.
După apariţia filmului aţi mai avut ocazia de a-l întâlni pe papa sau de a avea schimburi cu el? Cunoaşteţi părerea sa despre film?
Ştiu că nu este foarte interesat de filme. Lui îi plac persoanele, nu imaginile sau istoriile persoanelor. Mi-a scris că n-a văzut filmul în întregime, dar a privit secvenţele despre Sfântul Francisc şi că acestea i-au plăcut mult. A adăugat că a trecut peste scenele cu apariţiile sale. Înţeleg perfect şi respect alegerea (deşi, un pic din vanitate, chiar mi-ar fi plăcut ca să privească filmul în întregime).
Este cunoscută stima dumneavoastră faţă de papa, precum şi aprecierea deosebită faţă de unele documente ale magisteriului său, cum ar fi enciclica Laudato si'. În momentul apariţiei filmului aţi declarat de mai multe ori că faptul de a petrece doi ani cu Papa Francisc v-a schimbat pentru totdeauna. La câtva timp distanţă care este evaluarea dumneavoastră cu privire la această experienţă? În general, cum s-a schimbat, dacă s-a schimbat, raportul dumneavoastră cu sfera religioasă?
Aceasta este o întrebare complexă. Este adevărat, credinţa Papei Francisc, curajul său, umilinţa sa, umanitatea sa şi mai ales simţul umorului au lăsat semnul. Faptul de a nu mă lua prea în serios este ceva ce am învăţat chiar de la el. Cât priveşte "religia", mă gândesc la omul pe care l-am văzut în picioare, singur, în Piaţa "Sfântul Petru". Acolo, pentru mine, el era cu adevărat un "om oarecare" şi simbolic stătea acolo în picioare pentru noi toţi! Dumnezeu vede şi iubeşte pe fiecare dintre noi pentru ceea ce suntem, aceasta este credinţa mea şi în asta cred. "Religia" după mine nu trebuie să fie scop în sine. "Biserica" nu stă în faţa lui Dumnezeu "pentru noi". Ca toate instituţiile, ea tinde să se considere lucrul cel mai important. Prefer viziunea Sfântului Francisc, care a conceput Biserica drept un minister de slujire. În afară de asta, prima declaraţie a Papei Francisc a fost aceea de a voi o "Biserică pentru săraci". Mai este mult drum de parcurs pentru asta şi pentru a realiza visul (sau utopia) Sfântului Francisc: o adevărată egalitate între bărbaţi şi femei, o adevărată solidaritate cu săracii şi dezavantajaţii şi o adevărată solidaritate cu "Mama Pământ" (Sfântul Francisc a fost primul care a folosit acest termen). Papa Francisc a dus Biserica pe acest drum şi îl admir mult pentru asta, dar va fi nevoie de mai mult decât de un singur om şi de o singură energie vitală pentru a muta definitiv această mare navă pe ruta aceea.
(După agenţia SIR, 2 aprilie 2021)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
