Papa Francisc şi cinematografia. Mons. Viganò: "O Mediatecă în Vatican pentru a conferi patrimoniului cinematografic şi audiovizual centralitatea pe care o merită"
de Riccardo Benotti
"Cateheză de umanitate" şi "şcoală de umanism". Aşa a definit Papa Francisc în mai multe ocazii cinematografia neorealistă, amintind că adesea, copil fiind, frecventa sălile de cinema din cartier la Buenos Aires. Reflecţiile Sfântului Părinte sunt adunate într-un interviu în care se schiţează raportul său cu cinematografia şi care deschide cartea Monseniorului Dario Edoardo Viganò, vice-cancelar al Academiei Pontificale de Ştiinţe şi de Ştiinţe Sociale a Sfântului Scaun, cu titlul "Privirea: uşa inimii. Neorealismul între amintire şi actualitate" (Effatà Editrice).
Mons. Viganò, "neorealismul între amintire şi actualitate" pare un joc de antiteză sau este o convieţuire perfectă cu o deschidere de sens şi pentru ziua de astăzi. Câtă amintire şi câtă actualitate?
Neorealismul este ca localitatea natală în care ne întoarcem mereu cu plăcere pentru că acolo sunt rădăcinile. Se face asta din afect, din iubire, din recunoştinţă... Se face asta şi pentru a ne adăpa din apa limpede a propriei istorii. Neorealismul este toate acestea pentru cinematografie. Este educaţie la privire, la realitate, la umanitate. Există mari lecţii de naraţiune, şi nu numai atât, care nu pot fi depăşite de timp. Pentru aceasta, nu se pot separa amintirea şi actualitatea, deoarece se îmbogăţesc reciproc. Poate să pară un contrasens, dar şi actualitatea îmbogăţeşte şi dă preţ amintirii şi aceasta devine limfă pentru actualitate. A reflecta asupra importanţei privirii între amintire şi istorie pornind de la experienţa neorealismului este foarte important: pentru aceasta, în carte propun o analiză care priveşte la fenomenul neorealist fără pretenţii filologice, ci lărgind în mod voit interpretarea în lumina evenimentelor actuale şi a reflecţiilor specifice ale Papei Francisc despre această cinematografie.
În această privinţă, cum s-a născut ideea interviului luat papei?
În mod natural, aş spune. Neorealismul este printre fundamentele culturii cinematografice pe care Bergoglio a cultivat-o şi a îmbogăţit-o în decursul timpului şi pentru care magisteriul său este mărturie evidentă: de fapt, nu sunt rare ocaziile în care papa face referinţă la un film sau altul în cadrul discursurilor şi omiliilor şi chiar în marile texte ale magisteriului. Astfel, a reieşit ideea unui interviu luat papei care încearcă să compună un cadru unitar al raportului său cu cinematografia, dar care merge şi mult mai departe. Sfântul Părinte a acceptat şi, în dialogul din care se naşte interviul, reiese forţa de mărturie şi pe bază de documente a imaginilor şi a filmelor, recunoscând pentru unele dintre ele valoarea lor universală şi capacitatea lor de a interoga inima.
Puteţi da vreun exemplu?
Desigur, cu două capodopere: "La strada" de Federico Fellini pentru acea ştiinţă a sa de a propune, subliniază papa, "privirea curată a celor din urmă [...] capabilă să semene viaţă în terenurile mai uscate"; "I bambini ci guardano" ["Copiii ne privesc"] de Vittorio De Sica - adaugă Sfântul Părinte - care a "universalizat privirea curată" a "copiilor asupra lumii". Se observă în aceste reflecţii ceea ce este probabil caracterul mai distinctiv şi original al apropierii Papei Francisc de cinematografie: ea face parte din magisteriul său, nu mai mult şi nu numai ca "obiect" de atenţie sau preocupare pastorală, ci şi ca "subiect" primit în autonomia sa de formă de limbaj, de cultură, de artă, aşa încât să poată fi citat, ca un text între celelalte, în discursurile sale, în omiliile sale, în enciclicele sale.
Pare perspectiva care reiese din filmul condus de Wim Wenders "Papa Francisc. Un om de cuvânt" (2018). Este o lectură pe care o consideraţi valabilă?
Desigur! Proiectul acelui film - pe care în mod excepţional papa îl citează de mai multe ori şi în enciclica "Fratelli tutti" (la nr. 48-203-281) - s-a format ca urmare a confruntărilor multiple cu Sfântul Părinte cu privire la numeroasele cereri care veneau de la broadcaster din toată lumea pentru a produce documentare care să-l aibă ca protagonist: refuzurile hotărâte pe care papa le opunea fiecărei cereri m-au convins că trebuia să i se propună o soluţie care să respecte stilul său de comunicare, şi, în fond, şi ideea sa despre cinematografie. După aceea, Wenders a fost interpretul perfect al acestui stil şi al acestei idei: nu un film celebrare în mod rece, dimpotrivă, un film în măsură să redea cifrul personalităţii sale. Mi se pare emblematic în acest sens valoarea pe care au asumat-o în mod universal imaginile de la Statio Orbis din 27 martie 2020 care au cristalizat într-un extraordinar moment iconic de iubire şi compasiune stilul unui pontificat.
În interviul pe care vi l-a acordat, Sfântul Părinte pare să lanseze o nouă provocare: constituirea unei mediateci. Ce se înţelege?
Papa indică înfiinţarea unei Mediateci în Vatican ca parcurs "decisiv pentru viitor". Dincolo de timpuri şi de articulaţiile practice pe care le comportă acest lucru, Sfântul Părinte subliniază importanţa unei viziuni foarte precise care recunoaşte centralitatea asumată de acum de documentaţia audiovizuală. Asta reverberează şi acea mişcare de studii care, despre aceste teme în ultimii ani, se arată în mod dinamic în lumea academică internaţională. Indicând necesitatea de a gândi "o instituţie care să funcţioneze ca Arhivă Centrală" care să se alăture Arhivei şi Bibliotecii Apostolice gestionând "păstrarea permanentă şi ordonată după criteriile ştiinţifice a fondurilor istorice audiovizuale ale organismelor Sfântului Scaun şi ale Bisericii universale", Papa Francisc propune să se depăşească inerţiile din acest domeniu punând în aplicare intuiţia pe care au avut-o la sfârşitul anilor '50 Pius al XII-lea şi Ioan al XXIII-lea. Printr-o Mediatecă se va putea conferi patrimoniului cinematografic şi audiovizual acea centralitate pe care o merită în sistemul instituţiilor vaticane specializate în păstrarea urmelor trecutului.
(După agenţia SIR, 21 iulie 2021)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
